Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Patimile în scrierile Sfântului Issac Sirul
Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească. Atât numele lor grecesc cât şi cel latinesc sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie
Alte scrieri ale aceluiași autor
Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească. Atât numele lor grecesc cât şi cel latinesc sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai e om al nevoinţei, ci se spune despre el că e om stăpânit, robit, purtător de patimi. Patimile deci echivalează cu pierderea libertăţii.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care îşi caută astâmpărarea şi nu şi-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi mai poate afla satisfacţia. Acelaşi lucru îl spune şi Dostoievski.

Nil Ascetul spune despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută, cea ce se poate spune despre orice patimă. De plidă omul care urăşte un semen al său simte că ura sa este fără margini şi chiar prin nimicirea semenului nu ar putea-o satisface, iar trebui un obiect infinit pentru a corespunde setei sale de răzbunare infinită. Infinitatea aceasta pururea nesatisfăcută, se datorează atât patimii în sine cât şi obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care le caută patimile nu le pot satisface, căci sunt finite şi ca atare nu corespund setei nemărginite a lor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, Omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicuri, o dată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic.

De fapt patima are prin fire de-a face numai cu obicete, dacă în tot ce caută urmăreşte numai ceea ce poate fi complet pus în folosul eului, la discreţia lui. Dar aceasta înseamnă că umblă numai după obiecte, care prin firea lor sunt finite atât ca izvoare de satisfacţie cât şi ca durată trecând uşor la neexistenşă prin consumaţie.

Chiar când patima are lipsă de persoana umană pentru a se satisface, o reduce şi pe aceea tot la caracterul de obiect sau vede şi foloseşte din ea numai latura de subiect. Însuşi scopul pentru care caută patima ceva, reduce acel ceva la un obiect finit.

Iar setea infinită a patimii în sine se explică prin faptul că ea manifestă tendinţa omului după infinit, întoarsă însă de la autenticul infinit care e de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului.

Patimile, spune Sfântul Isaac Sirul, sunt o îngropare a duhului în trup, a omuluui simţitor şi larg deschis comuniunii în iubire, în inchisoarea egosită, o acoperire a transparenţei lui şi o împietrire a sensibilităţii lui sufleteşti, mai bine zis duhovniceşti care este o sensibilitate a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru semnei. Patima e o împietrire a inimii.

Omul, fără să fie el însuşi inifinit e capabil de infinit şi tocmai de aceea e capabil de Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. E capabil de infinit nu în sensul că ar fi în stare să-l absoarbă în fiinţa lui, căci atunci însuşi fiinţa umană ar deveni infinită, sau ar fi virtual infinită, ci în sensul că poate fi anexată infinitului, poate trăi într-o continuă cumunicare cu el, într-o participare la el. Dar omul n-a vrut să se mulţumească cu aceasta încorporare la infinit ca anexă a lui, ci a voit el însuşi să devină centrul infinităţii, cum a acrezut că este un asemenea centru, lăsându-se amăgit după setea de infinit a firii sale. Astfel omul vrând să devină centrul aleargă să-şi subordoneze totul în jur dar de fapt este robit el de natură. Căci patima ca fuga neostoită după lume, în loc să fie o expresie a suveranităţii sale centrale, e mai degrabă o forţă care-l poartă fără voia lui, e semnul unei căderi a omului într-o accentuată stare de pasivitate.

Patimile sunt produsul unei porniri întortocheate a firii. Patima e un nod de contraziceri. Patima este astfel ceva iraţional, totul pe lume este raţional, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul având temeiul într-o raţiune divină, singură patima este iraţională. Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot satisface aspiraţia lui după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseala şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa ca şi când prin ea ar atinge infinitul.
Prin iraţionalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la ţinta sa adevărată, patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţă.
Posibilitatea naşterii patimilor e dată prin existenţa afectelor naturale. Ce sunt aceste afecte naturale? Sfântul Isaac Sirul ne răspunde: „ştiu că este în noi patima firească dar nu ca să ne aţâţe şi tulbure în aşa fel încât să ne impiedice de a merge pe calea neprihănirii, nici ca să ne întunece mintea prin iuţime şi să ne mişte de la pace spre mânie.”

