Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cinstirea sfinţilor (cateheză)
Din apropierea noastră Sfinţii lui Dumnezeu îşi întind mâinile să ne acopere… Din vreme în vreme ne copleşeşte iubirea Sfinţilor şi, întăriţi de ea, prindem şi noi să iubim. Poate într-un astfel de moment Dumnezeu ne va îngădui şi nouă, asemeni Sfinţilor, să auzim: Amin!
1. INTRODUCERE

Oarecând am fost făcuţi prin munca şi prin suflul Dumnezeirii. Acestei Divinităţi îi suntem datori cu darul ei! Suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu suntem întâmplător unici…şi nici că putem fi întâmplători. Chemării la care suntem îndemnaţi, aceea de a continua în noi chipul lui Dumnezeu spre asemănarea cu El, unii vom răspunde, iar alţii vom muţi.

Vom căuta să amintim de cei care s-au regăsit şi au răspuns acestei chemări. Pentru aceia pe care noi îi numim aleşi, care s-au ales lui Hristos – spune Biserica, să înălţăm ochii către Înviere. Acum când natura îşi ridică ascunzişul de după iarnă, să ne amintim de cei care şi-au ridicat trupul, ridicând cu el pământul. Să ne vedem cu Sfinţii!

2. ANUNŢAREA TEMEI

Tocmai despre această îmbrăţişare şi cinstire vom vorbi în această seară. Anume, despre cinstirea ce se cuvine Sfinţilor.

3. TRATAREA

Iubiţi credincioşi, în chip firesc, pornim în drumul nostru întrebând: cine sunt Sfinţii? Sfinţii sunt acei oamenii care au reuşit să potenţeze chipul lui Dumnezeu în viaţa lor. Sfântul Vasile cel Mare spune despre acestea: „chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea este actualizarea chipului lui Dumnezeu în noi”! Iată, Sfinţii sunt aceia care, prin strădanie, prin îndrăzneală, cu ajutorul nedespărţit al harului, au cucerit apropierea – sau asemănarea cu Dumnezeu. Ei sunt, prin urmare, cununa darului. Prin sfinţenia lor, ei ne sunt nouă dar de la Dumnezeu, loru-şi dar pentru Dumnezeu, lui Dumnezeu dar pentru că au îmbogăţit talanţii! Sfinţii sunt încoronarea darului şi împlinitorii lui.

Acum că am adus câteva gânduri asupra ceea ce sunt Sfinţii, să căutăm să ne lămurim asupra nevoii de Sfinţi! Avem nevoie de Sfinţi! Întâi pentru că ei sunt aceia care fac apropierea noastră cu Dumnezeu. Bunăoară, prin ceea ce sunt, Sfinţii reprezintă rodirea apropierii. Apropiere de noi, prin aceea că s-au luat dintre noi şi apropiere de Dumnezeu, prin aceea că au dat răspuns bun la cuvenită vreme. Cine poate să fie mai aproape de inima noastră dacă nu aproapele nostru? Cine poate fi mai aproape de Dumnezeu dacă nu aceia care s-au ridicat la asemănarea cu El? A fi aproapele cuiva presupune mai mult decât comuniune! Sfinţii nu poartă doar umbra crucii noastre, ei poartă fără oprelişte, împreună cu noi, crucea vieţii noastre. Ei ne iubesc şi definim iubirea ca părtăşie, ca împreună vieţuire; iubirea este libertatea de a fi într-una! A fi în iubirea Sfinţilor ne cultivă credinţa şi trăirea în voia lui Dumnezeu! Ei, apropiaţii noştri, ne îngăduie apropierea de Dumnezeu. Sfinţii ne desfiinţează finirea, sau ne sfinţesc devenirea.

