Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Ipostaze feminine în exemplaritate
A te situa în exemplaritate înseamnă a rămâne la o înălţime morală toată viaţa, a nu-ţi înşela propriile aşteptări, şi nici pe cele ale altora. De cele mai multe ori e foarte greu să fii constant cu principiile, să nu renunţi la ele, să nu faci compromisuri. Ai nevoie de o forţă lăuntrică, de o vitalitate care este, în cele mai multe cazuri, specific masculină, bărbătească. Cu toate acestea, creştinismul oferă şi exemple feminine spre imitarea cărora ar fi bine să râvnească fetele şi femeile vremii noastre.
A te situa în exemplaritate înseamnă a rămâne la o înălţime morală toată viaţa, a nu-ţi înşela propriile aşteptări, şi nici pe cele ale altora. De cele mai multe ori e foarte greu să fii constant cu principiile, să nu renunţi la ele, să nu faci compromisuri. Ai nevoie de o forţă lăuntrică, de o vitalitate care este, în cele mai multe cazuri, specific masculină, bărbătească. Cu toate acestea, creştinismul oferă şi exemple feminine spre imitarea cărora ar fi bine să râvnească fetele şi femeile vremii noastre.

În cele ce urmează vom zăbovi asupra exemplarităţii feminine reprezentate de „dreapta” Ana, bunica Mântuitorului, de Maica Domnului şi de Ana proorociţa, fiica lui Fanuel.

Ce ştim din tradiţie despre Ana, mama Fecioarei Maria? Ea şi soţul ei erau oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu; bogaţi fiind, la fiecare sărbătoare împărţeau săracilor două părţi din averea lor, iar cealaltă o dădeau Bisericii. Femeie înţeleaptă, iubitoare de Dumnezeu, cinstită, darnică, evlavioasă, Sf. Ana avea, totuşi, în suflet o mare tristeţe. Trupul ei nu rodea, stârnind ocara celorlalţi. Ca orice femeie, şi-ar fi dorit să simtă în pântecele ei încolţind sămânţa vieţii, ar fi vrut să ţină în braţe prunc nevinovat asupra căruia să-şi poată răsfrânge dragostea. Cu câtă durere se uita, poate, la mamele înconjurate de copii! Deznădejdea însă, spune Sf. Tradiţie, nu pusese încă stăpânire pe sufletul ei şi nici pe al soţului, deşi petrecuseră, neavând fii, cincizeci de ani. Oricine şi-ar fi pierdut speranţa. Dar nu această pereche, a cărei aşteptare nu înceta, fiindcă îşi aduceau aminte de patriarhul Avraam şi soţia lui Sara, care, după făgăduinţă, l-au dobândit la bătrâneţe pe Isaac. Întristaţi, defăimaţi şi ruşinaţi de lume, Ioachim şi Ana strigă la Dumnezeu cu lacrimi. Nu cunosc voinţa lui Dumnezeu, dar au încredere, speră în mila Lui. Amărăciunii îi opun postul şi rugăciunea.

Cei doi nu se învinuiesc unul pe altul de nerodire, aşa cum, de multe ori, se întâmplă în cazul unor soţi. Perechile de azi se pot adresa medicilor pentru rezolvarea problemei, trecând în plan secund nevoinţa individuală şi rugăciunea. Pentru aceste perechi, Sf. Ioachim şi Ana ar putea deveni model. Ana, „în casa şi grădina sa”, se ruga lui Dumnezeu. Acolo unde ea era stăpână, în micul ei univers, femeia păstra neîncetat legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Ofensat de arhiereu, Ioachim pleacă în pustie, neîntorcându-se la casa lui. Ana nu pleacă nicăieri, rămâne să-şi aştepte soţul, varsă lacrimi de singurătate şi tristeţe. Omeneşte e singură, părăsită, chinuită de frământările lăuntrice (şi, poate, de gura lumii!). Dar nu-şi pierde verticalitatea, învrednicindu-se prin răbdarea ei de marele dar pe care-l va primi de la Dumnezeu. Fericind-o, Sfântul Ioan Damaschinul scrie despre mama Maicii Domnului:

O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: «De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne». O, sân care ai aplecat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul Lumii! O minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite! Că se cădea ca Întruparea cea netălmăcită a lui Dumnezeu şi pogorârea lui prin minuni să-şi facă drum înainte[1].

