Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Exigenţe ale familiei creştine
Cuvânt la Duminica părinţilor şi a copiilor - 2009
Familia este o instituţie de origine divină stabilită de la creaţie. Ea a fost constituită prin căsătorie ale cărei principale caracteristici au fost, de la întemeiere, unitatea şi indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are un caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidenţă şi de faptul că familia umană are ca prototip însăşi unitatea divină a Sfintei Treimi, ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. Fiind „chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27), omul, prin însuşi actul creaţiei, a fost destinat pentru viaţa de comuniune: „Nu e bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18), „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, …a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). După cum persoanele Sfintei Treimi formează o unitate desăvârşită, tot aşa omul, „chip al lui Dumnezeu”, „este o unitate completă pentru că unitatea sa de om nu se realizează în dualitate personală, neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie[1].

Rod al iubirii lui Dumnezeu, omul – bărbat şi femeie – experiază această iubire în viaţa de familie în care se reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu. De aceea dintru început, relaţiile familiale dintre soţi au fost de întrajutorare, de egalitate şi respect reciproc. După căderea în păcat, treptat aceste relaţii au slăbit, armonia filială a fost stricată, iar unitatea ei desfăcută cu multă uşurinţă. Relaţia de iubire reciprocă şi totală care trebuia să caracterizeze viaţa de familie a fost înlocuită cu egoismul. Prin păcat s-a deteriorat instituţia căsătoriei, prăbuşind-o din ordinea harului de la început în ordinea naturală, nesocotindu-se atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul nu a mai văzut în femeie „ajutorul” dat de Dumnezeu, iar în copii, darul divin care amplifică chipul comunitar al lui Dumnezeu în familie, formând împreună cu tata şi mama o adevărată treime umană, erau consideraţi simple obiecte de care se putea dispensa cu uşurinţă[2].

Într-adevăr, în Eden li se descoperă primilor soţi fericirea pe care o pot avea împărtăşindu-se de viaţa divină. Dar paradisul dintâi nu este numai grădina dumnezeiască a frumuseţii neveştejite şi a castităţii neîntinate, ci şi locul de întâlnire a soţilor cu Dumnezeu. Astfel aflăm din Sfânta Scriptură că Dumnezeu venea „prin Rai în răcoarea serii” (Facere 3,8), ca să stea de vorbă cu bărbatul şi femeia pe care El i-a zidit. Semnificaţia acestei legături ne-o arată Sf. Ap. Pavel în cuvintele „Taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32), semnificaţie care nu se va pierde niciodată în istoria mântuirii şi pe care o vom întâlni în Sfânta Scriptură mai ales cu referire la natura raporturilor dintre Dumnezeu şi om. Deşi după căderea în păcat căsătoria a fost deteriorată şi s-a pierdut harul legat de starea paradisiacă, totuşi ea n-a fost desfiinţată, căsătoria rămânând simbolul acestei legături[3].

Putem vedea că în gândirea profetică a Vechiului Testament căsătoria apare sub înfăţişarea veşniciei, întemeiată pe principiul dragostei eterne dintre cei doi soţi. Dar, cu toate acestea, căsătoria nu se realiza în comuniunea harică dintru început. Restaurarea aceasta e una cu restaurarea firii umane în Hristos, precum şi a întregii făpturi şi ea nu a putut să aibă loc decât odată cu inaugurarea Bisericii creştine[4].

Astfel, venirea Domnului la plinirea vremii, pleacă cerurile şi aduce în mod real pe pământ fericirea împărăţiei veşnice, bucuria regăsirii paradisului pierdut. Iisus Hristos sfinţeşte unirea dintre bărbat şi femeie în scopul readucerii ei la starea dintru început. „Iată eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsă 21, 5). Astfel, în înţeles creştin nunta nu mai e un simbol, e întruchiparea nemuririi şi frumuseţii scăldată din nou în razele iubirii dumnezeieşti. Referindu-se la cei doi soţi şi la căsătorie ca la o legătură eternă pe care nici moartea nu o poate distruge, Mântuitorul spune: „N-aţi citit că Cel care i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va însoţi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19,4-6).

Mai presus de orice, Mântuitorul vede în căsătorie unitatea în dragoste între două făpturi umane distincte prefigurată în Eden: „Nu mai sunt doi ci un singur trup” (Matei 19,6). Astfel „unirea conjugală, atunci când nu e legitimarea «legală» a luxuriei sau ocazie de împerechere a două egoisme, ci întâlnirea a două suflete neprihănite, când e precedată de alegere liberă şi intenţie curată…dobândeşte prin consfinţire tainică un caracter divin pe care, în afară de păcatul adulterului, nimic nu-l mai poate nimici sau înlătura. Alegerea e fără nicio schimbare, iubirea e fără nicio contrafacere, iar învoiala e fără de moarte. În cele două făpturi care-şi unesc destinul sunt două inimi care se recunosc şi se regăsesc în iubire[5].

Sfinţii Părinţi afirmă că iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică ştiind, ca şi credinţa, să vadă cele ascunse ale altora. Iubirea află şi intră în adâncurile tainice, iubirea umple şi desăvârşeşte fără să alunge vreodată misterul. Într-adevăr, marea minune a existenţei este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul şi că aceşti doi rămân prin iubire unul.

Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, a imprimat creaţiei Lui ordinea şi buna rânduială. Bărbatul şi femeia, deşi doi, i-a rânduit Dumnezeu să fie un singur trup; amândoi sunt, după cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, „jumătăţi ale întregului[6].

Dragostea este cea care asigură unitatea şi buna înţelegere în familie şi în societate. Acesta este capitalul tuturor bunurilor într-o casă. Când este iubire, nimic din cele neplăcute nu se pot întâmpla. Când este dragoste, nimic din cele grele nu se pot introduce şi dintr-însa se nasc şi celelalte bunuri. În cadrele acestor sentinţe se desfăşoară întreaga menire a familiei creştine şi în simplitatea lor îşi vor găsi actualitatea. Iar dacă trebuie restaurat ceva în lume, înainte de toate trebuie restaurată această iubire.

Note

1. ^ Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1978, p. 180.
2. ^ Pr. Lect. C. Grigoraş, Pedagogia creştină şi pedagogia laică, în «Teologie şi viaţă», nr. 5-7 / 1994, p. 26.
3. ^ Pr. Ilie Moldovan, Teologia iubirii - Iubirea Taina Căsătoriei, vol I, Alba-Iulia, 1996, p. 18.
4. ^ Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în «Ortodoxia», nr. 1-2 / 1978, p. 309.
5. ^ Pr. Ilie Moldovan, op. cit., p. 90.
6. ^ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere ( l ), X, lV, trad. Pr. Dumitru Fecioru în vol 21, colecţia P.S.B. , p. 120.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 7 (173), iulie, 2009, Caransebeş, pp. 3-4.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 25 mai 2012 • Vizualizări: 1928