Dacă Sfinţii sunt apropiaţii noştri şi apropiaţii lui Dumnezeu, de aici vedem un al doilea motiv pentru care cinstim pe cei care s-au încredinţat Domnului. Anume, Sfinţii sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu! Oare nu ne rugăm noi tocmai pentru aceasta? Nu cerem noi ocrotire de la ei? Pentru că ei participă la lucrările Dumnezeirii şi pentru că ne sunt apropiere, îndrăznim să le cerem lor! Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, în aceste sens, de ce apelăm la Sfinţi: „Am tinde să credem că cel mai scurt drum către Dumnezeu este pe verticală, însă, în mod paradoxal, cel mai scurt drum către Dumnezeu este pe orizontală, prin semeni, prin aproapele nostru”. Ei bine, de aici această cutezanţă de a cerceta pe Sfinţi şi de a la căuta mijlocirea. Cine vede lămurit Soarele fără ajutorul unei sticle fumurii, care să nu lase să ne topească strălucirea Lui?

Avem nevoie de Sfinţi pentru că ei ne sunt învăţători ai trăirii în Hristos. Sfinţii sunt aceia care au experimentat smerenia, sunt aceia care au dobândit apropierea, sunt aceia care au îmbrăţişat mijlocirea…şi prin acestea ne sunt nouă modele vii. Icoana unui Sfânt este ne-pieritoare, pentru că este întâi o icoană a lui Hristos cel coborât în noi! Dreptul a fost acela care a împlinit vorba Apostolului: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ei sunt aceia care au înţeles căutarea neîncetată, sau ca să amintim de cele mărturisite de Scriptură, ei sunt aceia care „se roagă neîncetat”. În al treilea rând, deci, avem nevoie de Sfinţii pentru că ei ne sunt povăţuitori!

Şi îi mai cinstim pe Sfinţii şi pentru că ei sunt ocrotitorii noştri şi făuritorii istoriei! Să ne gândim la acel eveniment biblic când Dumnezeu îi spune lui Avraam că va pierde cetatea Sodomei. Avraam îndrăzneşte şi întreabă. „dacă vor fi acolo cincizeci de oameni drepţi, o vei cruţa”? Răspunsul este uimitor, pentru că Dumnezeu îngăduie cetatea pentru cincizeci de oameni drepţi. Mai apoi Avraam va întreba: Dar pentru patruzeci? Dar pentru treizeci? Dar pentru zece? Dar pentru cinci? Atât de mare este iubirea lui Dumnezeu încât pentru cinci oameni drepţi va ţine o lume întreagă (Facere 18, 23-33). Cât este de minunat acest răspuns şi cât de mare este nevoia noastră de Sfinţi! În anul 1453, la căderea Constantinopolului, patriarhul Ghenadie Scholarios va spune sultanului: „Nu ai fi intrat în această cetate, dacă aici ar fi locuit cinci oameni drepţi”! Iată cât de legată este izbăvirea noastră de sfinţii lui Dumnezeu. Vedem din aceste întâmplări cât de mare este credinţa şi prin aceasta puterea Sfinţilor.

Suntem datori cu cinstire Sfinţilor şi pentru aceea că ei sunt puternici! Anume ei, împlinitori ai cuvântului, au, prin Hristos, puterea biruinţei. Dumnezeu spune: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi va asculta”(Luca 17, 6). Sfinţii au crescut această credinţă prin lucrarea lor şi tocmai de aceea le suntem datori cu cinstire. Oamenii drepţi ai lui Dumnezeu sunt numiţi chiar de Biserică „cununa biruinţei”!

În al şaselea rând avem nevoie de Sfinţi pentru că ei sunt stâlpii Bisericii noastre. Să ne gândim doar la faptul că Biserica noastră drept măritoare numeşte cele şapte Sinoade Ecumenice ca fiind stâlpi ai credinţei noastre. După aceste sinoade s-a declarat că Ortodoxia a biruit asupra tuturor ereziilor. Prin strădania Sfinţilor de a lămuri adevărurile de credinţă, nu doar ei, ci şi Biserica lui Hristos, au cunoscut biruinţă asupra nebuniei!
Nu vom mai zăbovi asupra altor multe motive pentru care avem nevoie şi îi cinstim pe Sfinţi. Ei sunt pentru noi cununa zilei şi darul bucuriei şi considerăm că şi doar pentru acestea nu poate exista şi nu trebuie să existe depărtare de aceştia.