Iat-o pe îndelung-răbdătoarea Ană cu pruncul rugăciunii în braţe. Tristeţea ei s-a prefăcut în bucurie. Casa celei sterpe s-a îmbrăcat în lumină. Grădina prin care cândva se plimbau paşii tăcuţi ai stăpânei răsună de glasurile bucuriei. Braţele mamei păstrează cu recunoştinţă, la piept, Prunca binecuvântată. Mama are parte de sărutările fiicei, „o fiică preafrumoasă şi preabună”, „un crin răsărit în mijlocul spinilor”. Vreme de trei ani, Sf. Ioachim şi Ana au trăit toată bucuria omenească mult râvnită, fapt pentru care Sf. Ioan Damaschin îi fericeşte:

O, fiică a lui Adam şi Maică a lui Dumnezeu, fericită este coapsa şi pântecele din care ai odrăslit, fericite sunt braţele care te-au purtat şi buzele ce s-au îndulcit de sărutările tale cele curate, ca să fii întru toate de-a pururea fecioară[2].

După trei ani însă, Sf. Ana a trebuit să onoreze făgăduinţa, închinând lui Dumnezeu fiica mult iubită. Inima ei de mamă renunţă la a avea copilul în preajmă, dar nu renunţă la iubire. De la Dumnezeu a primit darul şi lui Dumnezeu i l-a întors. Ştia mama că în templu fiica sa era în siguranţă. În acel loc, sufletul cel tânăr urma să înveţe „sfânta vieţuire”. Mamele timpului nostru se îngrijesc să-şi ducă, din cauza serviciului, copiii la grădiniţă (uneori chiar mai devreme ca aceştia să împlinească trei ani). Puţine dintre ele se îngrijesc să-i ducă la Biserică, la Dumnezeu, pentru a primi de la Acesta darul Vieţii veşnice. Maica Maicii lui Dumnezeu este, în termeni moderni, o femeie de onoare. Îşi respectă cuvântul. Dar e, cred, mai mult de atât. E un model de dragoste jertfelnică feminină care nu se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu. Stăpânul i-a cerut mult, dar i-a şi dăruit pe măsură. Sfânta Ana a fost bucuroasă când Dumnezeu „i-a ridicat ocara”, dar fericirea i-a umplut sufletul când braţele ei au putut îmbrăţişa odorul fecioriei. O tristeţe amestecată cu bucurie trebuie să fi încercat inima mamei. Tristeţea că nu mai are lângă ea fiica dorită şi bucuria că aceasta slujeşte lui Dumnezeu, e aleasa Lui. Ce cinste îi face Dumnezeu mamei, să-i aleagă fiica drept singura Maică vrednică de Ziditorul, „floarea cea cu ipostas de Dumnezeu”! Dintr-o femeie model se naşte o altă femeie model.

