Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Momente inedite din trecutul Mănăstirii Călugăra
Scurt istoric al Mănăstirii Călugăra (jud. Caraș-Severin) în contextul vieții religioase din Banatul Montan
În contextul vieţii religioase din Banatul Montan, istoria vieţii monahale reprezintă un capitol aparte, cu infinite caracteristici, menite să contureze istoricitatea unui loc în care dorul şi dorinţa apropierii de Dumnezeu au reprezentat stări constante şi viabile ale acestui loc. Chiar dacă mănăstirile bănăţene nu au înregistrat faima altor mănăstiri din alte zone geografice ale ţării, aceasta din motive absolut obiective, totuşi existenţa lor a luminat în dese rânduri, asemenea marilor mănăstiri româneşti, conştiinţa credinciosului bănăţean.

În virtutea celor exprimate, nu întâmplător o mare personalitate a altarului bănăţean, Pr. Dr. Victor Vlăduceanu afirma următoarele: „Cine n-a trăit o zi în atmosfera înmiresmată de evlavie a unei mănăstiri, cine n-a petrecut o noapte de priveghere în rugăciuni şi cântări sfinte, în pâlpâirea unei mări de luminiţe, sub cupola cerului înstelat, cine n-a simţit fiorii de sfinţenie al unui pelerinaj organizat la sfintele mănăstiri, acela nu poate înţelege farmecul cuceritor de inimi, ce ni-l îmbie pelerinajul”. [1]

Privind retrospectiv la cele afirmate de vestitul preot şi teolog al Banatului putem spune acum, la ceas aniversar, că Mănăstirea Călugăra a purtat deplin în istoria sa o anume atracţie pentru foarte mulţi credincioşi răspândiţi pe o arie largă în configuraţia Episcopiei Caransebeşului. Decenii de-a rândul, mai ales după restaurarea Episcopiei Caransebeşului în anul 1865, Mănăstirea Călugăra a fost cel mai important aşezământ monahal din cuprinsul acestei eparhii.

Se cunoaşte faptul că în cadrul tratativelor privind separarea bisericească din 1865, românii ortodocşi din Banat au cerut trecerea sub jurisdicţia ierarhiei române a patru mănăstiri: Hodoş-Bodrog, Bezdin, Sângeorge şi Mesici. Pretenţiile românilor se bazau pe faptul că în decursul timpului în aceste mănăstiri „s-a întrebuinţat în egală măsură şi cu acelaşi drept limba românească ca şi cea slavică”, ceea ce dovedeşte dreptul comun asupra mănăstirilor.[2]

Deşi eforturile românilor au avut o accentuată consistenţă, totuşi ei nu au primit în final decât o singură mănăstire, cea de la Hodoş-Bodrog, aceasta fiind de fapt singura mănăstire care avea o viaţa monahală bine organizată şi structurată. În virtutea acestei realităţi extrem de importante, aproape toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din Banat, dar şi din Transilvania pană la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, au primit schima monahală în istorica mănăstire Hodoş-Bodrog[3].

În anul 1865 când a avut loc restaurarea Episcopiei Caransebeşului, pe lângă multiplele lipsuri acumulate în timpul jurisdicţiei ierarhiei sârbeşti asupra vieţii bisericeşti din parohiile romaneşti, s-a constatat încă o realitate şi anume aceea că noua eparhie înfiinţată nu avea în teritoriu decât o singură mănăstire şi aceea aflată într-o stare de început. Sfinţirea Mănăstirii Călugăra, la 1 octombrie 1861, doar de un simplu sobor de preoţi, alături de singurul ieromonah aflat aici, a arătat încă o dată lipsa de interes a ierarhiei sârbeşti, dar şi a altora, faţă de viaţa monahală a românilor bănăţeni. Acest gest ostentativ a fost evident nu doar în cazul mănăstirilor româneşti , ci şi în cazul bisericilor din parohiile cu populaţie preponderant română. Foarte multe dintre bisericile parohiale construite în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au rămas netârnosite de arhiereu, zeci şi unele chiar sute de ani.

Deşi începutul vieţii monahale de la Călugăra s-a făcut în contextul unui entuziasm unanim exprimat la acea vreme, totuşi timpul a scos în calea acestui aşezământ monahal nenumărate obstacole, care de care mai dificil. În cei 150 de ani de atestare documentară a începutului vieţii monahale de la Călugăra, vreme de 64 de ani, acest loc a fost văduvit de prezenţa unor monahi, mănăstirea fiind administrata de preoţii de mir din Ciclova Montană (60 de ani) şi vreme de 4 ani de parohul bisericii din Grădinari (1906-1910).