Toată patima (afectul) zice Sfântul Isaac, ce există pentru un folos s-a dăruit de Dumnezeu. Şi patimile trupeşti (afectele) s-au pus în om spre folosul şi creşterea lui. Afectele conforme cu firea nu atârnă de noi. Aceste afecte sunt: pofta de mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea, somnul etc. Mai mult ele sunt chiar necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Ptimile sunt o îngroşare a acoperământului material pus peste minte. Mai bine zis materia e făcută să fie copleşită de spirit şi să devină prin aceasta transparentă. Patimile însă împiedică această străbatere a ei de spirit.

După cum am văzut Sfântul Isaac Sirul face distincţie între patimi şi pricinile lor. Patimile nu sunt prin fire în suflet, dar pricinile patimilor ating sufletul. De aceea spune că patimile nu ţin de suflet, dar pricinile lor sunt sufleteşti. Şi numai în sensul acesta putem vorbi de patimi sufleteşti. Deci patimile sunt un adaus dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este din fire nepătimitor şi pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, nepătimitor ci doar cu pricinile (afectele) patimilor prin care omul poate urca sau coborî.

Sfântul Isaac Sirul enumeră o serie de patimi, mai întâi cele naturale adică pofta şi iuţimea, apoi patima iubirii de slavă şi de plăcere, patima iubirii de arginţi, trândăvia, plictiseala şi întristarea, iubirea de sine, mândria, mânia etc.

Tot despre patimi Sfântul Isaac Sirul zice că prefac sufletul după chipul lor şi sunt proprii sufletului în viaţa aceasta şi rămân proprii lui şi după moarte. „Cele rele îşi fac sufletul prentu veci lipsit de Dumnezeu cel Bun, cele bune ţin sufletul pentru veci bun şi unit cu Dumnezeu, Izvorul bunătăţii.” Omul cu vieţuirea întinată, deci omul pătimaş pofteşte viaţa vremelnică, iar acesta e lipsit de cunoştinţă.

Păcatele (patimile) în viziunea Sfântului Isaac Sirul, sunt foc ce pustieşte şi chinuieşte sufletul celui ce le săvârşeşte, iar despre gravitatea lor ne spune că cel stăpânit de ele, are în sine ameţeala păcatelor şi tot ceea ce săvârşeşte i se pare cuviincios.

Patimile sunt roşcovele din pilda fiului risipitor, la început îţi dau senzaţia unei dulceţi dar apoi devin amare şi rele îţi „strâng” sufletul”, „oricărei desfătări îi urmează un necaz.” „Adu-ţi aminte că fiecărei plăceri îi urmează scârba şi după ea amărăciunea.”

Făcând o ierarhizare a patimilor, Sfântul Isaac Sirul pune iubirea de sine înaintea tuturor patimilor ”înaintea tuturor patimilor, stă iubirea de sine”(Cuvântul LXXI). Despre acesta el spune „Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor bune. Arată-ţi Domnului cu sărguinţă slăbiciunea şi simplitatea, ca să fi păzit în rugăciune de părerea de sine ce-a subţire şi să nu fii lăsat să fii ispitit de lucruri urâte. Căci mândriei îi urmează curvia şi părerii de sine rătăcirea.” (Cuvântul XXXIV)

De la iubire de sine se ajunge la mândire, dar despre mândrie Sfântul Isaac zice că: „Toate neputinţele oamenilor le poartă Dumnezeu, dar pe omul care cârteşte mereu (omul mândru) nu-L rabdă fără să-l certe spre povăţuire”. „Cel mândru e lăsat să cadă în hulă şi cel ce se trufeşte cu virtutea e lăsat cu fapta să cadă în curvie.” „Mândria nu vede că umblă în întuneric şi nu cunoaşte gândurile înţelepciunii.” Cel mândru e socotit nebun pentru că nu vede că prin mândria lui rupe comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi semeni autonomizămdu-se.

