Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
2009 - Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare (330-379)
Vasile este gloria Bisericii; el se luptă vitejeşte pentru adevăr şi învaţă pe cei ce au nevoie de acesta.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 29 octombrie 2008, a luat în examinare iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2009 ca „Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni[1]. Odată cu această hotărâre s-a statornicit şi un program-cadru cu incidenţă naţional-bisericească ce urmăreşte evidenţierea vieţii şi activităţii Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni, precum şi lucrarea lor liturgică, teologică şi socială în conştiinţa Bisericii Universale şi a Bisericii Ortodoxe.

Din programul-cadru naţional bisericesc amintim publicarea integralei operei Sf. Vasile cel Mare, simpozioane, conferinţe şi alte activităţi ştiinţifice despre Părinţii Capadocieni, evenimente bisericeşti culturale şi artistice cu aceeaşi tematică. De asemenea, conferinţa pastoral-misionară semestrială de primăvară din anul 2009 va trata tema „2009 – Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni”, cu următoarele subpuncte:
a) Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii liturgice;
b) Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al familiei creştine;
c) Sfântul Vasile cel Mare – dascăl al vieţii monahale;
d) Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al operei filantropice[2].

Sf. Vasile cel Mare s-a născut pe la anul 330, într-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fosta ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul. El era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea Tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sf. Macrina cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf. Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru, Sf. Macrina cea Tânără[3].

După o educaţie aleasă dobândită în familie (alături de tatăl său şi de sora sa Macrina), a urmat şcolile din Cezareea Capadociei, apoi a continuat în Constantinopol cu Libanius şi apoi la Atena cu Prohaeresius şi Himerius (350), unde a dobândit o vastă cultură filozofică şi ştiinţifică[4]. În timpul formării sale a legat o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz, alături de care va deveni un teolog normativ pentru întreaga Biserică a creştinilor. Viaţa lor studenţească a constituit un model pentru teologii din toate timpurile. Este celebră descrierea pe care le-au făcut-o contemporanii cu privire la viaţa pe care o duceau cei doi prieteni şi învăţăcei: Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii[5]. Râvna lor pentru învăţătura cea teologhicească şi pentru dobândirea virtuţilor creştineşti prin participare la viaţa Bisericii i-a consacrat, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur – un alt părinte al veacului de aur al Bisericii creştine – ca ocrotitori ai şcolilor de teologie din întreaga creştinătate.

Sfântul Vasile a plecat din Atena în anul 355, spre regretul Sf. Grigorie de Nazianz şi al altor creştini, şi a profesat retorica în Cezareea, locul său natal. Aici, sub influenţa surorii sale Macrina, a fost câştigat pentru misiunea bisericească. La praznicul Botezului Domnului sau la sărbătoarea Paştelui din 358, Vasile se uneşte cu Hristos prin Taina Sfântului Botez. „Era un mare eveniment din viaţa lui Vasile, acum în vârstă de 29 de ani. O vârstă a puterii, a avântului şi a marii creativităţi”[6].

Imediat după botez, Sf. Vasile a intrat în monahism şi a împărţit o parte a averii sale celor săraci şi nevoiaşi. După aceea, pentru o cunoaştere mai deplină a vieţii monahale, a plecat în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia, unde a intrat în contact cu marii călugări ai Răsăritului.
Acolo a admirat felul de a trăi al monahilor cu viaţă de obşte din Egipt: împărţirea hranei, răbdarea la lucru şi stăruinţa în rugăciune, fără a se lăsa biruiţi de somn. Mănăstirile de acolo erau adevărate şcoli de lucru şi de milostenie, nu numai faţă de ai lor şi de săracii din împrejurimi, ci faţă de toţi călătorii şi bolnavii[7].