Cu toate acestea, locul ales de Dumnezeu, de sub stanca Rolului s-a dovedit încă de la început a fi cel mai important punct de atracţie pentru majoritatea pelerinilor din cuprinsul părţii de sud-vest a Episcopiei Caransebeşului. Faptul că această mănăstire a supravieţuit se datorează în principal vrednicilor credincioşi din Ciclova-Montană în frunte cu preoţii acestei parohii, care s-au îngrijit ca această mănăstire să nu devină un loc al pustiirii provocat de nepăsare, şi în dese rânduri, de răutatea unor oameni ai timpului. Minunea lui Dumnezeu, săvârşită în urmă cu 150 de ani, a lucrat constant în sufletul credincioşilor din Ciclova Montană, acest lucru fiind dovedit de faptul că ciclovenii n-au uitat nicio clipă că cel care a întemeiat acest loc sfânt, tânărul teolog Alexie Nedici, a fost în mod implicit fiul acestei aşezări.

În problematica susţinerii acestei mănăstiri s-au implicat mai toate parohiile aflate în Valea Caraşului, această atitudine pozitivă trecând în dese rânduri dincolo de graniţele actuale ale Banatului românesc. Pană în anul 1918 Călugăra era cercetată şi de credincioşii români din Voievodinţ, Coştei şi Biserica Albă (Serbia), această realitate fiind notificată în multe documente aflate în arhivele acestor parohii.
Dintre satele aflate în imediata apropiere a Mănăstirii de la Călugăra s-au evidenţiat în susţinerea acestei mănăstiri: Răcăşdia, Ciclova-Română, Ilidia, Broşteni, Grădinari, Jam, Brădişorul de Jos, Potoc, Socolari, Vrani şi Naidăş.

Mănăstirea Călugăra s-a bucurat din partea credincioşilor din Valea Almăjului de o preţuire aparte. Zeci şi zeci de ani la rând cele mai importante ajutoare s-au primit, aproape în exclusivitate, de la credincioşii almăjeni. Nu puţine au fost ocaziile când credincioşii din Lăpuşnicul Mare, Bozovici, Prilipeţ, Putna, Pătaş, Prigor şi Rudăria au sărit în ajutorul acestei mănăstiri. Acest ajutor a funcţionat pană prin anii 90 ai veacului trecut, când în Valea Almăjului s-au pus bazele unui aşezământ monahal. În memoria colectivă a locului rămân însă acele pelerinaje, unice în felul lor, ale credincioşilor almăjeni spre mănăstirea Călugăra. Pe cărări numai de ei ştiute, înfruntând de multe ori vicisitudinile climaterice, sute de pelerini parcurgeau dus-întors peste 100 de km pentru a se ruga la Călugăra. Nu veneau niciodată fără ajutoarele necesare vieţuirii vieţii monahale de aici. În vestitele „traiste” ale almăjenilor se găseau de fiecare dată prinosurile îndestulării, atât de necesare pentru perioadele de izolare, aproape totală , mai ales cele din timpul iernii.

Până prin anul 1980 era o întrecere formidabilă între corurile diferitelor parohii, în sensul participării acestora la slujbele oficiate mai ales cu prilejul hramului mănăstirii, prăznuit cu regularitate în ziua de 1 octombrie la sărbătoarea „Acoperământul Maicii Domnului”. Multă vreme, în baza unei reguli împământenite, ordinea şi participarea unor formaţii corale la hramul mănăstirii se stabilea cu un an înainte. Interesul pentru frumuseţea prăznuirii hramului de la Călugăra a atins apogeul în anul 1936, când răspunsurile liturgice au fost oferite de 27 de formaţii corale prezente la hram. Iniţiatorii acestui proiect realizat la 1 octombrie 1936 au fost renumiţi profesori de muzică orăviţeni, Vasile Vărădean şi Nicolae Lighezan, care au găsit în persoana protopopului Virgil Musta un autentic susţinător şi sprijinitor al acţiunii lor[4].

De fiecare dată sutele de pelerini ce poposeau la hramul mănăstirii veneau cu una sau doua zile înainte, aceştia găsindu-şi loc, pentru puţina odihnă, în pădurile şi poienile din jurul mănăstirii. Acele momente rămân unice prin faptul ca ele ofereau clipe autentice ale unei adevărate înfrăţiri între credincioşii veniţi de pretutindeni. Pe lângă faptul că pelerinii legau între ei frumoase prietenii, se realiza în acelaşi timp şi un spirit unitar între zone diferite, ceea ce pentru anii de dinainte de 90 era o mare realizare în plan spiritual.

