Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Temeiuri ale rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul
După învăţătura Bisericii noastre, cei adormiţi în Domnul trăiesc o viaţă reală, o viaţă a sufletului despărţit de trup, până la obşteasca înviere. Această viaţă nu o cunoaştem experimental, ci prin credinţă, din Revelaţia dumnezeiască.
În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase referiri la viaţa viitoare. Iată doar câteva din cele mai semnificative: În Cartea Facerii (25, 8) se spune: „Şi a murit Avraam ... şi a fost adăugat la poporul său ...," iar patriarhul Iacov zice: „Eu am să trec la poporul meu..." (Facere 49, 29). Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-1 ucidă" (Matei 10, 28). Sf. Ap. Pavel zice: „Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8).

Viaţa viitoare presupune activitate, însă una superioară celei de pe pământ. Expresia „în loc de odihnă", din rugăciunea pentru cei adormiţi, nu exprimă lipsa oricărei activităţi, ci, dimpotrivă, o activitate lipsită de orice oboseală. Sufletul, în viaţa de după moartea trupului, este activ cu toate funcţiile sale. El cugetă, doreşte şi simte. O dovadă clasică ne-o oferă parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19—31).

1. După moarte nimeni nu mai poate lucra pentru mântuirea sa, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Nimeni nu mai are posibilitatea, după moarte, de a se decide pentru bine sau rău, ci va continua linia ce a avut-o în pragul morţii. Viaţa viitoare se pregăteşte din viaţa aceasta.

2. Sufletele, în viaţa de după moarte, vor fi fericite sau nefericite, primind răsplata raiului sau a iadului. Raiul este un loc şi o stare unde merg sufletele drepţilor. Este un loc pentru că sufletele sunt limitate, nu atotprezente, având nevoie de un loc. În rai sunt mai multe stări de fericire, fiecare suflet aflându-se pe starea pe care a dobândit-o: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). „Cel care sădeşte şi cel care udă — spune Sf. Ap. Pavel — sunt deopotrivă şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (I Cor. 3, 8).

Iadul este un loc şi o stare în care merg sufletele păcătoşilor pentru a-şi primi pedeapsa cuvenită, petrecând împreună cu îngerii răi (II Petru 2, 4—9). Chinurile iadului sporesc în intensitate în funcţie de mulţimea păcatelor, fiecare primind ce i se cuvine.

3. Potrivit învăţăturii Bisericii noastre, după moarte, sufletul are o stare provizorie (definitivă va fi numai după judecata de obşte). Este posibilă, deci, o schimbare în starea sa, însă nu prin puterile proprii, ci prin mijlocirea Bisericii.

4. Între cei vii şi cei morţi există legătura veşnică a iubirii (cf. I. Cor. 13, 8), care ne uneşte tainic pe toţi oamenii.
Legătura şi influenţa reciprocă dintre cei vii şi cei morţi se numeşte comuniunea sfinţilor. Cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă, care reprezintă pe sfinţi, au fost văzuţi de Sf. Ioan căzând la picioarele Mielului, „având fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 8).

Dragostea faţă de noi îi face pe sfinţi să-şi unească rugăciunile lor cu ale noastre pentru a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi la dobândirea mântuirii. Mijlocirile lor sunt bine primite de Dumnezeu. Pe sfinţi îi invocăm în rugăciuni pentru a deveni mijlocitori şi pentru cei adormiţi. Dar, în afară de sfinţii canonizaţi, care se impun în conştiinţa Bisericii ecumenice — reprezentaţi prin cele nouă miride de la Proscomidie — nu ştim care dintre cei adormiţi se roagă pentru noi sau au nevoie de rugăciunile noastre.

Biserica se roagă pentru toţi cei adormiţi, drepţi sau păcătoşi, pentru că nu cunoaşte starea fiecăruia după moarte.

Pe disc la Proscomidie, miridele pentru cei morţi sunt puse toate la un loc. Prin aceasta se exprimă conştiinţa Bisericii că există o gradaţie continuă de la cele mai înalte trepte ale drepţilor, până la cele mai de jos ale păcătoşilor şi că „cei declaraţi drepţi la judecata particulară, dar în măsură mai redusă, nu se deosebesc prea radical de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici şi lăsaţi în iad". Aceasta face posibil ca cei din iad, „care nu se deosebesc prea radical de cei din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinţilor şi ale celor de pe pământ”.

Cei din rai, chiar din locuri inferioare, rămân în rai, dar „pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale lor pentru aceştia şi pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos" (Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, p. 323).

