Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Arhiereul Filaret Musta
Viaţa, alegerea şi activitatea arhiereului Filaret Musta la Caransebeş
Familia Musta s-a stabilit la Văliug, unde tatăl viitorului arhiereu, Adam, a fost preot la începutul secolului al XIX-lea. Originile acestei familii se regăsesc în comuna Glogoni, astăzi în Banatul sârbesc, unde familia se reunea în diferite ocazii. S-a născut în 20 martie 1839, la botez primind numele Filip, mama sa, Ruja, a fost fiica parohului din Văliug, Dimitrie Dobromirescu, de origine din Dubova. Bunicul său, preotul Dimitrie, s-a îngrijit de creşterea nepotului său Filip. Numai la vârsta mai înaintată a reuşit să apuce calea învăţăturii, căci copiii mulţi din casa părintelui său - doisprezece la număr - nu au dat putinţă acestuia să-l trimită la şcoală. Datorită bunicului său a reuşit să se întreţină în şcoala primară pe care a făcut-o în satul său natal, iar apoi la Reşiţa. În anul 1851 este ucenic la uzinele metalurgice din Reşiţa[1].

Dorul de carte îl atrage spre învăţătură, astfel încât, în anul 1857 se înscrie la gimnaziul din Beiuş, terminându-l în 1864 cu ajutorul bunicului său. Urmă apoi cursurile Academiei de drept din Debreţin, după absolvirea căreia trece în anul 1868 la Institutul Teologic din Caransebeş, ca apoi, să fie primul trimis al episcopului Popasu la Universitatea din Leipzig (cu bursă de studii) pentru a culeage hrana sufletească de care avea nevoie în cariera teologică. În acest fel, încurajat de bursele înfiinţate de Ioan Popasu, a ajuns printre viitoarele cadre didactice de la şcolile teologice şi pedagogice. În 1870 se întoarce acasă din cauza izbucnirii războiului germano-francez. Este numit profesor în anul şcolar 1870-1871, apoi diriginte al Institutului Teologic, funcţie pe care o deţine până la 1 septembrie 1888.

O nouă etapă în viaţa sa o constituie intrarea în rândul clerului, fiind hirotonit diacon la 21 noiembrie 1871, de către episcopul Ioan Popasu, iar la 16 aprilie 1872 a fost hirotesit întru protodiacon. Doi ani mai târziu, în data de 9 mai 1874 este hirotonit preot de sărbătoarea Înălţării Domnului.

Îmbrăţişează viaţa monahală, fiind tuns întru monah de către arhimandritul Corneliu Jivcoviciu la 4 februarie 1875, în mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele Filaret. De ziua Sfintelor Paşti, în 13 aprilie a aceluiaşi an, a fost hirotesit întru protosincel de către episcopul Ioan Popasu. În 25 decembrie 1891 episcopul Nicolae Popea l-a hirotesit arhimandrit datorită meritelor sale. În unanima aprobare şi bucurie a Sinodului eparhial, în 23 aprilie 1902 a fost numit vicar episcopesc al diecezei Caransebeşului.

Dovadă a bucuriei sincere sunt şi următoarele rânduri pe care le extragem din cunoscutul periodic «Drapelul», scrise cu ocazia acestei numiri: „…Rar a primit poporul român cu o însufleţire atât de generală ştirea unui avansament în biserică, cum a primit vestea de la Caransebeş despre numirea de vicar diecezan a P. C. Sale Domnului Arhimandrit Filaret Musta. Faptul în sine nu ne-a surprins, căci vrednicul Arhimandrit a fost pe deplin demn de această distincţie şi ştiam că e numai chestie de timp numirea de vicar, dar cu toate acestea resimţim o deosebită satisfacţiune, că tocmai acum s-a săvârşit acest act. … Vrednic este de demnitatea la care l-a înălţat înţelepciunea P. S. Domn Episcop al Caransebeşului şi vrednic este de o demnitate şi mai înaltă” [2].
În primăvara anului 1871 a fost ales prin sinodul eparhial în funcţia de asesor onorar al senatului şcolar, iar în 23 noiembrie acelaşi an este numit referent locţiitor al senatului bisericesc[3].

