Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Sfânta Împărtășanie cu Părintele Arsenie Papacioc
Generos interviu cu Părintele Arsenie Papacioc despre Euharistie, folosul acesteia și care sunt condițiile care trebuie să o preceadă
Ce este Împărtășania, Cuvioase Părinte, și care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toti credincioșii știu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Își menține acest cuvânt divin: „Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul și Sângele Meu nu va avea viață în el și nici parte de Mine”. Se înțelege că prin această primire a Trupului și Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Și când te duci la El ești mare ca El. Și, de asemenea, atunci când te împărtășești, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinți. Deci o identitate de fiu, divină. Nu e nici o teamă că vorbim așa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, și-și tine făgăduința. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-și calce cuvântul. Și iată că-și ține cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularități, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiți, știm că nu au putința pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare și împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putință. Au și ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca care li se dă. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înteleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiți. Vedeți, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă ființa omenească nu. Dumnezeu a făcut-o cu mâna Lui, și încă cum: chip și asemănare. E ușor să spui chip și asemănare, pentru că așa știm din învățătura Bisericii. Dar când te oprești asupra acestor însușiri, calități, daruri, te vezi chip și asemănare. Și, atunci, iată că noi avem o identitate divină și prin restaurarea pe care a adus-o Hristos prețuim cât prețuieste El. Ar trebui ca omul, într-o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine și să răspundă la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenți numai la El. Nu întrerupem treburile sociale și ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile să le împlinim, să le săvârșim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Un exemplu: s-au căsătorit doi tineri, Ioana și Ionel. După nuntă Ioana a trecut la bucătărie – și nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Și Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emoționată, a afumat mâncarea și se văita că ce o să zică Ionel. Conștiinciozitatea asta, care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul!... Și a venit Ionel. Și ea, cu plânset și vaiet, i-a spus: „Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. „Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimă puternică ca să pricepem cerurile, veșniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, care ne-a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie și libertate: De ce nu v-ați gândit la Mine deloc? Este, fără discuție, în mod logic, că așa va fi această întrebare. Și se va răspunde foarte greu.

Noi, ortodocșii, nu apăsăm pe pedala cunoașterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scriși și noi sus, în cartea cea mare. Și omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rațională, ci o smerenie smerită, trăită.

Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru și demonstrații. De ce, dacă i-a luat coarnele și forțele și pretențiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfinții Părinți –, numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne șlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaștem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădițe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viță. El nu e mlădiță. Totul e de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea creștinilor. Dacă creștinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta ar trăi o stare de prezență care-i mai plăcută decât nevoința. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului: Dacă crezi că poți să fii ceva, anatema să fii. Mi-a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar și pentru că Biserica se ocupă să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus e adevărat și de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îți rezolvi problemele cu forțele proprii? Asta-i greșeala. Trebuie să ți le rezolvi cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu-i cu putință la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putință. Asta mi-a plăcut la acest sinod, că s-a gândit să ne trezească la faptul că suntem niste mlădițe care nu putem rodi fără viță. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacă o mlădiță stă fără viță, se usucă într-un timp extrem de scurt. Și atunci Hristos S-a oferit să-I mâncăm Trupul și Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei.

Să nu faci greșeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoința și trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Și tu, dacă ai această prezență ai străbătut sorocul pentru împărtășit și nu ești altfel decât marii trăitori.

Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtășim? Nu timpul decide. Asta-i o greșeală. Decide intensitatea credinței tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Și dacă îi vindeci rana îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin împărtășire.

Nu ne împărtășim pentru că au venit Paștile sau Crăciunul. Ne împărtășim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtășire cu Sfintele Taine, ci și o împărtășire duhovnicească, adică această continuă prezență a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credință și a duhovnicilor, când să te împărtăsesti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment așa de mare, ca să-L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îți trebuie o pregătire.

Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregătești pentru marele eveniment ce are în vedere veșnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului și postul Paștelui. E un timp suficient ca să te pregătești pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezește inima.

Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradițională, care nu e atât de recomandată. Te împărtășești continuu cu Hristos, duhovnicește, iar când te pregătești și printr-o postire... Nu numaidecât postirea este o condiție. Nu o faci pentru că ți s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupește, să renunți la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăți. Postești cu procese, cu certuri, cu procurori și cu avocați? Asta nu. Și atunci, împărtășirea este în funcție de curățirea inimii tale.

Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aș putea să spun că e o ființă în plus în ființa noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuiește oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Ființa noastră de răspundere și de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curățirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei împărtășiri cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

A te împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui și să recunoști cu adevărat că pierdut ai fost și te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învățătura adevărată, ci de a renunța la o identitate moleșită sau strict omenească și de a te regăsi într-o personalitate îngerească.

Sfânta Împărtășanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să-și mențină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” și „Cine nu va mânca Trupul și Sângele Meu, acela nu va avea viață vesnică”.

Într-o mânăstire, starețul a văzut un frate mergând prin aer și a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O, sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp și l-a văzut mergând pe pământ. Și a zis: „Acesta și-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el și l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?”. „Mă rugam așa: Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul; Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul. M-am dus la biserică, am zis mai tare și un părinte de lângă mine mi-a spus: Mă, să nu mai zici așa! Să zici: Doamne, mântuiește-mă pe mine, păcătosul! și am zis așa.” Iar starețul i-a spus să zică tot ca înainte. Am vrut adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu, fără cunoștință teologică, trăia cu inima lui.

Unii părinți duhovnici recomandă deasa împărtășire, alții recomandă împărtășirea mai rară, ambele părți invocând argumente scripturistice și patristice. Cum vă explicați existența acestor două curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unității ei? Care considerați că este poziția cea mai potrivită trăirii Evangheliei în zilele noastre?

Problema vieții de trăire creștină și de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie să ne mărginim sau să ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanență. Nu recomand o stare de nevoință ca mijloc neapărat de mântuire, ci recomand o stare de prezență continuă, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Să ne orientăm după un lucru. Dacă trăiești o sută de ani, inima bate o sută de ani neîncetat, zi și noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca să întrețină o ființă fizică, ci pentru ca noi, cu orice chip, să simțim că trebuie să fim prezenți, cu mintea și cu totul, la Dumnezeu. În permanență.

Așa cum am spus, împărtășirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Și îți trebuie o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă... Păi Scriptura spune că te leagă și te dă afară. Deci trebuie să fii pregătit. Și dacă te împărtășești foarte des, începi, ca ființă omenească, nerodată, neșlefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă și cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat și te gândești la importanța acestui fapt, atunci ești bun de împărtășit mai des. Dar dacă o iei din obișnuință sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părți, este o greșeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească nițel trupește. Trupul acesta trebuie să existe și să împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Și atunci e necesară postirea, dar nu ea este comandată calitativ.

Iarăși e o primejdie mare, tocmai pentru că-i foarte mare lucru – mai mare decât a te împărtăși nu există nimic în viața cu Dumnezeu –, să nu împărtășești. Intervine și împărtășirea duhovnicească, cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Dar nu înlocuiește împărtășirea aceasta pipăită, simțită. Vedeți, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desăvârșite decât le-a creat. A creat o femeie distinsă care a născut un Dumnezeu și a creat preoția, care-L aduce pe Dumnezeu de sus și-L naște din nou pe Sfânta Masă.

La Heruvic, preotul citește o rugăciune: „...Tu ești Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți...”. Se pune o problemă, așa cum o dată mi-au și pus-o niște studenți: „Dar eu ce sunt, părinte, dacă El e totul?”. Răspunde Hristos: „Da, preote, dar fără tine nu pot să fac lucrul acesta”. Deci Hristos împrumută mișcarea și glasul preotului. Deci nu-i de glumă. Sunt rugăciuni în care se cere să intre și îngerii cu noi. Altarul e plin de îngeri pentru că e Hristos acolo. Preoția trebuie primită cu frică mare, cu mare răspundere.

Când am fost preoțit m-a impresionat un lucru. Spun așa pentru că erau multe care să mă fi impresionat, dar mergeam și pe principiul ascultării, când eu eram dus de mână și tras așa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agneț în mână, spunându-mi: „Ți-L voi cere la judecată așa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu fața la apus, cu El în mână, până sosește momentul împărtășirii”. Ei, ce ziceți? Când te gândești ce ții în mână, ce răspundere ai, deci cine ești, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor...

Cred că am repeta lucrul acesta despre Sfânta Împărtășanie, dar niciodată nu e spus destul. Trebuie cu orice chip să ai o mare frică de Dumnezeu, neapărat iubire de Dumnezeu, și să fii conștient de identitatea ta creștină.

În rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, ca și în cele de după, se vorbește de iertarea păcatelor. Dacă și Sfânta Împărtășanie iartă păcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

Sfânta Împărtășanie nu iartă păcatele. Sfânta Împărtășanie desăvârșește. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăinței: „...te iert și te dezleg...”. Deci nu se poate fără mergerea înainte la dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta Împărtășanie poate să fie foc, să te ardă.

Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfânta Împărtășanie?

Este, ca să-ți ierte păcatele. E nevoie să te spovedesti nu numai când te împărtășești, ci să te culci mereu cu liniște, spovedit. Te duci la pansat de câte ori ești rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ți-au scăpat. Lumea e obișnuită să spună niște păcate, dar să știți că foarte puțini își pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face și nu le-ai făcut. Vedeți, și asta înseamnă o curățire. Și eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândești la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ți faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută duhovnicul, căci s-ar putea să uiți unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obișnuință.

Repet: Nu se poate să mergi la împărtășit fără dezlegare. Acestea sunt și rosturile vămilor, care există, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriză, când omul e cu desăvârșire stors. Se vor avea în vedere păcatele și faptele bune pe care puteai să le faci, dar nu le-ai făcut. Va fi multă înțelegere. Însă trebuie să știe lumea că și diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Dar ei nu vor depăși mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însă fără discuție, spun ce-au spus dracii odată unui om: Mare îndrăzneală are curățenia. Și le-a scăpat din mână.

În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie?

Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregătiri pentru veșnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeți, milostenie e toată Scriptura. Și Vlahuță spune lucrul ăsta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecăți vorbește numai de milă: de ce nu M-ați îmbrăcat, de ce nu M-ați adăpat, de ce nu M-ați cercetat... Va să zică, de ce n-ați făcut milă? Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptății și a biruit mila.

Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am trăit cât de cât momentul ăsta –, un singur lucru îți va veni în minte, ori de te căiești, ori de te bucuri, și anume de ce nu lați din tine nimic afară. Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru că existența noastră, a celor care purtăm numele de creștini, este pregătirea continuă. Și când dormim să fim treji. Deci cât se poate permanent.

Mă contraziceam cu un mare părinte în pustie, care era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însă netrezvitor. În tot cazul, un nevoitor face, și după ce face zice: „Doamne, dă-mi că am făcut”. Un trezvitor nu poate să zică niciodată că a făcut. Pentru că el luptă cu orice chip pentru smerenia lui și smerenia nu se vede niciodată. Cum m-a întrebat cineva odată: „Părinte, eu sunt un om smerit?”. „După cum spui se vede că nu ești smerit, căci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” și eu zic așa: smerită smerenie.

A bătut unul la ușa Mântuitorului. „Cine-i acolo?”. „Eu sunt un mare trăitor al învățăturii Tale”. „Nu te primesc”. Era un om cinstit și a rămas uimit de ce nu l-a primit. Și gândindu-se la „eu sunt”, s-a dus a doua oară și a bătut la usă. „Cine-i acolo?” „Tu ești!”, a zis cel de afară. „A, dacă tu ești Eu, atunci intră”. Așa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate fără smerenie. Într-un cuvânt, aceasta înseamnă să stai la locul tău. Nu vezi câte-ți fulgeră prin minte: că tu ești..., că ești mai..., mai...

Părinte, ce înseamnă a te împărtăsi cu nevrednicie, cum îți poate fi Împărtășania spre osândă?

Cu nevrednicie se împărtășește un om împătimit, necurățit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziția de a nu mai face. Nu să te spovedesti și să spui că și-așa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziție de mare căință. Și în ce privește canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greseală să se dea canoane care opresc de la Împărtășanie sau sunt nevoințe. Este o greșeală pentru că credincioșii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e o lipsă de mare trăire, și atunci e mai bine să dai un canon de simțire.

Dar și asa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăință adevărată. Dar să fim pe drum și ne ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul și nu ne găsește. Dacă nu-ți poți iubi vrăjmașii, ți-ai pus măcar problema să-i iubești sau știi asta doar din literatură? Asta-i viața: crucea, suferința cu orice chip. Frățiile voastre știți că Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morți, măsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci poziția noastră să fie mereu aceasta: de jertfă, cu orice chip, mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credința este în picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te spovedești de pe poziția de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăință falsă. Când te pocăiești cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel ești vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca să poti să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziția creștină: jertfa.

