Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre trezvie la Sfântul Antonie cel Mare şi Evagrie Ponticul (exigenţe filocalice)
Atenţia sporită a creştinului îl face pe acesta să vadă; dacă vede, lucrează şi se mută către cele ale lui Dumnezeu. Ajungând să împlinească schimbarea prin trezvie, creştinul înţelege trezvia ca stare de a fi.
Sfântul Antonie cel Mare

Antonie cel Mare este primul dintre părinţii filocalici care concepe asceza creştină printr-o continuă raportare la trezvie. Lucrarea trezviei apare la acest părinte ca o nedespărţită a vieţii monahiceşti. Născut în jurul anului 250, Antonie este iniţiatorul pustniciei şi pentru aceasta cele 170 de capete scrise de el, devin un îndreptar pentru viaţa călugărului şi a creştinului. Realitatea imaginii alcătuite de acest Sfânt Părinte rămâne un permanent izvor de actualitate, o cale simplă către lăuntrul fiecăruia dintre noi.

Propriu-zis, cuvântul trezvie apare doar în două locuri în cele 170 de „capete despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare”[1]. Cu toate acestea, necesitatea trezviei, importanţa şi binefacerile ei reies din numeroase texte. Pentru a reuşi o vedere de ansamblu asupra concepţiei acestui Sfânt Părinte vom împărţi capetele referitoare la trezvie în câteva puncte importante. Anume vom împărţi trezvia în trei mari acte: ca atenţie, ca schimbare şi ca stare.

Trezvia ca atenţie

1. Prima treaptă a trezviei este conştientizarea răului. Antonie localizează începutul răutăţii în simţurile trupului. Omul raţional este războit de simţurile trupului său, prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri, căzând ticălosul suflet, în cele patru patimi ale sale se face rob[2]. Mai mult, natura răului este, la Antonie cel Mare, neştiinţa: căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, din cunoştiinţa lui Dumnezeu[3].

2. A doua treaptă a trezviei este conştientizarea păcatului. Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul raţional[4], mărturiseşte Sfântul Părinte. Dar ce înseamnă în viziunea acestuia pofta? Pofta este legată strâns de materie, de trup şi de simţurile lui. În acest sens trebuie înţelese cuvintele: nimic rău nu este în Cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun[5]. Şi iarăşi: păcatul este patimă a materiei[6].

3. După conştientizarea răului şi a păcatului, a treia treaptă a trezviei este vederea sinelui. Altfel spus, după ce omul a devenit atent la prezenţa răului, la puterea păcatului, este esenţial să fie cu luare aminte la propriile puteri. Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă se pregătesc să dea război cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire[7].

Aceste prime trepte ale trezviei ţin de atenţie: atenţie asupra firii pătimitoare, atenţie asupra celor bune şi asupra celor păcătoase, atenţie asupra sinelui. Antonie cel Mare propune creştinului să privescă întregul univers. Să vadă cerul bunătăţii şi pământul păcatului, să vadă pofta şi dragostea, să se vadă pe sine. În puţine cuvinte, Sfântul consideră vederea primul act al trezviei! Creştinul este dator să vadă!

Trezvia ca schimbare

A doua lucrare a trezviei este schimbarea! După ce creştinul se deprinde să vadă, trezvia rodeşte în el schimbarea. Să încercăm împreună o desluşire a acestui adevăr:

1. Pofta din amintire este rădăcina patimilor – La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău, adu-ţi aminte că virtutea sufletului este singura avere sigură. Şi iarăşi: când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit de ea, adu-ţi aminte de moarte...[8]. Aducerea aminte devine din loc al smintelii, mijloc al biruinţei. De unde în amintire stătea pofta, acum stăpâneşte conştiinţa realităţi, frica împletită cu dragoste. Rolul ţinerii în minte are totuşi un sfârşit, în viziunea Sfântului: precum după ce ai ieşit din pântece, nu-ţi mai aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup, nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup[9].

2. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor – Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă[10]. Voia cea liberă a omului este voia sufletului şi nu a trupului. De aceea, uneori paradoxal, Sfântul vorbeşte despre tăierea voii şi despre ascultarea voii în acelaşi timp. Tăierea voii ţine de o schimbare către firesc, în timp ce ascultarea de voia cea liberă se referă la starea de normalitate a omului. Voia firească este spre bine, iar cea păcătoasă spre trup; tăind voia trupului, îndeplineşti voia sufletului. Sau invers, ascultând voia sufletului, nevoieşti trupul. Împăcarea dintre voia trupului şi cea a sufletului apare, la Antonie, ca un rezultat al schimbării profunde: căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg[11]. Aceasta este revenirea la firescul ontologic!

3. Revenirea la firesc presupune în ultimă instanţă şi tămăduire: Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. /Aceasta este cunoştinţa lui Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare[12].

