Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Chipul
Scurtă meditație asupra chipului omului și al îngerului
Chipul, fața – obrazul, cum spuneau cei de demult – reprezintă proiecția exterioară a interiorului. Chipul omului poartă masca dată de duplicitatea creată de păcat în el. Chipul își capătă adevărata față, dincolo de urâtul și frumosul psiho-culturale (Chesterton deja a observat lucrul acesta în eseul "În apărarea lucrurilor urâte"), dar frumoasă spiritual, pe măsura și în măsura curăției (curățirii, curățeniei) interioare.

Frumusețea chipului este un opus al urâțeniei și urâciunii păcatului. Se vede această frumusețe mai ales la copii (în inocența lor copilărească) și la bătrâni; la bătrânii satelor, curățiți timp de o viață în greutăți, necazuri, credință simplă și nealambicată. Dar mai ales se vede la alți "bătrâni frumoși": călugării (kalos-gheros, bătrân frumos – gr.). Se întâmplă să vezi această frumusețe pe chipul unui Părinte Arsenie Papacioc sau a unui Părinte Teofil. Este o evoluție, pe măsura despătimirii și a unirii ființei cu Hristos, de la chipul urât și duplicitar, la chipul frumos și, mai sus, la chipul strălucitor, la chipul lui Hristos (pe care mărturisește cuviosul Siluan Athonitul că l-a văzut pe fața unui mare duhovnic athonit) sau la chipul străluminat de lumina dumnezeiască (mărturiile despre sfântul Grigorie Palama sau mărturiile din Pateric: Arsenie 27, Pamvo 2, Sisoe 14, Siluan 12).

Monahii, călugării sunt "chipul îngeresc" și [chemați a fi] "împreună-locuitori cu îngerii". Viața lor neîmpărțită, lupta cu patimile și duhurile, alegerea definitivă a pustiului ca și loc al comunității, hrănirea (nutrirea) mai mult din cuvântul lui Dumnezeu decât din pâine, adăparea mai mult din izvorul lacrimilor decât din "apa aceasta", toate acestea fac din ei cinul îngeresc.

Căci și în îngeri, nu există duplicitate interioară. Îngerii buni, îngerii lui Dumnezeu, sunt totalmente atașați lui Dumnezeu, iar îngerii răi, demonii, sunt totalmente opuși lui Dumnezeu (pentru că îngerii ce au căzut, având o cunoaștere intuitivă, au știut perfect ce fac).

Reiese astfel că îngerii, chiar mai mult decât omul (până la judecata de pe urmă, când și omul va fi trecut prin foc și va rămânea doar ceea ce e dincolo de duplicitate), îngerii deci au un chip al lor anume, care reflectă interiorul lor. Îngerii au chipuri frumoase, date de frumusețea Iubirii. Demonii au chipuri urâte, urâțite de ura lor neamestecată!

Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea unei înaintări a îngerilor în bine și a demonilor în rău (și, în fapt, înspre neființă, asimptotic, pe care nefericiții nu o vor atinge niciodată), reiese și o anumită transformare, specifică, a chipurilor lor. Rămânând esențial aceleași, chipurile lor se luminează sau se întunecă după cum aparțin unor ființe aflate în evoluție sau, respectiv, în involuție spirituală.

Chipul îngerilor este legat direct de ființa lor și nu suferă din cauza vreunei tensiuni între idem și ipse, ca în cazul omului. Omul, supus (cât se lasă supus) curgerii timpului punctual (tic-tac, hronos) se află în puterea acestui paradox al identității. Tensiunea aceasta, tratată astăzi filosofic și psihiatric își găsește însă «ieșirea» în credința creștină.

Dar și în viziunea creștină introducem uneori paradoxuri, antinomii sau antiteze nepotrivite: eshatologie-istorie, ciclu liturgic săptămânal-ciclu liturgic duminical, kairos-hronos sau "trăim între deja și nu încă" (Oscar Cullmann). Această din urmă expresie introduce o disociere și apoi o tensiune rațională între timp și veșnicie, între eshatologie și istorie, între hronos și kairos. Or, odată cu Întruparea Unuia din Sfânta Treime, odată cu venirea Veșniciei în timp, schema teologică raționalistă "teză-antiteză ce așteaptă o sinteză" nu mai este valabilă. Pentru că antinomia teologică creștină nu așteaptă soluția unei sinteze raționale, ci rezolvă antinomia prin credință, în logica credinței, care se află la cu totul alt nivel, cel duhovnicesc, care nu poate fi decât foarte imperfect «făcut vorbit» în afara antinomiei înseși (și care de obicei se cinstește mai mult prin tăcere decât prin cuvinte).

Întruparea lui Hristos înseamnă fecundarea timpului de către Veșnicie. Veșnicia stă acolo (aici: "Iată, Eu stau și bat la usă"), în timp, și așteaptă ca noi să "răscumpărăm clipa" (kairosEf. 5, 16). De noi depinde ca în fiecare clipă să fim cu Veșnicia, ca din clipa noastră să irumpă – pentru noi și pentru cei din jurul nostru – lumina și frumusețea.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursa web: www.nistea.com

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 21 octombrie 2010 • Vizualizări: 1020