S-a întors întărit din călătoria făcută şi a înfiinţat o mănăstire în Pont, pe malul râului Iris, lângă Neocezareea, nu departe de satul Annesi. Aici a hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul vieţii de obşte. În mănăstire, pe lângă mama şi sora sa a chemat pe vrednicul său prieten, Sf. Grigorie de Nazianz. Principiile după care funcţiona mănăstirea erau îmbinate armonios. Se practicau munca manuală, rugăciunea şi osteneala intelectuală. În această perioadă a scris Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei împreună cu Sf. Grigorie[8].

Regulile mari sunt în număr de 55 şi tratează despre marile principii ale vieţii monahale, pe baza Sf. Scripturi. Regulile mici, 313 la număr, prezintă răspunsuri scurte la anumite întrebări. Regulile sunt, în parte, proprietatea spirituală a lui Eustaţiu de Sevasta, care le transmisese numai oral[9].

Prin aceste scrieri ce reglementează viaţa monahală, reguli valabile până astăzi în mănăstirile Răsăritului, Sfântul Vasile se află la rădăcina monahismului timpuriu, iar rădăcina propriei lui teologii, a pnevmatologiei mai cu seamă, îşi trage seva din concepţia lui despre viaţa întru Duhul, viaţă practicată pe deplin în mănăstirile întemeiate de el[10].

Un alt aspect important pentru viziunea despre monahism a lui Vasile este accentul deosebit pus pe iubirea frăţească, manifestată prin dragoste faţă de cei nevoiaşi. În cadrul vieţii ascetice, acest element trebuie înţeles ca expresie a împlinirii îndemnului evanghelic de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine (Matei, 22,39)[11].

Filocalia era o antologie de texte din opera lui Origen destinată să demonstreze armonia şi foloasele pe care le poate dobândi creştinul, studiind atent şi cu discernământ filozofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea scripturilor şi libertatea voinţei. Pentru ultimele două teme sunt puse la dispoziţie citate preluate în principal din Despre principii şi din Contra lui Celsus[12].

În anul 364 Sf. Vasile a fost hirotonit preot de episcopul Eusebiu, urmaşul episcopului Dianios (cel care l-a botezat)[13]. În 368, Sf. Vasile a organizat o impresionantă operă de asistenţă socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor[14]. Instituţiile sociale întemeiate de luminatul teolog au primit numele de „Vasiliada”. El a organizat aziluri, ospătării, case de reeducare, spitale şi chiar şcoli tehnice. La primirea în aceste aşezăminte, nu făcea deosebire de neam şi de credinţă[15].

Sfântul Vasile a fost ales mitropolit al Capadociei, exarh al Pontului şi al Asiei în 370, perioadă de tensiuni în rândul Bisericii creştine. Aceste tulburări erau provocate de urmările arianismului şi de împăratul Valens, un aprig susţinător al ereziei. Datorită statorniciei sale în faţa presiunilor politice ale împăratului eretic şi pentru acerba luptă purtată spre biruinţa adevărului autentic de credinţă, Sfântul Vasile primeşte numele de Vasile cel Mare, nume cu care este şi astăzi venerat în Biserica Ortodoxă.

Fiind un om al rugăciunii şi al evlaviei creştine, Sf. Vasile a încercat să aducă înţelegere şi pace în Biserică într-o vreme în care Bisericile orientale erau în conflict din cauza ereziilor ce au măcinat istoria creştină. Pentru aceasta el a făcut apel la Sf. Atanasie şi la papa Damasus. De asemenea, a încercat o împăcare între Orient şi Occident împărţite pe tema schismei meletiene[16].

Marele Ierarh a fost un luptător pentru credinţă, teolog şi preot adevărat, slujitor al Liturghiei (una din liturghiile ritului creştin ortodox îi aparţine), filantrop de vocaţie şi un mare om. A murit la 1 ianuarie 379, lăsând posterităţii exemplu vieţii sale împlinite şi sfinte. Biserica creştină îl prăznuieşte în ziua morţii, fiind serbat şi la 30 ianuarie, alături de Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Ioan Hrisostom, Ierarhii veacului de aur al creştinătăţii (sec. IV).