De ce Împărtășania este o Taină care se repetă în viața credinciosului. Harul primei Împărtășanii nu are putere de actualizare veșnică asemenea Sfântului Botez?

Botezul ne-a încreștinat și ne-a scăpat de păcatul strămoșesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt botez, care este Taina Pocăinței. Sunt mai multe botezuri: botezul credinței din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu Duh și apă al Mântuitorului și botezul morții, adică botezul sângelui.

Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai împărtășit cândva, dar de atunci „cândva” ai trăit mereu cu gândul la „cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dăruieste: „Iar Eu cu voi sunt”. Dacă a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai era ca să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! „Iar Eu cu voi voi fi”, căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârșirea ta.

Pentru că vorbeam de iubirea de vrăjmași: n-ai să poți imediat, dar începând să-ți pui sincer problema că vom răspunde de ce nu i-am iubit – și e o poruncă, nu e un sfat –, atunci, încercând să-i iubești, te trezești la un moment dat că nu-i mai urăști. De aici pleacă totul. Și dacă nu-i urăști, ești deja pe o treaptă. Și cu harul lui Dumnezeu și cu marile simțiri duhovnicești din noi ne agățăm de altă treaptă, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacă tu ești pe drum. Vreau să spun că mai întâi trebuie să fie mișcare, căci harul vine. Stai, stă și harul. Este în funcție de mișcarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

Sfânta Împărtășanie îi unește pe credincioși între ei, dar și cu părintele liturghisitor. Cum se manifestă această unire?

Am văzut și vedeti toți că în pustie leii sunt cu leii, căprioarele numai cu căprioarele, fiecare cu seminția lui. Așa-i și aici. Există o lege care nu are nume, și care este a lui Hristos, care ne unește pe toți. Nu poți vedea în privirea unui om că-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are ființa omenească, de percepere în timp, în spațiu. Așa și în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru că este omul lui Dumnezeu, și acela te atrage cu blândețea lui. Îl are pe Hristos cu el. Rațional n-avem cum să răspundem, decât că se simte. Ființa omenească e mult mai frumos complicată în ce privește relația cu marile adevăruri. Un mare adevăr este și cu cei cu care trăiești aicea și îi simți. Noi simțim când cineva nu este după Dumnezeu și îl ocolim. Iacă, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele... De ce lucrul acesta? Pentru că e seminția lor. Omul are o înșelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligență instinctuală, un suflet instinctual, și nu au conștiință. Noi, care suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, simțim cine este omul lui Dumnezeu.

Viața duhovnicească a preotului liturghisitor își pune amprenta asupra deschiderii credincioșilor de a primi Sfânta Împărtășanie?

Duhovnicul joacă un rol de cer pe pământ. La el trebuie mers ca să primești tot ce ți-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Și acesta este foarte accesibil. Nu e înger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu părinți, cu nași. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacă nu și nu și nu, să-ți fie ție ca un păgân și vameș, zice Mântuitorul. Aceea-i altceva. Sigur că își pune amprenta.

Eu văd ca duhovnic. Vin foarte mulți și, dacă nu-i ajuți puțin... Ei, ce-ai mai făcut? Păi n-am făcut nimic, părinte. Păi de ce-ai venit la mine? Păi să vedeți... și atunci îmi dau seama și trebuie să încep cu întrebări. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discuție în fața lui Dumnezeu. Mă împrietenesc cu el ca să-l fac să spună tot. Că sunt păcate ascunse, grele de tot. Sigur că-și pune. Și atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastră...

Dragul meu, este o satisfacție. E o oboseală, căci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de inși.

Cuvântul „euharistie” înseamnă mulțumire. Cum se ajunge la această stare de mulțumire?

În discuția noastră s-a vorbit, cred, de mulțumirea aceasta, pentru că spun: această sfântă ființă omenească are putința de a discerne marele adevăr, marile lucruri, și simte că este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun și eu: „Măi, vom fi la Judecată împreună. Să nu ascunzi ceva, să nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine că i-ai spus acuma să nu facă cutare lucru, că vei fi de față la Judecată. Sigur că are o mare influență asupra lor și o mare putere de a pricepe dacă este sincer sau nu. Și mă bucur că e ultima întrebare. Eu îmi cer scuze, că sunt surprins de toate întrebările astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, și, bineînțeles, m-am luptat să-mi și argumentez punctul de vedere.

Multumim, Prea Cuvioase Părinte.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursa web: www.nistea.com

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 14 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1393