Veseleşte-te – spune Sf. Ioan Damaschinul – fericită Ană că ai născut parte femeiască. Că această parte femeiască, Maică a lui Dumnezeu, Uşă a Luminii, Izvor al vieţii este şi toată prihănirea femeiască o dezleagă. Acestei părţi femeieşti îi vor sluji stâpânitorii poporului, i se vor închina împăraţii neamurilor, daruri aducându-i. Pe această parte femeiască o vor aduce Împăratului a toate, cu ţesături de aur, îmbrăcată fiind în buna-cuviinţă a faptelor bune şi împodobită cu darul Duhului, a cărei slavă este înlăuntrul ei. Că slava oricărei femei de la bărbatul cel dinafară îi vine. Dar slava Născătoarei de Dumnezeu vine dinlăuntru, adică de la rodul pântecelui ei. O, parte femeiască preadorită şi de trei ori fericită! Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! O, parte femeiască, fiica împăratului David şi maică a lui Dumnezeu, Împăratul a toate! O, dumnezeiesc chip însufleţit, pentru care Dumnezeu Ziditorul S-a veselit, că ai, adică, mintea de Dumnezeu, povăţuită şi numai la Dumnezeu singur, luând aminte, având întinsă toată pofta către singur Cel dorit şi vrednic de îndrăgit, iar mânia numai către păcat şi către cel ce pe acesta de-a pururea îl naşte! Viaţă mai înaltă decât firea ai, pentru că o ai nu numai pentru tine, că nu pentru tine te-ai născut, ci o ai pentru Dumnezeu, pentru Care la viaţă ai venit. Că vei sluji mântuirii a toată lumea, ca să se împlinească prin tine Sfatul lui Dumnezeu cel de demult al întrupării Cuvântului şi al îndumnezeirii noastre. Pofta îţi este să te hrăneşti cu dumnezeieştile cuvinte şi cu acestea să creşti ca măslinul cel mult-roditor în casa lui Dumnezeu, ca un copac răsădit lîngă izvoarele apelor Duhului, ca un pom al vieţii care a dat rodul său la vremea lui dinainte hotărâtă, adică pe Dumnezeu întrupat, viaţa cea veşnică a tuturor; ceea ce ai tot gândul osârdnic şi de suflet folositor, alegînd şi lepădând tot cugetul cel din suflet vătămător, mai înainte de a-l gusta. Ochii tăi sunt pururea către Domnul, văzând lumina cea neapropiată. Urechile tale ascultă numai pe Dumnezeiescul Cuvânt şi se veselesc de alăuta Duhului, prin care Cuvântul înăuntru a intrat ca să Se întrupeze. Nările tale se îndulcesc de mireasma mirurilor Mirelui, Care este Mir dumnezeiesc, de bună voie vărsându-Se şi ungând fiinţa ei de om, pentru că Mir vărsat este numele Său, zice Scriptura. Buzele tale laudă pe Domnul şi de buzele Lui lipindu-se; limba şi gâtlejul tău cuvintele lui Dumnezeu alegându-le şi de dumnezeiască dulceaţă săturându-se; inima curată şi neîntinată, văzând şi dorind pe Dumnezeul cel neîntinat; pântecele tău, cămară întru care Cel neîncăput S-a sălăşluit şi pieptul tău, izvorul laptelui, din care S-a hrănit Dumnezeu-pruncul Iisus, Uşă lui Dumnezeu, pururea fecioară. Mâinile tale poartă pe Dumnezeu şi genunchii sunt scaun mai înalt decât Heruvimii, prin care s-au întărit mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi. Picioarele tale sunt povăţuite de legea lui Dumnezeu ca de o făclie de lumini şi, alergând pe urmele Lui fără de întoarcere, ai tras pe Cel dorit către aceea care îl dorea. Toată eşti cămară a Duhului; toată cetate a lui Dumnezeu celui viu, pe care o veselesc apele râului, adică valurile darurilor Sfântului Duh; toată bună; toată aproape de Dumnezeu. Că suindu-se mai presus de Heruvimi şi mai presus de Serafimi ridicându-se, aproape de Dumnezeu s-a făcut[3].

Fiica cea preadulce a Anei, dar şi fiică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria îşi întrece mama în smerenie şi dragoste. Este supusă şi ascultătoare părinţilor, apoi celor de la Templu. Se îndeletniceşte cu rugăciunea, are „bătrânească înţelegere” în trup tânăr. Blândeţea, bunătatea, cinstea, „sufletul nemânios”, „necăutarea apropierii bărbaţilor” o situează pe tânără în exemplaritate. Nu ştim cum va fi fost îmbrăcămintea Fecioarei, dar cunoaştem din Sf. Scripturi că s-a îmbrăcat întru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

O vedem tulturată, înfricoşându-se, la vestirea neobişnuită a îngerului Gavriil, dar acceptând voia Celui de Sus, spunând, pentru noi toţi: „Fie mie după Cuvântul Tău!”.