În 1873, din motive obiective, se retrage din senatul şcolar şi devine asesor onorar al senatului bisericesc; în toamna anului 1881 este ales de către Congresul naţional-bisericesc asesor ordinar în senatul bisericesc al Congresului mitropolitan[4]. Datorită meritelor şi ostenelilor sale, în anul 1886, este ales asesor ordinar salarizat în senatul bisericesc al Consistorului diecezan din Caransebeş[5].

Fiind apropiat colaborator al episcopului Ioan Popasu, împreună cu acesta, este membru fondator al Tiparului Diecezan din Caransebeş. La ceas inaugural, cu prilejul binecuvântării noii tipografii şi a apariţiei primului număr al Foii Diecezane din data de 5/17 ianuarie 1886[6], Filaret Musta relatează: „Nemuritorul episcop restaurator, în acea sâmbătă seara, din preajma Botezului Domnului al anului 1886, invitase la reşedinţa episcopească pe toţi demnitarii eclesiastici, pe funcţionarii şi profesorii săi. Când Ioan Bartolomeiu apăru cu primul exemplar, urale nesfârşite cutremurară istorica reşedinţă. Iar vlădica, cel nins de bătrâneţe şi de griji, cu lacrimi în ochi se înălţă şi începu să citească cu glas tare, coloană după coloană şi nu se poate opri până nu termină toate paginile. … Căzând în genunchi, mulţumi Domnului că i-a ajutat să desăvârşească şi acest deziderat al său. … Îmbrăţişează apoi pe toţi colaboratorii săi” [7].

De la intrarea în serviciul Bisericii, fără întrerupere este membru al sinodului eparhial ca deputat preoţesc, iar începând cu anul 1881 devine deputat preoţesc al Congresului naţional-bisericesc. Timp de doi ani, a fost membru al comitetului administrativ al comitatului Caraş-Severin[8].

Maiestatea Sa, Regele Ungariei, Francisc Iosif I, recompensându-i râvna Sa, l-a decorat în anul 1907 cu ordinul de cavaler al coroanei de fier clasa a III-a[9]. Fostul arhimandrit, vicarul episcopesc de mai târziu, stând pe meterezele care apărau deopotrivă legea şi neamul, a înfruntat destule lovituri. Cert este că iubea neamul şi limba străbună, şi le iubea deschis – în vorbe şi în fapte – fără sfială şi fără frică. Cât i-a dat răgaz zilnica muncă grea din administraţia centrală, „s-a ocupat intensiv cu ştiinţa căci avea cunoştinţe vaste şi temeinice pe toate terenurile”[10]. Arăta o deosebită înclinaţie spre limbile germană, ebraică, greacă, latină şi spre studiul cifrelor, de asemenea cunoştea toate florile cu denumirile lor latineşti, la fel ca un botanist.

Toate aceste calităţi l-au făcut să stea în fruntea mişcării culturale din Caransebeş, fiind ales în toate comitetele care aveau ca scop culturalizarea. Ca profesor la Institutul Teologic şi pedagogic a fost iubit şi stimat de elevii acestuia pentru care a fost un adevărat părinte[11]. A fost membru fondator al „Astrei”, membru al societăţii „România jună” din Viena, al „Societăţii Regale Române de Geografie”[12].

Preocupat veşnic şi de problemele lingvistice, unde aproape cu încăpăţânare se deosebea de filologii moderni ca un om crescut în vremuri de glorioasă şi exagerată latinitate, arhimandritul Musta a învăţat pe cale de autodidact şi limba franceză. Nu citea însă doar reviste şi ziare franceze ci studiase şi planul oraşului Paris. Fără să fi văzut vreodată frumoasa capitală a Franţei, o descria cu voiciune şi competenţă vizitatorilor uimiţi ai Parisului.