4. RECAPITULAREA ŞI APRECIERE

Gândim că viaţa noastră fără Sfinţi ar fi o rătăcire îngrozitoare. Ce ne-am face fără cunoştinţa aceasta tangibilă, fără mărturia continuă a drepţilor? Având exemplul lor cutezăm şi noi să ne apropiem, cu inimă curată, de Hristos! Prin purtarea de grijă a Sfinţilor paşii noştri adăpostesc paşii divinului. Sfinţii, care au bătătorit drumul spre Rai, ne cheamă să-i urmăm, să-i căutăm şi să ne întâlnim cu ei în bucuria cea de negrăit.

Nimeni nu găseşte prea mult timp în ziua de mâine şi despre ceea care a trecut nu poate spune mare lucru. De aceea Sfinţii lui Dumnezeu ne îndeamnă la continuitate, la prezentul care nu trece, la firea îngerească. Şi mai apoi la desăvârşirea şi împlinirea rostului nostru, anume la îndumnezeirea cea alături de ei!

În lumea noastră sunt unele cuvinte pe care le rostim, pentru ca prin aceasta să le înţelegem! Dar sunt trăiri care depăşesc această nevoie şi sunt lămuriri care nu mai îngăduie adăugire. Dacă dorim cu adevărat înţelepciunea dragostei să prindem de mână pe aceia care o cunosc, pe Sfinţi. Pe aceştia să-i lăsăm să ne arate (nu ne vor spune!) cât de minunat este Dumnezeu!

5. ASOCIEREA

Chipul desăvârşirii este Hristos, om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit – mărturiseşte Sfânta noastră Biserică! Lui îi aducem adorare sau prea-mărire. Pe Dumnezeu îl mărturisim ca fiind Creator, Dătător şi Împlinitor a toate! Când vorbim despre Sfinţi le dăm acestora cinstire pentru că s-au apropiat de Dumnezeu. Prin urmare, vom întreba când cinstim Sfinţii, pe cine preamărim?

Răspunsul este oarecum simplu: ne bucurăm şi îi cinstim pentru că s-au urcat spre desăvârşire şi preamărim pe Dumnezeu, care i-a înălţat prin dragostea lui cea neţărmuită. Sfinţii încap în cinstire doar prin cinstirea pe care o aducem Sfinţitorului. Ei îşi au sursa în Dumnezeu şi de aceea nu poate exista cinstirea Sfinţilor fără cinstirea lui Dumnezeu.
Atât de strâns s-au legat Sfinţii de Hristos încât nici măcar rost, nici sens, nu au fără El. Hristos este sensul şi viaţa lor… „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”(I Cor. 15,14), mărturisea Sf. Apostol Pavel.

6. GENERALIZARE

Iubiţi credincioşi, Sfinţii sunt aceia care împrejmuiesc Biserica, sunt aceia despre care spunem că „au aflat izvorul vieţii”. Să fim sfinţi este al fiecăruia dintre noi. A moşteni apropierea de ei este stăruinţa acestei credinţe creştine. În acelaşi tropar în care îi cinstim pe drepţi, continuăm cu îndrăzneală „să aflu şi eu, păcătosul, uşa Raiului”, pentru că nedezlegaţi fiind de Sfinţii lui Hristos ne primim şi hrana cea spre viaţă. Cutezăm pentru cutezanţa lor şi cerem să ne apropiem, după cum şi ei s-au apropiat de uşa cea strâmtă…

7. ÎNCHEIERE

Din apropierea noastră Sfinţii lui Dumnezeu îşi întind mâinile să ne acopere… Din vreme în vreme ne copleşeşte iubirea Sfinţilor şi, întăriţi de ea, prindem şi noi să iubim. Poate într-un astfel de moment Dumnezeu ne va îngădui şi nouă, asemeni Sfinţilor, să auzim: Amin!


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 8 (174), august, 2009, Caransebeş, pp. 6-8.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 1099