Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
2010 - Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti
2010 este anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti, însă - pentru Episcopia Caransebeşului - este şi "Anul omagial Episcop Elie Miron Cristea"
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a luat în examinare iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în legătură cu proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, în contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885)[1].

Odată cu această hotărâre s-a statornicit şi un program-cadru cu importante implicaţii în apărarea dreptei credinţe, susţinerea activităţii misionar-pastorale, catehetic-predicatoriale, cultural-educative, a dialogului Bisericii cu societatea, precum şi necesitatea evidenţierii acestuia prin mijloacele media şi publicistice ale Bisericii noastre.

Din programul-cadru naţional bisericesc amintim acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri şi simpozioane pastorale, teologice, cultural-educative) pentru a sublinia importanţa Crezului Ortodox în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu contribuţia profesorilor de teologie, a specialiştilor, a preoţilor şi monahilor, o atenţie specială acordându-se receptării acestui program de către tineret; elaborarea şi publicarea unor volume care să cuprindă documente studii şi imagini despre evenimentele comemorate, iar Conferinţa pastoral-misionară din primăvara anului 2010 să se trateze subiectul intitulat „2010 - Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.
Pentru Episcopia Caransebeşului, la cele două evenimente majore din viaţa Bisericii noastre se adaugă şi aniversarea în anul 2010 a centenarului instalării episcopului Miron Cristea la Caransebeş (1910 – 2010). Prin urmare, în Eparhia Caransebeşului, anul 2010 este şi „Anul omagial Episcop Elie Miron Cristea”.

Crezul Ortodox

Încă din vremea Bisericilor apostolice din Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cipru şi Cezareea existau simboluri de credinţă, folosite ca mărturisiri baptismale de creştinii acelor comunităţi[2]. Epoca sinoadelor ecumenice a cristalizat acele simboluri ale credinţei creştine, rezultând simbolul niceo-constantinopolitan, rămas până astăzi temelia mărturisirii credinţei creştin-ortodoxe.

Crezul niceo-constantinopolitan (sau Crezul Ortodox) este formularea pe scurt a credinţei stabilită la primul sinod ecumenic (Niceea, 325) şi la al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). Crezul a fost rânduit de Sfinţii Părinţi de la cele două sinoade ecumenice pentru a combate ereziile vremii, în special arianismul, apolinarismul, macedonianismul şi hiliasmul.

Sinodul I ecumenic s-a deschis la Niceea, în 20 mai 325 şi a durat până la 25 august, acelaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin, care a rostit cuvântul de deschidere şi de închidere a Sinodului. Şedinţele sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328)[3].

La sfârşitul dezbaterilor, părinţii sinodali au hotărât ca învăţătura formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă, care are 7 articole. În Simbolul niceean, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului, Cel ce este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”, iar în partea a doua, se anatematizează ideile principale ale lui Arie, ereticul ce a pricinuit convocarea sinodului. Arie spunea că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanţă sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil[4]. Simbolul niceean vine şi rosteşte: „Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”.

Cu toate că Simbolul de credinţă niceean a devenit zidul de apărare al Ortodoxiei, precum şi cea mai precisă şi expresivă formulare a dreptei credinţe, arianismul n-a putut fi stăvilit imediat. Disputele ariene au continuat să tulbure Imperiul Roman încă o jumătate de secol, apoi s-a stins încetul cu încetul[5].

Sinodul II s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 şi a durat până la 9 iulie, acelaşi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nysa, Amfilohie de Iconiu, Chiril al Ierusalimului şi Diodor de Tars[6].

Sinodul a condamnat erezia pnevmatomahilor – a celor care învăţau greşit despre Sfântul Duh – şi apolinarismul, care nega integritatea firii umane a lui Hristos. Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh şi despre Biserică. Aşa a luat naştere Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Recitarea regulată a Simbolului la Sfânta Liturghie a fost introdusă mai întâi la Antiohia, în 471[7], apoi în întreaga lume creştină.

Ca operă a primelor două Sinoade Ecumenice de la care îşi trage şi numele, Simbolul niceo-constantinopolitan este cea mai importantă mărturisire de credinţă a Bisericii. În această mărturisire se fixează şi precizează credinţa Bisericii pentru apărarea vieţii în Hristos[8].

Simbolul niceo-constantinopolitan a avut un rol esenţial în viaţa Bisericii încă de la început. Mărturisirea credinţei în Sfânta Treime şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, are o însemnătate fundamentală pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte. Biserica şi-ar pierde identitatea ei, dacă nu ar mărturisi limpede acum sau în viitor această credinţă[9].