Trezvia ca stare

Atenţia sporită a creştinului îl face pe acesta să vadă; dacă vede, lucrează şi se mută către cele ale lui Dumnezeu. Ajungând să împlinească schimbarea prin trezvie, creştinul înţelege trezvia ca stare de a fi. La Sfântul Antonie cel Mare trezvia este o stare de a fi: starea de a fi cu Dumnezeu, starea de evlavie. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu[13]. Trezvia rămâne la Sfântul Părinte un echilibru tainic între recunoaştere şi recunoştiinţă: când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu[14].

Evagrie Ponticul

Evagrie, de origine din Pont, a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare şi al Sfântului Grigorie de Nazianz. El pare a fi primul scriitor bisericesc care imită literatura filosofică de sentinţe. Scrierile lui au influenţat foarte mult ascetica răsăriteană, fiind primul care vorbeşte despre cele opt vicii sau patimi. Considerând nepătimirea ca stare la care este dator să ajungă orice creştin, Evagrie vorbeşte şi despre trezvie, aducând un plus de idei Sfântului Antonie cel Mare. Spre deosebire de primul Sfânt filocalic, scriitorul din Pont îşi concentrează eforturile nu asupra modului în care lucrează trezvia, ci mai cu seamă asupra motivelor pentru care este necesară şi asupra locului în care lucrează. Când mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii, semănând cu safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o numeşte şi , văzut de bătrâni pe Muntele Sinai[15].

Pentru a înţelege cât mai bine gândirea ascetică a lui Evagrie am împărţit capetele după ideile principale existente pe cuprinsul lor.

Necesitatea trezviei

Evagrie mărturiseşte necesitatea trezviei prin mai multe raţionamente sau sentinţe. Aceste sentinţe, însă, pot fi înţelese ca normatoare doar dintr-o perspectivă creştină. Bunăoară, un om care nu crede în viaţa veşnică, nu găseşte ca argument prima sentinţă a acestuia: patima nu intră în cer! Necesitatea trezviei, la Evagrie, nu poate fi desluşită decât din optica creştinului, ba chiar mai mult, a credinciosului care este atins de dorinţa mântuirii.

1. „De moarte bolnăvicioasă vor muri” […] fiii şi fiicele ce se nasc în inima lor, adică gândurile şi poftele trupeşti, întrucât şi acestea vor muri în cugetul bolnăvicios, neputincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor învrednicii de viaţa cea cerească[16]. Autorul vorbeşte aici despre moartea cugetului. Cugetul bolnăvicios este comparat cu trupul care se află în patul suferinţei, el nu mai are putinţă. Anume cugetul este neputincios, iar boala lui îl face destrăbălat. Evagrie adaugă aici un înţeles cutremurător. Înainte de a spune că acest cuget bolnav nu va intra în ceruri, Evagrie îl indică ca fiind al lumii acesteia. Adică tot cugetul lumii pământeşti este destrăbălat. Trebuie să înţelegem că autorul se referă la patimile care se nasc în minte şi nu la mintea însăşi. Cu toate acestea observăm aici o primă sentinţă: patima nu intră în ceruri!

2. Mintea este poarta către suflet. Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii precum voieşte. În felul acestea este stârnită patima…[17]. Prin minte diavolul pătrunde în sufletul omului. Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile[18]. Pătruns în suflet, demonul rămâne şi în minte, de unde aţâţă mereu prin amintire. Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul în minte şi-i dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă[19], spunea Evagrie referindu-se la modul în care răneşte amintirea sufletul omului. Şi continuă arătând lucrarea amintirii pătimaşe: căci amintirea răului înnegreşte cugetul[20].

Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cu cugetări cu mulţime de gânduri…[21]. Merită reţinută această scară a răului: mintea deschide sufletul, sufletul este rănit de gândul rău, iar gândul aduce grija lumii. Această cădere în păcat face ca sufletul să fie nesimţitor. Nesimţirea este, la Evagrie, o altă treaptă a răutăţii, a căderii. Nesimţirea are demonul ei propriu şi întregeşte starea de decrepitudine a omului. Acest demon care vine la urmă este, în viziunea scriitorului filocalic, unul dintre cei mai cumpliţi. Diavolul acesta poartă o parte din osânda apocalipsei, iar puterea lui asupra omului este mare. Menţionăm aici modul în care autorul se raportează la răutatea acestui diavol: cu ruşine şi cu teamă! Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea lui firească şi leapădă cuviinţa şi frica de Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osândă şi la munca veşnică se gândeşte ca nişte vorbe goale. De cutremur purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. […] „Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mântui.” (Mt. 24,22) […] A zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni[22]. Aduce acest citat de la Matei, care se referă la Apocalipsă, dăruind ceea de a doua sentinţă: cei nesimţiţi nu se vor mântui! Sau cei nesimţitori nu pot dobândi cerurile!

Păcatul lucrează în minte şi în suflete. Lucrarea păcatului face ca sufletul să devină nesimţitor şi mintea pătimitoare. Trezvia curăţeşte atât mintea, cât şi sufletul prin rugăciune. Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei[23].

