Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Examenul lui Iov
Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi.
Un examen de credinţă

Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi. Printr-un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.

Într-o zi, împreună cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfăţişat şi Satana în faţa lui Dumnezeu.

„Domnul a zis către Satana: De unde vii? Şi Satana a răspuns: Din cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el. (Iată şi aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită).
Şi Domnul i-a zis: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.

Şi Satana a răspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.

Domnul a zis Satanei: Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Şi ca focul unui grozav bombardament au început să curgă nenorocirile asupra lui Iov… Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip năprasnic – repede şi pe neaşteptate.

Nenorocirile se ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinţa… Şi, aruncându-se la pământ, Iov „s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22).

Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curând însa avea sa urmeze o încercare şi mai grea. O boală îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o bubă rea, din talpa picioarelor şi până în creştetul capului, îl făcea să sufere dureri amare şi grele. I se topeau oasele şi carnea de dureri înfricoşate, dar Satana nu l-a putut despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui examen de credinţă striga Iov: „Chiar dacă nu voi mai avea carne pe mine, chiar dacă mi-ar lua viaţa, eu totuşi voi vedea pe Dumnezeu şi El îmi va fi binevoitor” (Iov 19, 26).

Iov, cu examenul lui, este pus în faţa noastră să ne cercetăm şi să grijim, căci şi noi, de multe ori, trebuie să trecem prin câte un examen de credinţă. Căci până când eşti sănătos şi toate îţi merg bine, nu e lucru mare să fii credincios.

Examenul credinţei începe în clipa când se face noapte în viaţa ta. Când vin încercările şi loviturile, Domnul îţi pune la încercare credinţa ta. Plângi şi te rogi – şi, drept răspuns, loviturile sporesc şi mai mult. Cerul parcă nu aude şi nu vede strigarea ta. Dar credinţa cea tare, în clipe ca acestea îşi arată puterea. Respinsă mereu, ea strigă mai tare pe Domnul. Alungată mereu, ea se aruncă mai cu putere la picioarele Domnului.

Credinţa cea tare strigă: Fa ce vrei cu mine, Doamne; bate-mă, omoară-mă… eu nu mă las de Tine! Aceasta e credinţa biruitoare, adevărata credinţă, care nu se lasă de Domnul orice i s-ar întâmpla.

Cel ce a trecut şi trece printr-un astfel de examen, acela e creştinul cel viu şi biruitor.


Prietenii lui Iov

Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimiţându-i şi nişte prieteni ai lui, care se sfătuiau despre nenorocirea lui şi îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.

Iov îi numeşte pe aceşti prieteni nişte „mângâietori supărăcioşi” (Iov 16, 1). De ce? Pentru că Iov spunea: Nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu... nenorocirea aceasta nu mi-a venit pentru că aş fi greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl îmblăteau zi şi noapte cu îndemnul: Nenorocirea ţi-a venit pentru că ai greşit înaintea lui Dumnezeu... Spune că ai greşit şi atunci Dumnezeu te va uşura şi vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot să spun: „am greşit”, dacă n-am greşit... – şi îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greşit.

Decât durerile trupeşti, pentru Iov erau mai grele durerile sufleteşti ce i le pricinuiau prietenii cu sfaturile lor. Lovit de aceste dureri, Iov are şi ieşiri aspre faţă de prietenii lui. „Cel ce suferă – zicea Iov – are drept la mila prietenilor săi... fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu; un sloi le tulbură cursul, vine căldura şi le usucă albia... Faceţi-mă să înţeleg, ce am păcătuit şi voi tăcea, dar ce dovedesc mustrările voastre?” (Iov 6,14,26). Până când îmi veţi întrista sufletul şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre?... Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa... credeţi că mi-aţi dovedit că sunt vinovat? (Iov 19, 1-5) „Aceia în care mă încredeam s-au întors împotriva mea” (Iov 19, 18-19). „Voi, care cunoaşteţi căile Domnului, pentru ce vorbiţi aşa de prosteşte?” (Iov 27, 11-12).

Aceste ieşiri ale lui Iov s-ar părea că nu sunt destul de creştineşti – s-ar zice azi. Totuşi ele sunt de înţeles, când ne gândim cât de grea este durerea când cineva te acuză şi te judecă fără să fii vinovat.
Desigur, un singur Iov a fost pe lume, care putea spune că n-a greşit cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi că nu suferă pentru greşelile lui.

Noi suferim adeseori pentru păcatele şi greşelile noastre. Dar totuşi durerea lui Iov o putem înţelege şi noi. Şi de multe ori o simţim şi noi. Sunt împrejurări când eşti acuzat şi învinovăţit de anumite lucruri de care nu eşti vinovat. Şi, atunci, acuza te doare mai mult; te doare îndoit de mult. Când eşti acuzat şi judecat într-o cauză în care eşti vinovat – e ceva firesc. Durerea îţi e suportabilă. Dar durerea îţi e îndoită când eşti acuzat fără să fii vinovat. Îmi aduc aminte de o biată femeie de la ţară, care striga, plângând: „Nu mi-ar fi ciudă dacă aş fi vinovată de ceea ce spun oamenii, dar Dumnezeu mă ştie că nu sunt vinovată”.

Acuza neîntemeiată e acea durere vie care ridică sufletul şi mâinile spre cer şi Îl cere pe Dumnezeu de martor.
Aşa era şi durerea lui Iov. Lovit şi de sfaturile şi acuzele prietenilor, îşi ridica sufletul şi mâinile spre cer, strigând: „Până la cea din urmă suflare, îmi voi apăra nevinovăţia. Ţin să-mi scot dreptatea şi nu voi slăbi. Inima nu mă mustră pentru nici una din zilele vieţii mele” (Iov 27, 5-6). „Plânsul mi-a înroşit faţa. Totuşi n-am făcut nici o nelegiuire şi rugăciunea mea totdeauna a fost curată... Chiar acum Martorul meu e în cer şi Ajutorul meu în locurile înalte. Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu” (Iov 16, 16–21). „O, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie, mi-aş apăra pricina înaintea Lui, mi-aş umplea gura de dovezi, şi El m-ar asculta, negreşit” (Iov 23, 3-6).

Până va fi lumea, cartea lui Iov se va citi stropindu-se cu suspine şi lacrimi, pentru că până va fi lumea vor fi oameni şi suflete care vor trece prin examenul cel greu al credinţei. Şi până va fi lumea vor fi suflete care vor trece acest examen, apăsaţi şi de învinuiri de care nu sunt vinovaţi.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial-Fara Opere Derivate

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 6 mai 2010 • Vizualizări: 877