Ca răsplată pentru înalta sa erudiţie şi a muncii neobosite depusă pe tărâmul ştiinţei, Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în şedinţa consiliului profesoral din 17 mai 1929, i-a conferit în unanimitate titlul de Doctor Honoris Causa[13]. Promotorul acestei învestituri a fost decanul Facultăţii de Teologie de atunci, profesorul dr. Vasile Loichiţă. Luând în considerare devotamentul şi credincioşia cu care şi-a servit Biserica şi neamul timp de aproape şase decenii, în anul 1924, naţiunea i-a conferit „Răsplata muncii pentru Biserică cl. I” şi „Coroana României” în gradul de Mare Ofiţer, aducând prin acest gest şi un binemeritat omagiu Bisericii noastre strămoşeşti din Banat – o permanentă şi o neadormită strajă a ortodoxiei şi a existenţei româneşti din acest colţ de ţară. La acest eveniment festiv a participat ministrul Al. Lăpădat, care , în discursul său a argumentat justeţea conferirii de către Maiestatea Sa Regele a acestei distincţii. Se adresează direct Prea Sfinţiei Sale Arhiereului Filaret: „…Majestatea Sa Regele când a conferit distincţii celorlalţi episcopi, nu putea trece cu vederea pe octogenarul Arhiereu de la Caransebeş, care este nestorul episcopilor noştri. Dacă stăpânirea vitregă din trecut n-a voit să recunoască voinţa clerului şi a poporului, statul român se apleacă înaintea ei şi îl consideră ca atare. … Prea Sfinţia Sa este ctitorul organizaţiei noastre bisericeşti. A fost colaboratorul şi mâna dreaptă a fericitului episcop Popasu şi a mijlocit colaborarea oamenilor de aici cu el. A fost şi colaboratorul altor episcopi şi totdeauna a dovedit un înalt simţ de datorie şi de cel mai cald naţionalism. Maiestatea Sa Regele, care cunoaşte şi apreciază serviciile Prea Sfinţiei Sale, l-a pus alături de ceilalţi episcopi şi îl şi consideră ca atare”[14].

După moartea episcopului Nicolae Popea, opţiunile bănăţenilor se îndreptau spre Filaret Musta, dar, deşi a fost ales statutar, guvernul maghiar nu l-a confirmat întrucât era cunoscut ca un fervent luptător pentru emanciparea românilor, fiind susţinut şi de Partidul Naţional Român. În anul 1919, când episcopul Miron Cristea devine mitropolit primat, privirile bănăţenilor s-au îndreptat tot spre Filaret Musta, dar considerându-se a fi prea bătrân a renunţat în favoarea colegului său mai tânăr, Iosif Traian Badescu[15].

Pentru nedreptăţile pe care le-a îndurat şi pentru dragostea cu care a slujit Biserica şi neamul, în anul 1921, „urcă ultima treaptă, după ce 51 de ani servise Biserica în aureola celui mai admirabil chip al umilinţei şi a unei proverbiale modestii, aceea a arhieriei, după care n-a alergat niciodată”[16].

Cu multă bucurie au primit credincioşii din Banat propunerea episcopului Iosif, acceptată de Sinodul eparhial, ca bătrânul arhimandrit şi vicar al Episcopiei, Filaret Musta, să fie ridicat la rangul de arhiereu. Procedând astfel se dădea satisfacţie morală eruditului teolog, luptătorului pentru emanciparea politică a poporului român şi se repara nedreptatea făcută în 1908, când contele Apponyi a refuzat să confirme alegerea lui ca episcop al Caransebeşului. În 1919, la întrunirea primului Senat al României, călugărul de la Caransebeş a mai avut o satisfacţie: a fost ales preşedinte de onoare al primului Senat al României, iar după aceea i s-a oferit conducerea grupului parlamentar bănăţean.

Plin de smerenie şi simplitate, Prea Sfinţia Sa Părintele Arhiereu Filaret Musta, în catedrala din Sibiu, a făcut unele mărturisiri ce merită a fi cunoscute de posteritate spre a servi drept model: „…În întreaga mea viaţă am căutat să-mi împlinesc datorinţele mele legate de posturile ce mi s-au încredinţat de Biserică, fără considerare la vreo recunoştinţă şi fără a o aştepta… Trecutul îmi este martor că n-am râvnit după episcopie. O puteam avea în 1889, dară, din considerente binecuvântate, am declinat-o de la mine. Biserica din eparhia Caransebeşului, prin votul Sinodului eparhial, în anul 1908 m-a distins, alegându-mă episcop, dorinţa Bisericii eparhiale însă s-a zădărnicit prin guvernul unguresc. Sufletul meu s-a mâhnit dar nu s-a rănit prin vrăjmăşia guvernului, ostil Bisericii şi neamului nostru, ba am fost mândru de această vrăjmăşie, bine ştiind că simţămintele mele naţionale, iubirea mea de Biserică şi neam au fost spinul în ochiul guvernului. În etatea mea înaintată, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, înalta demnitate a arhieriei, prin darul Sfântului Duh, îmi va da îndoită putere ca în cercul meu de activitate să lucru în interesul bine priceput al Bisericii noastre naţionale şi implicit pentru binele neamului nostru românesc şi astfel a patriei noastre române, pe care noi cu toţii cu multă ardoare o iubim”[17].