Deşi a trăit puţină vreme, Sf. Vasile a fost un prolific scriitor de teologie. Lucrările sale se împart în dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, epistolare[17].

1. Dogmatice:

Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la 364, în trei cărţi: cărţile IV şi V sunt neautentice; ele aparţin probabil lui Didim. Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur raţionalism. Sf. Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a II-a se stabileşte dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Lui cu Tatăl; în cartea a III-a se tratează despre dumnezeirea Sf. Duh;

Despre Sfântul Duh - lucrare de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul susţine puterea şi rolul Sf. Duh care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire, fiindcă e de aceeaşi fire cu El. El a evitat însă formula „homoousios” şi pentru Sf. Duh.

2. Ascetice:

Învăţături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu, Despre credinţă.
Învăţăturile morale cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le serveşte de introducere şi comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creştini în general şi pe preoţi.

3. Omilii şi cuvântări:

9 Omilii la Hexaemeron prin care explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de actul creaţiei pe zile. Autorul pune la contribuţie toată ştiinţa antichităţii şi a timpului său, în domeniul naturii şi al filozofiei. Sf. Vasile a tratat creaţia lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare Despre facerea omului în ziua a şasea. Omiliile vasiliene au fost rostite în timpul unui Post al Paştelui.

13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114.
Comentariul la Isaia e de o autenticitate discutabilă.

24 Cuvântări din diferite domenii: dogmatice, morale, pedagogice, panegirice.

4. Liturgice, canonice, corespondenţa:

Liturghia; Scrisorile 188, 199, 217, numite şi Scrisori canonice au trecut în dreptul bisericesc. Colecţia de scrisori a Sf. Vasile cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieţii lui. Trebuie socotită ca apocrifă corespondenţa sa cu Libaniu; la fel scrisorile către Iulian Apostatul şi poate cele către Apolinarie. Scrisorile vasiliene au cuprins variat, unele sunt dogmatice, altele cu caracter misionar, monahal sau ocazional. Corespondenţa Sf. Vasile e cea mai elegantă operă a sa sub raportul stilului şi al fineţii spiritului.

Drept concluzie, putem reţine părerea unui contemporan despre Sfântul Vasile cel Mare şi despre misiunea lui în iconomia Ortodoxiei: „Vasile este gloria Bisericii; el se luptă vitejeşte pentru adevăr şi învaţă pe cei ce au nevoie de acesta[18].

Note

1. ^ Arhiva Episcopiei Caransebeşului, Dosar cu acte sinodale pe anul 2008, Actul nr. 7290 / 04 noiembrie2008 al Cancelariei Sfântului Sinod al B.O.R., p.1.
2. ^ Ibidem, p.2-3.
3. ^ I. G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 111.
4. ^ Prof. Vasile Ionescu, Prof. Nicolae Ştefănescu, Antologie din literatura patristică greacă a primelor secole, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1960, p. 109.
5. ^ I.G. Coman, op.cit., p111.
6. ^ Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 78.
7. ^ Ioasaf Popa, Viaţa monahală la Sfântul Vasile cel Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 14.
8. ^ I.G. Coman, op. cit., p. 112.
9. ^ Ibidem.
10. ^ Anthony Meredith, Capadocienii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 57.
11. ^ Ibidem, p.64.
12. ^ Ibidem, p. 53.
13. ^ Prof. Vasile Ionescu…, op. cit., p. 109
14. ^ I.G.Coman, op.cit., p. 112.
15. ^ Prof. Vasile Ionescu..., op. cit., p. 110
16. ^ I.G.Coman, op.cit., p. 112.
17. ^ Împărţirea şi lista lucrărilor este a renumitului patrolog român Pr. Prof. dr. Ioan Coman, în, op.cit., p. 112-113.
18. ^ Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Paladiu, P. G. 26,98, apud Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), Colecţia PSB, vol 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 9.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 1 (167), ianuarie, 2009, Caransebeş, pp. 3-5.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 3 aprilie 2010 • Vizualizări: 1684