Locul în care lucrează trezvia

Dacă păcatul atinge mintea şi sufletul, trezvia lucrează spre îndreptarea acestora. Este interesant faptul că Evagrie nu înţelege lucrarea trezviei doar în minte şi în suflet, ci recunoaşte lucrarea trezviei şi în trup. Mergând mai departe, el identifică puterea trezviei în chiar interiorul păcatului, păcatul este transformat în virtute din chiar pătimăşia lui. Pentru a recunoaşte aceste locuri în care lucrează trezvia vom da câteva exemple din Evagrie.

1. Trezvia stă în minte! Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune[24]. Este subliniat faptul că trezvia îşi are rădăcinile în minte, în pornirea firească de a fi atent. Trezvia lucrează prin atenţie, în minte. În alte capete autorul din Pont arată lămurit că trezvia se sălăşluieşte în minte ca scut împotriva patimilor şi a năvălirii puterilor demonice[25].

2. Trezvia stă în mişcările sufletului! Evagrie vorbeşte despre acea întoarcere a păcatului în virtute. Pentru el virtutea este şi un afect negativ transformat în favoarea faptei bune. De exemplu mânia poate fi o virtute dacă e folosită împotriva ispitirii: Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De aceasta se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri şi îi strică planurile. […] Ea [mânia] dă sufletului în ispite o folositoare doctorie[26].

3. Trezvia se arată şi în lucrarea trupului! Evagrie consideră că atunci când trezvia este prezentă în suflet şi în minte, trupul este şi el schimbat de locuirea trezviei. Existenţa acestei locuiri este dată ca regulă pentru monahi: Aşa trebuie să se poarte monahul ca şi când ar avea să moară mâine; şi iarăşi aşa să se folosească de trup, ca şi când ar avea să trăiască mulţi ani. Aceasta pe de o parte taie gândurile trândăviei şi face pe monah mai sârguincios, iar pe de altă parte păzeşte trupul sănătos[27].

Evagrie Ponticul arată necesitatea trezviei prin trei mari sentinţe: 1) patima nu intră în cer! 2) sufletul nesimţitor nu intră în cer 3) trezvia curăţeşte atât sufletul, cât şi mintea. Inedite la acest părinte sunt mai ales capetele care vorbesc despre locul în care se aşază trezvia. Evagrie din Pont este primul dintre părinţii filocalici a cărui influenţă se va observa la toţi marii asceţi. Sfaturile lui rămân şi astăzi temeiuri de înţelepciune creştină: Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea; iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea psalmilor…[28].

Note

1. ^ „119. Dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi”; „170. Iar somnul trupului tău se va face trezvie sufletului” – Antonie cel Mare, capetele 119, 170, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I, Editura Harisma, Ediţia a IV – a, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Buc., 1193, p. 44, 56.
2. ^ Ibidem, cap 79, p. 35.
3. ^ Ibidem, cap 119, p. 44.
4. ^ Ibidem, cap 148, p. 51.
5. ^ Ibidem, cap 102, p. 41.
6. ^ Ibidem, cap 89, p. 38.
7. ^ Ibidem, cap 39, p. 24.
8. ^ Ibidem, cap 157 /32 /167, p. 53 /23 /55 – vezi şi cap 49.
9. ^ Ibidem, cap 112, p. 43.
10. ^ Ibidem, cap 7 /37, p. 17 /24 – vezi şi cap 66.
11. ^ Ibidem, cap 56, p. 29.
12. ^ Ibidem, cap 152 /165, p. 52 /54.
13. ^ Ibidem, cap 151, p. 52.
14. ^ Ibidem, cap 170, p. 56 – vezi şi cap 16, 73, 142, 20.
15. ^ Cap 18, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I, Editura Institutului de arte grafice „Dacia Traiana”, Ediţia a II – a, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 62
16. ^ Ibidem, cap 1, p. 39 – vezi şi cap 22, p. 66.
17. ^ Ibidem, cap 73, p. 83 – vezi şi cap 3 /p. 40, cap 11 /p. 47, cap 4 /p. 51, cap 19 /p. 62.
18. ^ Ibidem, cap 2, p. 49.
19. ^ Ibidem, cap 24, p. 67-68 – vezi şi cap 66, p. 82.
20. ^ Ibidem, cap 21, p. 77 – vezi şi cap 45, 46, p. 79.
21. ^ Ibidem, cap 5, p. 51-52 – vezi şi cap 70, p. 83.
22. ^ Ibidem, cap 10, p. 56-57.
23. ^ Ibidem, cap 84, p. 85.
24. ^ Ibidem, cap 149, p. 92 – vezi şi cap 8 /p. 54-55, cap 20 /p. 63, cap 21 /p.64-66.
25. ^ Ibidem, cap 18, p. 62.
26. ^ Ibidem, cap 15, p. 60.
27. ^ Ibidem, cap 1, p. 71.
28. ^ Ibidem, cap5, p.72.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XVI, nr. 4 (182), aprilie, 2010, pp. 4-7.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 1591