Cei din iad, dar nu lipsiţi total de credinţa în Hristos, „pot fi mutaţi şi ei în raiul comuniunii cu Hristos" sau pot fi ridicaţi de la chinuri mai grele la unele mai uşoare, prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale sfinţilor, cerute de cei de pe pământ.

Cea mai eficientă rugăciune pentru cei morţi se face prin jertfa euharistică din cadrul Sf. Liturghii.
Rugăciunile Bisericii nu sunt eficiente pentru toţi cei din iad, pentru cei ce au fost ostili comuniunii, săvârşind păcate împotriva Duhului Sfânt. Cei ce n-au fost lipsiţi total de credinţa în Hristos şi n-au săvârşit păcate împotriva Duhului Sfânt pot fi ajutaţi să „reintre într-o suficientă comuniune cu Hristos", mai ales dacă au manifestat această dorinţă la sfârşitul vieţii, primind Sf. Împărtăşanie.

În această privinţă este edificatoare întâmplarea istorisită de Sf. Macarie, căruia căpăţâna unui preot păgân lovită cu toiagul i-a spus că cei din iad sunt chinuiţi de „singurătatea în comun", pentru că nimeni nu vede faţa altuia. Prin rugăciunile sfântului pentru ei, „în parte vede cineva faţa celuilalt". Apoi a adăugat: „Noi, cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu suntem miluiţi măcar puţin, dar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi n-au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt" (ibidem., p. 324).

Relaţiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relaţii fiind întărite de Duhul Sfânt. Prin rugăciune vrem ca semenii noştri să trăiască în veci, în fericire, să rămână în comuniune veşnică cu noi.

Rugăciunea pentru altul are la bază răspunderea pusă asupra noastră de Dumnezeu, prin care se experiază legătura în care se află cu acea persoană. Răspunderea unuia faţă de altul se îndeplineşte nu numai prin fapte, ci şi prin rugăciuni. Cine susţine pe alţii, se susţine pe sine prin aceştia. Cine vrea să facă efort numai în favoarea sa este „victima unui scurt circuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alţii, nu se luminează nici pe sine" (ibidem, p. 326—327).

Efectul rugăciunii este dublu. Puterea divină se revarsă atât asupra celui care se roagă, cât şi asupra celui pentru care se roagă.

Creştinii sunt răspunzători şi pentru semenii lor răposaţi, cu care sunt în legătură de dialog. Rânduielile bisericeşti săvârşite cu ocazia înmormântării sau pomenirii morţilor (parastasul, panihida, sărindarele) sunt mijlociri responsabile pentru aceştia, nu simple comemorări.

Când ne rugăm lui Dumnezeu „să pomenească” pe cei adormiţi, nu ne exprimăm iniţiativa noastră în această pomenire, ci „Dumnezeu consideră necesar şi răspunsul celor decedaţi, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei”, pentru ca să-i facă vii cu adevărat. Numai pentru şi prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenţi şi deci vii (ibidem, p. 330—331).

Când cerem lui Dumnezeu „veşnica pomenire” pentru cei adormiţi, cerem să fie pomeniţi şi în prezent şi în veci, deci să-i ţină neîncetat vii.

5. Dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semeni se susţine şi prin fapte, îndeosebi faptele de milostenie (pomenirile, împărţirea de bunuri etc.). Prin acestea mărim sfera pomenirii, intercalând şi pe alţii în acest dialog.
Pomenirea celui decedat, prin săvârşirea în numele lui a faptelor de milostenie este nu numai un dialog între noi şi acela, ci şi un răspuns dat apelului celui decedat şi lui Dumnezeu, pentru el. ,,Nu numai noi săvârşim faptele pe care n-au avut ei timp, sau n-au fost în dispoziţia de a le împlini cât au fost pe pământ, ci oarecum ei înşişi participă la săvârşirea lor prin noi”(ibidem, p. 332).

Săvârşind binele pe care trebuia să-1 facă alţii, împlinim voia lui Dumnezeu ca nici un bine voit de El să nu rămână nefăcut, pentru progresul omenirii. Faptele de milostenie sunt de folos nu numai celor adormiţi, ci şi celor care le fac şi celor care le primesc.

6. Mai concret, necesitatea şi folosul mijlocirilor pentru cei morţi îşi au temei şi în Sf. Scriptură, cât şi în Sf. Tradiţie. Iată câteva mărturii: Vechiul Testament aminteşte despre obiceiul de a frânge pâine pentru cei morţi (Ieremia 16, 7; Tobit 4, 17) şi de a posti pentru ei (I Sam. 31, 13; II Sam. 1, 12). Iuda Macabeul se roagă pentru iertarea păcatelor celor morţi eroic pe câmpul de luptă (II Macab. 12, 41—46).

