Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Amvon şi contemporaneitate
În contextul unei augmentări tematice a problemelor de mediu și a culturii ecologice, nici teologii creștini din Europa nu rămân indiferenți și propun soluții adresate in special comunităților creștine
Ni se vorbeşte din ce în ce mai frecvent şi mai stăruitor, despre complexitatea misiunii preotului în timpurile de astăzi. Se pare că în timpurile noastre nu mai este suficient ca slujitorul sfântului altare să fie călăuza spirituală a păstoriţilor săi, ci este nevoie ca el să se implice cu seriozitate în problematicele majore ale vremii. Dintre acestea, mă voi referi, pe scurt, doar la două din cele mai „fierbinţi” subiecte – evident, la cele mai des discutate – şi anume:

1) pericolul dezechilibrului ecologic;
2) participarea la dezbateri privind consecinţele nefaste ale conflictelor dintre globalizare şi etnocentrism şi adoptarea unei poziţii cât mai constructive, menite să aplaneze tensiunile dintre ele.

1) Sub titlul Biserica, purtător de drapel al campaniilor ecologice, într-un număr recent[1] al revistei Formula As (anul XIV, nr. 634, septembrie 2004), a apărut un articol semnat de Ion Longin Popescu, în care autorul ne invită la un dialog pertinent cu teologul Roman Juriga, directorul Academiei Ortodoxe din Vilemov, Cehia – unul dintre ecologiştii de avangardă ai Europei de Sud-Est. Aflat de curând în vizită la Sibiu, unde a participat la un ciclu de conferinţe pe această temă, d-l Jriga a afirmat că numai Biserica ne poate îndruma spre o înţelegere profundă a ecologiei:

„Biserica este cea care ne poate călăuzi prin meandrele acestei lumi, căci ea singură are înţelepciunea de a aşeza ecologia pe frunţile noastre, ca pe o coroană a Creaţiei. Creatorul ne privşte de sus, iar noi aşteptăm şi cerem de la El îndurare, iubire şi toate lucrurile bune care cad din cer: apa, vântul şi lumina soarelui. Dar să nu uităm: aceleaşi lucruri bune sunt aşteptate de la noi, oamenii; nu mai putem să avem un comportament iresponasbil faţă de natură, folosindu-i resursele până la epuizare” (p. 3).

Roman Juriga nu este doar un iscusit mânuitor al vorbelor, ci un om al faptelor, care grăiesc infinit mai convingător. În cadrul Academiei pe care o conduce, el a creat un spaţiu al ecologiei practice, oferind surse „curate” de producere a energiei, obţinute prin utilizarea capacităţilor solare şi eoliene. Concret, Academia din Vilemov şi construcţiile adiacente sunt iluminate şi încălzite prin sisteme fotovoltaice pentru asigurarea necesarului de curent electric (produs de vânt), apă caldă şi încălzire de la soare, gaz metan produs de biomasă, curăţirea apelor uzate într-o staţie de filtrare proprie: „Oferim un model, un experiment şi o dovadă de acţiune practică din partea Bisericii Ortodoxe, acuzată adesea că nu se implică în societate. (...) Clima se schimbă teribil de iute, furtunile cele mai devastatoare alternează cu seceta cruntă, în mai puţin de 50 de ani vom avea zone de deşert în toată Europa, pădurile de pe mari suprafeţe vor dispărea, iar resursele naturale vor seca dramatic. (...) Distrugerea iraţională a mediului înconjurător va apăsa şi pe umerii Bisericilor (...). Când aceste Biserici, ortodoxe, catolice sau neoprotestante, îşi vor ridica vocile împreună cu credincioşii lor, salvarea mediului va fi realizabilă” (p. 3).

Nu este prima dată când ni se atrage atenţia asupra pericolului distrugerilor de mediu care se desfăşoară în numele aşa-zisei „dezvoltări multilaterale”, a „globalizării” sau „modernizării” preconizate de cultura societăţii de consum. Oferta globală de modernitate, consumul ridicat la standard de hiperrealitate, pare a fi înlocuit comunismul – sugerează d-l Juriga, amintindu-ne că „materialismul practic a înlocuit cu succes materialismul ideologic”. Iată de ce este necesară introducerea dimensiunii religioase în ecuaţie, rezistenţa la tăvălugul mondializării manifestată prin intervenţia Bisericii: Preoţii să predice credincioşilor, dar să militeze şi în adunările publice, în mijlocul comunităţilor, împotriva campaniilor multinaţionale sau transnaţionale care devastează mediul înconjurător. (...) Dacă ei nu se implică, vom asista la distrugeri ireversibile, la schimbarea climei la nivel planetar. Inundaţiile şi seceta afectează milioane de oameni, iar acest lucru nu este ceva ce se va petrece într-un viitor îndepărtat şi incert, este ceva care se petrece deja în prezent!” (p. 3).