Expresie clasică a călugărului adevărat, arhiereul Filaret a confirmat prin trăire înaltele principii după care s-a călăuzit în lunga sa viaţă. Preţios şi devotat ajutor episcopilor, a fost apreciat şi respectat ca un adevărat episcop. O trăsătură ce l-a caracterizat a fost aceea că toată viaţa cel mai apropiat prieten al lui a fost cartea. Aşa se face să a lăsat Episcopiei biblioteca sa ce număra peste 3000 de volume de mare interes ştiinţific în toate domeniile. Întreaga lui avere, ridicată la peste un milion de lei, o lasă eparhiei pentru a fi împărţită tinerilor care studiază teologia în străinătate[18]. A cunoscut greutăţile vieţii şi acest lucru l-a îndemnat să îndulcească condiţiile studenţilor dornici de cunoaştere.

Corpul vânjos, dar curat şi neprihănit, cu o constituţie integră, traiul ordonat şi îngrijirea deosebită l-au ajutat să biruiască timp de 18 luni de zile o boală care până la urmă i-a curmat viaţa. A decedat la 14 octombrie 1930, în vârstă de 91 de ani; este înhumat în cimitirul „Sf. Ioan” din Caransebeş.

Dintre toţi cei care s-au ocupat de viaţa şi activitatea arhiereului caransebeşan Filaret Musta, una din cele mai cuprinzătoare caracterizări i-a făcut-o Nicolae Iorga, care scria: „Musta era, ca şi episcopul Popea, lângă care a stat nedespărţit, un şagunist din vremurile când episcopia românescă însemna carte, muncă şi jertfă”[19].

Note

1. ^ Necrolog la înmormântarea arhiereului Filaret Musta, în rev. Biserica şi şcoala, an. LIV, nr. 43 / 1930, p. 2
2. ^ Rev. Drapelul, nr. 50 / 1902, p. 1
3. ^ Hirotonia întru arhiereu a Prea Sfinţiei Sale părintelui vicar episcopesc Filaret Musta, Reproducere din Foaia Diecezană, Caransebeş, 1924, p. 4
4. ^ Ibidem
5. ^ Ibidem
6. ^ Petru Călin, Tiparul Românesc Diecezan din Caransebeş 1885-1918, vol. I, Reşiţa, 1996, p. 23
7. ^ Cornel Corneanu, „Foaia Diecezană împlineşte 50 de ani”, în rev. Foaia Diecezană, nr. 1 / 1935, p. 5
8. ^ Ibidem, p. 5
9. ^ Arhiva Episcopiei Caransebeşului, V-148 / 1929
10. ^ A. Moaca, Arhiereul Dr. Filaret Musta, in rev. Foaia Diecezană, an. XLV, nr. 42 / 1930, p. 3
11. ^ Adrian Ardeţ, Filaret Musta – luptător pentru Unire, în rev. Studia Caransebesiensia, an. XI, nr. 2, p. 82
12. ^ A. Moaca, op. cit.
13. ^ Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl de teologie, în rev. A.B., serie nouă, an. I, nr. 3-4 / 1990, p. 93
14. ^ „O zi de sărbătoare”, în rev. Foaia Diecezană, an. XXXIX, nr. 3 / 1924, p. 2
15. ^ Gh. Jurma, Vasile Petrica, Istorie şi artă bisericească, Ed. Timpul, Reşiţa, 2000, p. 189
16. ^ I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 230
17. ^ Ibidem, p. 13-14
18. ^ Liviu Groza, op. cit., p. 25
19. ^ Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. III, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1997, p. 225


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 24 martie 2010 • Vizualizări: 2152