Cum să nu cinstim feminitatea autentică, când ne apropie de Dumnezeu? Cum să nu-i aducem laudă Maicii Domnului, împreună cu sfinţii Bisericii:

Cu adevărat, mai cinstită decât toată zidirea te-ai făcut. Că din tine singură, pârga frământării noastre, şi-a luat parte Ziditorul: trupul Lui din cărnurile tale, sângele Lui din sângele tău, laptele pieptului tău l-a supt Dum­nezeu şi s-au împreunat buzele tale cu buzele lui Dumnezeu. O, necuprinse şi negrăite minuni! Pe tine, mai înainte cunoscându-te vrednică, Dumnezeul a toate te-a iubit şi, iubindu-te, te-a rânduit şi, în vremile cele mai de pe urmă, te-a adus la fiinţă şi Născătoare de Dumnezeu, maică şi hrănitoare a Fiului Său, Cuvântul te-a arătat[4].

Nu putem încheia fără a nu zăbovi asupra unei alte ipostaze feminine aflate în exemplaritate, despre care dau mărturie Sf. Scripturi. E o altă Ană din vechime, „Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer”. Cartea sfântă ne spune că, la vremea întâmpinării Domnului, femeia avea 84 de ani, era văduvă, „trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa” şi „nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune”. Ce calităţi ale femeii răzbat din cuvintele Evangheliei după Luca (2; 36-38)? În primul rând, curăţia vieţii. Îşi pierde bărbatul de tânără şi se întoarce spre Dumnezeu. Nu ştim care au fost motivele acestei întoarcei. Poate că durerea provocată de moartea soţului. Poate că, în urma experienţei dureroase, înţelege deşertăciunea aspiraţiilor omeneşti. Să fi auzit, mergând des la templu, că e posibil să trăiască cea mai mare bucurie a vieţii, aceea de a-l putea întâlni pe Mesia?

Duce o viaţă ascetică, de înfrânare şi rugăciune, dar şi de aşteptare nădăjduitoare. Ea renunţă la micile bucurii omeneşti pentru a se întâlni cu adevărata Bucurie. Nu poate trăi departe de templu, deci departe de Dumnezeu. Ea care întâlnise moartea, trăia în aşteptarea Vieţii. Acesta era scopul existenţei ei. Transformase noaptea în zi, priveghind, rugându-se, aşteptând.

Dacă dreptul Simeon o nelinişteşte pe Maica Domnului, în ceasul în care îl primeşte în braţele lui pe Iisus, proorociţa Ana laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre Prunc ca despre Cel Care va aduce mântuire în Israel. Dumnezeu i-a răsplătit dragostea şi aşteptarea, făcându-i parte de întâlnirea fundamentală a existenţei ei. Bărbatul binecuvintează şi avertizează, femeia laudă şi prooroceşte, vesteşte schimbarea pe care o va aduce Pruncul. Pentru întâlnirea de la templu se pregătise o viaţă întreagă. De fapt, acolo umanitatea, în ambele ipostaze, masculină şi feminină, îl întâmpină pe Domnul.

Dacă proorocia era un atribut masculin, prin Ana, fiica lui Fanuel, îmbracă şi atribute feminine. Statornicia acestei femei a bineplăcut Domnului, de vreme ce El a învrednicit-o cu darul proorociei.

Ce împlinire a femininului a cunoscut acel timp din vechime! Maica Domnului s-a învrednicit de Rodul trupului, iar Ana de Rodul gurii binevestitoare.

Aceste femei reprezintă adevărata valoare feminină, sunt reperele autentice la care trebuie să privim şi noi astăzi, însuşindu-ne modelele oferite.

Cu ale lor preacurate rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

Note

1. ^ Proloagele. Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna septembrie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 21.
2. ^ Ibidem, p. 23.
3. ^ Ibidem, p. 25.
4. ^ Ibidem, p. 24.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XVI, nr. 3 (181), martie, 2010, Caransebeş, pp. 4-6.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 868