Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Hotărârile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic
O concisă introducere şi prezentare a Sinodului I Ecumenic şi a hotărârilor dogmatice rezultate
„Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic, făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute; şi întru unul Domn Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, unul născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, atât în cer cât şi pe pământ; în acela care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât şi s-a încarnat şi s-a făcut om, a pătimit, s-a îngropat, şi a înviat a treia zi, s-a înălţat la ceruri, venind să judece pe vii şi pe morţi; şi în Duhul Sfânt. Iar pe aceia care spun că era odinioară (un timp) când (Fiul lui Dumnezeu) nu era şi că înainte de ce s-a născut nu era, şi că s-a născut din cele ce nu sunt (nefiinţă), sau pe aceia care spun că este din alt ipostas sau fiinţă, că este sau creat sau format sau schimbăcios – Biserica apostolică şi catolică îi anatemizează”

Sinodul I ecumenic s-a deschis la Niceea, în 20 mai 325 şi a durat până la 25 august, acelaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin, care a rostit cuvântul de deschidere şi de închidere a Sinodului. Şedinţele sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328)[1].

Împăratul Constantin a dorit să aducă pace în Biserică, de aceea a insistat ca toate învăţăturile greşite să fie examinate foarte exact, până ce doctrina plăcută lui Dumnezeu, care tinde la unirea spiritelor şi care nu lasă cel mai mic subiect de dezbinare, să fie lămurită şi recunoscută[2]. Lucrul acesta este văzut şi din cuvântarea pe care o adresează episcopilor prezenţi la sinod: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, dar mai cu seamă pentru aceea că mi-a făcut harul să adun în acest loc atâţia sfinţi Episcopi. Nu-mi rămâne mai mult decât a dori să vă văd uniţi în aceeaşi credinţă, negăsind nimic mai întristător decât neînţelegerile ce dezbină Biserica. N-am avut niciodată durere mai simţitoare decât de a afla că aveţi între voi certuri ce n-ar trebui să aveţi, fiind precum sunteţi, servitorii lui Dumnezeu şi împărţitorii păcii”[3].

Hotărârea dogmatică, elaborată de cei 318 Părinţi prezenţi la Sinodul I, sintetizează toate discuţiile purtate în timpul Sinodului: „Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic, făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute; şi întru unul Domn Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, unul născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, atât în cer cât şi pe pământ; în acela care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât şi s-a încarnat şi s-a făcut om, a pătimit, s-a îngropat, şi a înviat a treia zi, s-a înălţat la ceruri, venind să judece pe vii şi pe morţi; şi în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că era odinioară (un timp) când (Fiul lui Dumnezeu) nu era şi că înainte de ce s-a născut nu era, şi că s-a născut din cele ce nu sunt (nefiinţă), sau pe aceia care spun că este din alt ipostas sau fiinţă, că este sau creat sau format sau schimbăcios – Biserica apostolică şi catolică îi anatemizează
[4].

La sfârşitul dezbaterilor, părinţii sinodali au hotărât ca învăţătura formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă, care are 7 articole. În Simbolul niceean, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului, Cel ce este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”, iar în partea a doua, se anatematizează ideile principale ale lui Arie, ereticul ce a pricinuit convocarea sinodului. Arie spunea că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanţă sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil[5]. Simbolul niceean vine şi rosteşte: „Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”.

Se observă că hotărârea dogmatică urmează un anume model confi­gurat de naraţiunea biblică. Urmând mărturisirea despre activitatea creatoare a unui Dumnezeu şi Tată, se foloseşte limbajul ioaneic pentru a vorbi despre relaţia între Tatăl şi Fiul („Domnul”, „Fiul lui Dumnezeu Unul Născut” „născut din Tatăl”, „Lumină”, „Dumnezeu adevărat”; Ioan 20,18 şi 28; 1,14 şi 18; 3,16 şi 18; 1; 4, 5; 8, 12; 1 Ioan 4, 9; 5,20 etc). Este demn de reţinut că expresia „născut din Dumnezeu Tatăl” nu este folosită niciodată de către Domnul Iisus, ci numai de tradiţia Bisericii primare. Justificarea ei se găseşte în expresia de Fiu Unul Născut[6]. Afirmaţia că Hristos este autorul creaţiei este şi ea ioaneică (1, 3), iar denumirea „Domn” este în aceeaşi măsură proprie gândirii pauline (1 Corinteni 8, 6; Coloseni 1, 65 şi urm.; Filipeni 2,11; etc)[7].

Formula dogmatică a reprezentat triumful Ortodoxiei asupra lui Arie, cel care învăţa greşit despre dumnezeirea Fiului. Arie şi adepţii învăţăturii sale dădeau o interpretare greşită pasajului din Proverbe 8, 22-31, considerându-l unul subordinaţianist. Cuvintele Scripturii amintesc: „Domnul m-a zidit” şi „m-a întemeiat din veac”. Părinţii au arătat că cei care susţin, pe baza pasajului din Proverbe 8, 22, „că Fiul este o făptură creată", greşesc cu desăvârşire prezentând o interpretare care era contrară sensului Scripturii divine şi profetice. În acest pasaj, semnificaţia cuvântului „zidit” nu era aceeaşi cu a cuvântului „făcut”. Sfântul Atanasie cel Mare, căruia i se atribuie toată reuşita Ortodoxiei la Sinod[8], a dovedit că interpretarea pe care o dădeau adepţii arianismului pasajelor din Proverbe 8, 22-31 nu era în spiritul continuităţii cu Sfinţii Părinţi”[9]. Linia biblică care conduce spre definiţia dogmatică vine şi din revelaţia dată lui Moise de glasul dumnezeiesc, care-i spune: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3,3)[10].