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă zicând: „Faceţi cereri, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii...” (I Tim. 2, 1—4), iar Mântuitorul ne asigură că: „De veţi cere ceva, în numele Meu, Eu voi face" (Ioan 14, 14). La acestea adăugăm stăruinţa Sf. Ap. Iacov (5, 16): „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului2. O mărturie a grijii pentru soarta celor morţi este practica din vremea Sf. Apostoli, interzisă apoi, de a se boteza pentru cei morţi nebotezaţi (cf. 1 Cor. 15, 29).

Mărturii despre existenţa rugăciunilor pentru cei morţi de la începutul creştinismului ne oferă cele mai vechi liturghii, cât şi mulţi dintre Sf. Părinţi şi scriitorii bisericeşti, dintre care amintim pe: Tertulian, Sf. Ciril al Ierusalimului, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare ş.a.

7. Prinoasele folosite în cadrul rânduielilor de pomenire a celor adormiţi, cât şi soroacele, adică zile anumite pentru aceste pomeniri, au o bogată semnificaţie legată de istoria mântuirii.

Pâinea (sau colacul), numită parastas, simbolizează trupul Mântuitorului Hristos. Ea este împărţită celor ce participă la această pomenire, arătând prin aceasta legătura strânsă dintre cei răscumpăraţi de Hristos, prin jertfa de pe cruce. Când sunt mai mulţi colaci, unii au forma uneltelor de tortura, amintind de jertfa Mântuitorului, ca de exemplu: cleştele, scara ş.a. Coliva, fiind făcută din grâu fiert, îndulcit cu diferite aromate, închipuie trupul mortului, pentru că hrana principală a trupului este grâul. Aromatele reprezintă virtuţile sfinţilor şi ale celor pomeniţi. Coliva este în acelaşi timp expresia materială a credinţei în nemurire şi înviere (cf. Ioan 12, 24).

Vinul cu care este stropit trupul mortului sau colacul la parastas simbolizează aromatele cu care a fost uns trupul Mântuitorului Hristos, dar este şi o preînchipuire a nemuririi şi a vieţii veşnice, ca simbol al sângelui — seva vieţii (pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 494—495).

Pomul împodobit cu fructe şi prinoase înseamnă raiul în care petrece sufletul celui răposat, dar şi pomul din care au mâncat strămoşii noştri şi au murit (V. Mitrofanovici şi col., Liturgica Bisericii Universale, Cernăuţi, 1929, p. 905). Pomul care îşi pierde toamna frunzele, iar primăvara înverzeşte din nou este şi simbolul vieţii şi al morţii.

Lumânările în cadrul slujbelor pentru cei morţi simbolizează pe Hristos — Lumina lumii, întru care avem lumina vieţii (cf. Ioan 8, 12), dar şi candela credinţei şi a faptelor bune cu care vom întâmpina pe Mirele ceresc, la sfârşitul lumii (cf. Matei 25, 14).

Ridicarea şi clătinarea prinoaselor în timpul ce se cântă „veşnica pomenire" simbolizează comuniunea celor vii cu cei răposaţi.

Pomenirea individuală a morţilor se face, după tradiţia Bisericii noastre, la anumite soroace, care au o semnificaţie teologică sau simbolică. Pomenirea mortului se face mai întâi în ziua a treia — care corespunde cu înmormântarea — în cinstea Sf. Treimi, şi în amintirea învieri celei de a treia zi a Domnului.

La nouă zile se face pomenirea pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia celor nouă cete îngereşti, şi în amintirea Ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul. La patruzeci de zile se face pomenire în amintirea înălţării la cer a Domnului, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul celui răposat. Pomenirile de la trei, şase şi nouă luni se fac în cinstea Sf. Treimi. Apoi, în fiecare an, până la 7 ani, ziua morţii este serbată ca „ziua naşterii întru Domnul".

În concluzie, cunoaşterea temeiurilor rugăciunilor pentru cei morţi este de mare preţ pentru toţi credincioşii spre a rămâne neclintiţi în tradiţia bimilenară a Bisericii ai cărei fii suntem şi care pune la loc de cinste comuniunea dintre cei vii şi cei adormiţi în Domnul.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Îndrumătorul bisericesc misionar şi patriotic, Sibiu, 1989

Articol postat de: Darius Herea • Data: 9 mai 2010 • Vizualizări: 2991