Rolul Simbolului de credinţă în spiritualitatea Bisericii şi cu atât mai mult al Simbolului Niceo-Constantinopolitan, care a luat locul celorlalte şi a rămas în viaţa Bisericii până astăzi, este subliniat pregnant de către toţi marii cateheţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Sf. Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin etc. Aceştia arată importanţa covârşitoare a mărturisirii de credinţă, atât pentru naşterea omului în Hristos prin Sfintele Taine de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cât şi pentru întreaga viaţă a creştinului dreptmăritor[10].

De fapt Simbolul Niceo-Constantinopolitan e în întregime o expunere a istoriei lui Dumnezeu cu creaţia şi îndeosebi cu cea umană[11].

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

Autocefalia Bisericii româneşti, un alt eveniment comemorat în anul 2010, este de mare însemnătate pentru istoria noastră naţională. Biserica Ortodoxă Română şi-a dobândit autocefalia în anul 1885 prin semnarea obişnuitului „Tomos” de recunoaştere a acesteia, de către Patriarhului Ioachim al IV-lea al Constantinopolului, la 25 aprilie 1885. Prin recunoaşterea acestui statut, Biserica noastră a obţinut în întregime atributele pe care le include termenul de autocefalie, adică conducerea de sine şi independenţa administrativ-jurisdicţională faţă de orice alte Biserici Ortodoxe, cu care este egală în drepturi, însă cu care rămâne în interdependenţă din punct de vedere dogmatic, canonic şi liturgic. Este, administrativ şi canonic vorbind, anul naşterii Bisericii Ortodoxe Române ca biserică de sine stătătoare.

Autocefalia, în termeni juridico-bisericeşti, însemnă „independenţa administrativă, jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul ortodoxiei ecumenice”[12]. În cazul Bisericii Ortodoxe Române este vorba despre independenţa ei faţă de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol[13].

Autocefalia are începuturi mai înainte de anul 1885, anul recunoaşterii ei. La 3 decembrie 1864, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române (Decretul 1703) specifica în articolele 1 şi 3 că: „Biserica ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”. Prin acest decret, Statul român prevedea şi susţinea autocefalia Bisericii sale[14].

Deşi pe plan intern autocefalia Bisericii Româneşti era pronunţată, urma procedura canonică prin care Patriarhia din Constantinopol trebuia să recunoască această autocefalie. Cu toate demersurile de recunoaştere duse de Alexandru Ioan Cuza şi de ierarhii români, patriarhului ecumenic Sofronie III (1863-1866), supărat, mai ales pentru secularizarea averilor mănăstireşti, n-a recunoscut autocefalia Bisericii româneşti.

Demersurile Bisericii noastre pe lângă Patriarhia Ecumenică au continuat şi sub patriarhii Antim VI (1871-1873) şi Ioachim III, dar rezultat favorabil nu s-a putut obţine decât în vremea patriarhului Ioachim IV (1 octombrie 1884-14 noiembrie 1886), un ierarh echilibrat, care cunoştea bine situaţia existentă între patriarhia Ecumenică şi Biserica Română[15].

În februarie 1885, membrii Sfântului Sinod au delegat pe episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului şi pe episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos (1879-1886) să alcătuiască o scrisoare patriarhului Ioachim IV în care să ceară recunoaşterea independenţei bisericeşti. În 25 aprilie 1885, patriarhul Ioachim IV a convocat Sinodul Patriarhal, iar după ce, formal a luat cunoştinţă de cuprinsul lor a decis „… să recunoască formal autocefalia Bisericii ortodoxe Române[16].

În aceeaşi zi (25 aprilie 1885), patriarhul Ioachim IV a trimis enciclice patriarhatelor din Răsărit, precum şi Bisericilor Ortodoxe autocefale, aducându-le la cunoştinţă că a recunoscut şi autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

La scurt timp (la 1 mai 1885) a avut loc şedinţa Sfântului Sinod în care s-a luat act de Tomosul de autocefalie şi de conţinutul scrisorilor trimise de la Constantinopol. În mesajul de deschidere, regele Carol I şi-a exprimat bucuria că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române s-a înfăptuit pe vremea sa şi cu sprijinul susţinut al guvernului ţării[17]. Tot atunci, mitropolitul primat a înştiinţat şi celelalte 11 Biserici Ortodoxe autocefale – existente pe atunci – despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns şi felicitări[18].