Pe lângă faptul că Mănăstirea Călugăra în cei 150 de ani de existenţă a avut o istorie destul de zbuciumată, la aceasta s-au adăugat mai apoi, în mod trist şi cele două jafuri întâmplate în anii 1919 şi 1948[5]. Autorii, ramaşi anonimi şi lipsiţi de credinţa în Dumnezeu au batjocorit fără scrupule acest loc ales de Dumnezeu. Poate că asemenea evenimente nefericite ar fi fost mult mai multe, aşa cum spunea prin anii 80 preotul Pavel Coadă, cel care a administrat mănăstirea vreme de 13 ani (1960-1973), dacă accesul spre mănăstire ar fi fost unul mai uşor. Ori, se ştie că vechea cărăruie ce începea din imediata apropiere a Fabricii de bere de la Ciclova Montană a fost transformată într-un drum îngust abia în anii 1974-1976. La acel drum au lucrat în principal credincioşii din mai toate satele din apropiere şi în mod special cei din Ciclova Montană.

Pe lângă aceşti credincioşi au lucrat însă şi mulţi elevi seminarişti de la Caransebeş. Unii dintre ei sunt actualmente preoţi în parohiile din satele cărăşene: Pr. Iosif Tilca-Greoni, Pr. Petru Boru-Comorâşte, Pr. Vichentie Molin –Grădinari şi Pr. Neamţu Fiu (pensionar -Ciudanoviţa).

În anii de dictatură comunistă Călugăra a însemnat pentru foarte mulţi credincioşi din Banat, unul din cele mai sigure şi căutate locuri în care puteau să se apropie de Dumnezeu şi să-şi umple golul din suflet, gol ce era provocat de învăţătura atee-comunistă. Păcat că nimeni nu a păstrat o evidenţă a nenumăratelor boteze şi cununii oficiate în ascuns în această mănăstire. Nimeni nu îşi lăsa copiii nebotezaţi sau necununaţi, deşi mulţi din părinţii acestora ocupau funcţii importante în administraţia politică a timpului de atunci.

Pe de altă parte Mănăstirea Călugăra s-a dovedit în timp un adevărat pilon al apropierii dintre credincioşii diferitelor confesiuni. Dacă în timpul săptămânii sau duminica mănăstirea era cercetată şi de unii credincioşi romano-catolici, acest lucru era mai pregnant în ziua de 2 iulie a fiecărui an, când mulţi pelerini adunându-se să-şi cinstească hramul mănăstirii catolice Maria-Ciclova, nu uitau să urce şi spre mănăstirea ortodoxă. Dacă cineva ar întreba despre acest lucru în satele craşovene: Lupac, Clocotici, Rafnic şi Caraşova, ar găsi foarte multe răspunsuri interesante şi de neuitat. În baza farmecului provocat de lucrarea lui Dumnezeu, această mănăstire este pomenită laudativ, alături de Teatrul orăviţean, în mai toate ţările germanice, aflate în spaţiul european.

Datorită peisajului de o frumuseţe aparte în care se găseşte această mănăstire, mulţi oameni din aria culturală au ales aceasta zonă pentru organizarea diferitelor acţiuni cu caracter cultural. Aproape că nu există vară în care să fi lipsit taberele de creaţie pe care le-au promovat universităţile din Timişoara sau Bucureşti. De fiecare dată cei prezenţi au descoperit elemente noi pe care mai apoi le-au făcut cunoscute în locurile de unde au venit. Un alt aspect care trebuie menţionat este acela că reînfiinţarea Clubului Intelectualilor (existent până în anul 1949) s-a produs în luna mai a anului 1990 tocmai în frumoasa curte a Mănăstirii Călugăra. Astfel, în ziua de 14 mai 1990, cei peste 100 de intelectuali prezenţi la eveniment au hotărât restituirea valorilor culturale, proprii Văii Caraşului, lucrare care în baza binecuvântării lui Dumnezeu primită în acest loc sfânt continuă şi în zilele noastre cu rezultate dintre cele mai notabile.

Sunt foarte multe alte lucruri ce pot creiona statura spirituală a acestei mănăstiri. Poate că într-o bună zi cineva îşi va îndrepta atenţia şi asupra acestui aspect al „istoriei poporale“ şi nu doar asupra unor date dealtfel cunoscute. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că întreaga istorie a Mănăstirii Călugăra a fost o permanentă minune a lui Dumnezeu iar această minune a Sa a bucurat şi luminat atât de multe suflete încât aceasta mănăstire exista şi astăzi, cu siguranţă mult mai puternică şi mult mai frumoasă. Este în fond binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce acest loc sfânt şi bun a adunat de-a lungul existenţei sale.

Note

1. ^ Victor Vlăduceanu, Mănăstiri Bănăţene, Timişoara, 1947, p. 3.
2. ^ Acte oficioase privitoare la înfiinţarea mănăstirilor greco-răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat , Sibiu, 1867, p.110.
3. ^ Victor Vlăduceanu, Vechi monument istoric religios, Mănăstirea Bodrog, Timişoara 1959, p. 81-82.
4. ^ Fond Documentar Pr. Romolus Novacovici, 1982.
5. ^ Dr. Ion Munteanu, Însemnare, Oraviţa, 1967.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 18 mai 2010 • Vizualizări: 1383