Aşa cum se ştie, faptele fiecăruia se răsfrâng asupra tuturor. Ele au un puternic impact asupra celorlalţi, afectându-i uneori în chip ireversibil. „Suntem vinovaţi de răul sau păcatul comis de fiecare om”, declara Dostoievski oarecând. Şi tot el, întrebat ce carte ar lua cu el la Judecata de Apoi, răspundea: „Singura carte pe care aş lua-o cu mine este Don Quijote!” Interesant lucru, veţi spune, de ce tocmai Don Quijote, protagonistul celebrului episod al înfruntării morilor de vânt şi arhetipul tuturor celor care nu pot face deosebirea dintre iluzie şi realitate? Un posibil răspuns ar putea fi cel oferit nouă de modelul Academiei Ortodoxe din Vilemov, unde s-a construit o moară de vânt(!), a cărei producţie de electricitate este vândută pentru a acoperi costurile de întreţinere ale întregului complex. Este deci posibil să facem o distincţie (întru totul responsabilă) între fantezie, utopie, realitate şi simţ practic, civism şi loialitate faţă de comunităţile în care trăim. În mod paradoxal, putem realiza aceasta construind mori de vânt...

2) Odată cu integrarea europeană, spun unele voci avizate, ne vor paşte multe pericole. Cele mai cunoscute sunt „mcdonaldizarea” şi „coca-colarizarea” lumii, cu alte cuvinte, standardizarea şi globalizarea. (Observaţi cum – ismul de tristă amintire a început să fie în mod insidios înlocuit de – zare ??) Noul stil de viaţă va duce la pierderea unui anumit nivel cultural propriu, a normelor şi valorilor proprii, la diluarea identităţii naţionale, în cele din urmă – fenomen care poate crea deviaţii etnocentriste cu iz de paranoia, respingeri fanatice ale omogenizării stilurilor de viaţă.

Una dintre soluţii ar fi, desigur implicarea activă a Bisericii, care să angajeze dezbateri serioase teologice, confruntându-se astfel cu tezele transnaţionale ale corifeilor procesului de globalizare. Indiferenţa faţă de pericolul pulverizării propriei identităţi poate duce la atitudini de genul celei îmbrăţişate de unii observatori ai globalizării, care semnalează plutirea într-un fel de haos, deopotrivă ideologic şi religios, într-un fel de no man’s land, ţinut al nimănui (a se vedea studiul lui Jean-François Revel, intitulat cât se poate de sugestiv Ni Marx, ni Jésus).

Pe de altă parte, ce altceva a dus la izbucnirea şi proliferarea atât de disperată şi disperantă a atacurilor teroriste, dacă nu tensiunile de nesuportat dintre globalizare, mondializare (înţeleasă drept americanizare forţată) şi reacţia de indigenizare şi etnocentrism a celor care refuză să fie „mcdonaldizaţi” şi „coca-colarizaţi”? Şi cine altcineva poate aplana conflictele atât de grave dintre cele două părţi, dacă nu oamenii Bisericii? Ei sunt cei care s-au sacrificat în multe rânduri pentru Hristos şi pentru umanitate. Ei sunt cei care militează pentru adâncirea intensităţii vieţii spirituale, pentru desprinderea de cele materiale şi trecătoare şi apropierea de cele spirituale şi veşnice. Ei sunt cei care ne arată că mântuirea personală depinde, în mare măsură, de atitudinea pe care o avem faţă de semenii noştri aflaţi în suferinţă, pe care zilnic îi vedem zbătându-se în ghearele durerii de nespus provocate de moartea celor dragi lor, căzuţi victime flagelului teroarei dezlănţuite de diabolizarea lumii în care trăim. Prin ei ajunge la noi dragostea lui Dumnezeu, care, departe de a fi încetat să poarte de grijă creaţiei Sale, îngăduie nenorocirile prin care trec oamenii pentru a le îndrepta cugetele spre cele bune şi de folos. Marea minune a vremurilor noastre este aceea că, în mijlocul nimicirilor de tot felul, Biserica zămisleşte încă mărturisitori ai credinţei, slujitori ai lui Dumnezeu care merg pe cale a desăvârşirii, îmbiindu-ne şi pe noi să le urmăm exemplul.

Note

1. ^ Vezi indicația privind sursa tipărită de unde a fost preluat acest articol.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, 10-12/2004, octombrie - decembrie, Timișoara, pag. 145-147.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 5 noiembrie 2010 • Vizualizări: 816