Recunoaşterea, în mod formal, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 25 aprilie 1885 a constituit un pas important şi o nouă etapă în devenirea Bisericii Ortodoxe Române[19].

Centenarul instalării episcopului Miron Cristea la Caransebeş

Cel de-al treilea episcop al Caransebeşului, Miron Cristea, a fost ales la 4 decembrie 1909 în urma sinodului ce s-a convocat cu acest scop[20].

Ceremonia hirotoniei a avut loc, marţi, a treia zi de Paşti, la 3 mai 1910, la Sibiu, iar instalarea în scaunul episcopal a avut loc în Duminica Tomii, 8 mai 1910[21].

La Caransebeş, episcopul Miron Cristea a desfăşurat o amplă şi energică activitate de promovare a culturii naţionale, a căutat să răspundă tuturor problemelor ivite în cuprinsul eparhiei, acţionând cu un spirit viu, plin de iniţiativă, şi cu mult simţ organizatoric[22]. A lucrat cu râvnă pentru luminarea clerului şi poporului din eparhie, pentru ridicarea moralului şi întărirea disciplinei preoţilor şi pentru dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice[23].

Pe plan naţional, s-a remarcat prin sprijinirea activă a luptei pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni şi participarea la evenimentul Marii Uniri înfăptuită la 1 Decembrie 1918[24].

În ziua de 31 decembrie 1919 Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, a avut loc ceremonia investirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredinţându-i toiagul arhipăstoresc, simbol al autorităţii chiriarhale şi al înaltei demnităţi ierarhice[25].

Prin această alegere şi prin întreaga sa activitate, Miron Cristea a devenit un simbol al românilor de pretutuindeni.

Episcopul Miron Cristea este pentru Episcopia Caransebeşului nu doar un fost episcop şi un simbol românesc. El este şi ctitorul moral al noii Catedrale Învierea Domnului, fiind primul episcop al Caransebeşului ce a ridicat problema construirii unei noi catedrale în oraşul de reşedinţă. Visul episcopului Miron Cristea este împlinit acum, la 100 de ani de la începutul păstoririi sale la Caransebeş. În cinstea acestui eveniment, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom târnosi în acest an noua catedrală a Caransebeşului, ca omagiu şi pioasă amintire adusă primului patriarh al României pentru activitatea strălucită pe care a desfăşurat-o în Episcopia Caransebeşului.

Note

1. ^ Hotărârea nr. 3630 din 10 iulie 2009.
2. ^ N. Ivanov, Simbolul ortodox al credinţei. Istoria şi importanţa lui., în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 9-10, Timişoara, p. 531.
3. ^ Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 230.
4. ^ Ibidem, p. 231-232.
5. ^ Ibidem, p. 232.
6. ^ Ibidem, p. 243.
7. ^ Ibidem, p. 245.
8. ^ Diac. Asist. Ion Caraza, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viaţa şi spiritualitatea Bisericii, în „Ortodoxia” an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 433.
9. ^ Ibidem, p. 434.
10. ^ Ibidem, p. 436.
11. ^ Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sinodul II Ecumenic şi Simbolul Niceo-constantinopolitan, în „Ortodoxia” an XXXIII (1981), nr. 3, Bucureşti, p. 371.
12. ^ Pr. Prof. Liviu Stan, Despre Autocefalie, în „Ortodoxia”, VII (1956), nr. 3, p. 373, apud Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 667.
13. ^ ***, Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 667.
14. ^ Ibidem, p. 668.
15. ^ Ibidem, p. 671.
16. ^ Nicolae Şerbănescu, Autocefalia Bisericii ortodoxe Române cu prilejul centenarului 1885 – 25 aprilie – 1985, în „Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Bucureşti 1987, p. 128, apud ***, Biserica în misiune…, p. 672.
17. ^ ***, Biserica în misiune…, p. 673.
18. ^ Ibidem, p. 131.
19. ^ Ibidem, p. 674.
20. ^ Nicolae Cornean, Mongrafia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p. 44-47.
21. ^ Pe larg în Foaia Diecezană, nr.17 / 25 aprilie 1910, p.1-6.
22. ^ Ioan Mâţu, Marciana Corici, Mironică Corici, Foaia Diecezană – Caransebeş (1886-1918) Aspecte socio-culturale, Ed. Helicon, Timişoara, 1999, p. 130.
23. ^ Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Târgu-Mureş, 1998, p. 95.
24. ^ Pe larg la Ion Rusu Abrudeanu, Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Înalt Regent. Omul şi faptele, Bucureşti, 1929, p. 272-278.
25. ^ Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura IBMBOR, p. 427-428.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 1191