Slava deşartă e o patimă ucigătoare de suflet, iar Sfântul Isaac Sirul o compară cu o piatră de pe fundul mării pe care corăbierul nu o vede şi se izbeşte de ea. Sfinţii Părinţi zic că cel ce iubeşte slava deşartă dechide porţile din nou patimilor care au fost biruite şi deşi biruite se izolează iară în sufletul cuprins de slavă deşartă.

O altă patimă care e „început de întuneric”, după cum zice Sfântul Isaac Sirul, e trîndăvia. Trândăvia vine din împrăştierea cugetării. Şi aceasta din nelucrare, din necitire şi din întâlniri deşarte sau dintr-un stomac prea plin. „Când începe trândăvia să intre în chip ascuns, în suflet. Sufletul se întoarce la cele întunecate dinapoia lui, şi casa a început să se umple de întuneric, se ivesc aceste semne, zice Sfântul Isaac Sirul, şi simţi în tine în chip ascuns că slăbeşti în credinţă şi prisosești în grijile cele nevăzute, că încrederea ta se micşorează şi pe aproapele tău îl păgubeşti şi întreg sufletul tău şi gura ta se umplu de dispreţ şi cu inima ta eşti pornit cu gânduri şi în simţiri şi în toate lucurile pe care le întâlneşti, împotriva oricărui om ba şi împotriva Celul Prea Înalt şi ţi-e teamă de vătămarea trupului tău, iar prin aceasta te stăpâneşte lipsa de curaj în tot ceasul din vreme în vreme se stârneşte în sufletul tău frica, încât te temi şi te simţi urmărit şi de umbra ta. Căci ai acoperit credinţa cu necredinţă.” (Cuvântul XII)

Alte patimi asupra cărora insistă Sfântul Isaac Sirul sunt lăcomia (neînfrânarea de la mâncare), mânia şi pentru viaţa călugărească, şi nu numai, multă vorbire. Despre cel lacom se zice că: „în pântecele plin nu e cunoştinţa lui Dumnezeu”. (Cuvântul XXII) „Precum din sămânţa sudorii odrăsleşte spicul neprihănirii aşa din săturate, desfrânare şi ghiftuire, necurăţia”. (Cuvântul LXIX) Mâncarea peste măsură dă trupului o vigoare naturală şi e împins spre cele naturale, plăcerea îi cucereşte trupul iar cugetarea se coboară în senzualitate.

Mânia e o patimă care munceşte greu pe cel ce caută să se desăvârşească. Mânia tulbură „marea inimii” şi o îngustează, pentru că se concentrează întreagă în una sau alta din ele. Si totodată o întunecă prin lipsa de sens, o îngustează. „Inima mânioasă zice Sfântul Isaac Sirul, este goală de tainele lui Dumnezeu.”

Despre multa vorbire zice că: „cel ce zăboveşte în vorbirea deşartă şi în împrăştieri cu mintea şi cu trupul, e un curvar.” „Taifasurile socoteştele întuneric peste întuneric. Şi lucrul al doilea de folos când se întrebuinţează fără măsură, pricinuieasc întunecime, cu cât mai mult cele deşarte? Sufletul se sărăceşte prin multă vorbire, chiar dacă ea s-ar face în frică de Dumnezeu.”

Patimile sunt, folosirea iraţională a înclinărilor fireşti sădite în om de Dumnezeu. Stăruirea în păcat depărtează pe om de Dumnezeu iar vindecarea se face prin nevoinţă şi pocăinţă. Pe calea ce strâmtă şi cu chinuri nu poţi merge lăfăindu-te în plăceri de tot felul. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea curăţirii prin taina pocăinţei care ne dă har peste har.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 29 iulie 2012 • Vizualizări: 1365