Cu referire la Sfântul Duh avem doar ultimul articol al crezului niceean. Acolo se stipulează: Credem şi întru Sfântul Duh. Dezvoltarea acestei sintagme a fost neelaborată, la sinod problema principală fiind persoana Fiului. Totuşi Părinţii au vorbit de existenţa şi substanţa persoanelor treimice, despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aşa cum a vorbit Mântuitorul Apostolilor când i-a trimis la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei, 28, 19)[11].

Cele hotărâte în sinod au fost transmise de episcopii participanţi credincioşilor din Bisericile pe care le păstoreau, spre cercetare şi luare aminte[12].

Dezbaterile din cadrul Sinodului I au fost foarte aprinse. Episcopii au dorit să citeze din Scriptură şi să afirme că Fiul este „de la Dumnezeu”, însă, când pasaje precum cel din I Corinteni 8, 6 („Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El”) şi II Corinteni 5,17 („Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”) au fost citate pentru a dovedi că toate lucrurile sunt de la Dumnezeu”, în sensul că sunt create de El, episcopii participanţi s-au văzut nevoiţi să explice mai pe larg sensul cuvintelor de la Dumnezeu[13].

Teodoret al Cyrului în a sa Istorie bisericească arată că Alexandru al Alexandriei, atunci când s-au adunat episcopii voind să înlăture expresiile nelegiuite, născocite de arieni (Fiul este o creatură, o făptură; că a fost un timp când nu a existat şi că e schimbător din fire), au arătat şi expresiile din Sfânta Scriptură în care se spune că Fiul, Unul-Născut, este din fire din Dumnezeu, „Cuvânt, Putere, înţelepciune, unică a Tatălui, Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3; I Corinteni 1, 24), cum a zis Ioan Evanghelistul şi cum a scris Pavel Apostolul: „Strălucire a slavei şi chip al ipostazei Tatălui” (Evrei 1,3)[14]. Partizanii arianismului, citau şi ei din Păstorul lui Herma: „înainte de orice să crezi că Dum­nezeu este Unul, Care a creat şi a rânduit toate şi Care a făcut ca toate să existe din ceea ce nu este (din nimic)[15]. Părinţii au răspuns şi au explicat mai clar ce însem­nează expresia din Dumnezeu. Ei au scris că Fiul este din fiinţa (substanţa) lui Dumnezeu. Şi pentru că făpturile nu sunt prin ele însele fără cauză, ci au un început (cauză) al existenţei lor, se spune că vin de la Dumnezeu, însă numai Fiul, în mod deosebit, este din fiinţa (substanţa) Tatălui. Acest lucru este propriu Cuvântului, Unuia-Născut şi Fiu adevărat al Tatălui. Din acest motiv s-a scris din fiinţa Tatălui[16].

Episcopii de la sinod au ales din Scriptură cuvinte care arată cele despre ipostaza Fiului (Ps. 35, 10; 45,9; 64, 10; Matei 12, 50; Marcu 33, 5; Evrei 1, 31), apoi că : „în lumina Lui vom vedea lumină” (Ps. 35, 9), precum şi „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Au subscris apoi mai clar şi mai scurt că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deoarece toate cele citate mai înainte au acelaşi înţeles[17].

Doctrina despre Sfânta Treime, aşa cum a fost ea formulată la Niceea, a fost argumentată scripturistic de mulţi Sfinţi Părinţi trăitori ai secolului al IV-lea. Dintre aceştia amintim doar doi, pe Sfântul Atanasie cel Mare, biruitorul ereticilor din Sinodul I şi pe Sfântul Grigorie de Nazianz, teologul Treimii.

NOTE

1. ^ Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 230.
2. ^ Eusebiu al Cezareei, Viaţa lui Constantin cel Mare, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1896, p. 402.
3. ^ Sozomen, Istoria bisericească, trad. I. P. S. Iosif Gheorghian, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1897, p. 33-34.
4. ^ Vasile Lochiţă, Hotărârile şi definiţiile dogmatice de credinţă ale celor şapte sinoade ecumenice, în „Mitropolia Banatului”, anul IX (1959), nr. 1-2, Timişoara, p. 28.
5. ^ Ibidem, p. 231-232.
6. ^ John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p.231.
7. ^ Ibidem, p. 232
8. ^ Prof. pr. Dr. Dimitrie G. Boroianu, Istoria dogmelor Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, vol. II, Editura Anastasia, Bucureşti 2007, p. 66.
9. ^ Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol I, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 207-208.
10. ^ Vezi şi Jaroslav Pelikan, Credo – Historical and Theological Guide to Creeds and Confessions of Faith in the Christian Tradition, Yale University Press, New Haven and London, 2003, p. 334-335.
11. ^ Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, trad. Iosif Gheorghian, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1899, p. 21.
12. ^ Ibidem, p. 20.
13. ^ Teodoret, Episcopul Cyrului, Istoria bisericească, în Colecţia PSB, vol. 44, editura IBM al BOR, Bucureşti, 1995, p. 44.
14. ^ Ibidem.
15. ^ Ibidem, p. 42
16. ^ Ibidem.
17. ^ Ibidem, p.44


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XVI, nr. 3 (181), martie, 2010, Caransebeş, pp. 1-3.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 2062