Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfânta Treime: existenţa iubirii desăvârşite ca realitate ontologică
Meditație teologică prilejuită de prăznuirea Sfintei Treimi, a „Celor Trei Persoane Dumnezeieşti, care coexistă din veşnicie şi care sunt cauza necauzată a oricărei existenţe”
Între marile praznice împărăteşti pe care creştinul le serbează cu mare bucurie şi cu frică de Dumnezeu, se găseşte şi această sărbătoare închinată Sfintei Treimi, Celor Trei Persoane Dumnezeieşti, care coexistă din veşnicie şi care sunt cauza necauzată a oricărei existenţe. Însă, dacă putem vorbi despre Naşterea Domnului sau despre Învierea Domnului (sărbătorile cele mai semnifi-cative din viaţa creştinului), mai puţin putem vorbi despre Sfânta Treime – Dumnezeul nostru. Noi ne închinăm la un Dumnezeu care e întreit ca persoane. Aceste persoane nu se confundă, nu se contopesc una cu cealaltă amestecându-se, chiar dacă fiecare în parte şi toate la un loc deţin dumnezeirea în chip absolut. Aceste lucruri sunt cu anevoie de înţeles de către mintea omenească, depăşindu-se orice logică umană. Înţelesurile adânci se trăiesc.

Sfânta Treime, spunea părintele Stăniloae, reprezintă structura supremei iubiri. Umanitatea obosită a zilelor noastre lucrul acesta trebuie să-l înţeleagă: „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Dacă vrei să străpungi zidul unei cunoaşteri raţionale a lui Dumnezeu, trebuie să înaintezi în iubire şi astfel vei înţelege că Sfânta Treime este un ocean nesecat de iubire. „Iubirea este conţinu-tul cel mai profund al existenţei Sale, expresia cea mai nobilă a fiinţei Sale” (Arhimandritul Sofronie: Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, pag. 46). Deci, a vorbi despre Sfânta Treime este o smerită tăcere, a-L înţelege pe Dumnezeul-Treime înseamnă să iubeşti în chip divin, a-L cunoaşte pe Acesta înseamnă a îngenunchea la rugăciune, a-L vedea înseamnă transfigurarea ta, a-L exprima înseamnă lacrimi. Iată că Sfânta Treime nu este o existenţă fictivă, ci o realitate ontologică, ce este sinonimă cu IUBIREA, iar iubirea nu este doar o noţiune din cartea de morală, ci este, prin excelenţă, definirea unei comuniuni de Persoane.

Cunoaşterea pe care o deţinem acum despre Sfânta Treime ne-a fost revelată (descoperită) de Dumnezeu în totalitate, însă a avut loc treptat tocmai pentru a nu se cădea în mare greşeală şi pentru a ne putea împărtăşi mai deplin de acest adevăr fundamental al creştinătăţii. Astfel, un prim pas prin care Dumnezeu se descoperă ca Treime este făcut în Vechiul Testament. Această descoperire, însă, este nedeplină. De ce? Pentru că popoarele păgâne erau politeiste şi deci, religia mozaică putea foarte uşor să transforme acest adevăr (Dumnezeu întreit ca Persoane) într-o formă de închinare politeistă, evreii având tendinţa de a reţine doar unicitatea lui Dumnezeu, nu şi diversitatea Sa. Găsim în Scriptura Vechiului Testament anumite pasaje care indirect arată existenţa şi lucrarea Sfintei Treimi, cum sunt: „Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...” (Facere 1, 26); „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facere 11, 7); la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3).

Clar şi deplin, conform dumneze-ieştii socotinţe, adevărul despre Sfânta Treime se descoperă în Noul Testament, cele mai concludente exemple fiind la Botezul Domnului (Matei 3, 17) şi la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 5), când glasul lui Dumnezeu-Tatăl se aude din cer şi Duhul Sfânt coboară, mărturisind împreună comuniunea perihoretică (de întrepătrundere) a celor Trei Persoane Divine.

Dumnezeu este o fiinţă relaţională. El comunică cu făptura Sa, omul, trăind într-o legătură interpersonală cu acesta. Puterea noastră de a-L cunoaşte este mică, pentru că fiinţa Sa dumnezeiască transcende materia şi inclusiv puterea noastră de a gândi, dar totuşi, prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos la Sfânta Liturghie, Dumnezeu locuieşte în noi, conlucrând cu noi la sfinţirea vieţii noastre. Nu putem explica această realitate, şi anume că fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă cu mintea, dar, totuşi, prin materia transfi-gurată (pâinea şi vinul), Dumnezeu se găseşte în viaţa noastră. Această nepu-tinţă a incognoscibilităţii (necunoaşterii) lui Dumnezeu o arătăm şi la slujba care se face cu prilejul sărbătorii legate de Sfânta Treime – Dumnezeul nostru. Nu se face Vecernia unită cu Utrenia (slujba de Priveghere), pentru că pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte ca substanţă, neputându-L slăvi după cuviinţă, căci este inefabil.

Sfânta Treime este exemplul, modelul nostru după care trebuie să vieţuim. Comuniunea din sânul Sfintei Treimi a celor Trei Persoane este modelul după care vieţuieşte Biserica. Omul este creat de Dumnezeu (Sfânta Treime) care a suflat duh de comuniune peste el. Deci el, ca fiinţă creată, nu poate trăi de unul singur, pentru că duhul comuniunii sădit de Dumnezeu în el îl obligă să devină o fiinţa eclesială (o fiinţă bisericească), adică să trăiască unit în gând, în cuvânt şi în faptă cu ceilalţi semeni ai săi. Aşadar, Sfânta Treime este cunoscută şi se face cunoscută atunci când omenirea tinde spre asemănarea în unitate şi în comuniune cu Dumnezeul-Treime.
Sfânta Treime este cea mai mare bucurie a omenirii...


Sursă tipărită: Preot Ion Petrică, Meditații pentru contemporani, Ediţia a II-a revizuită, Editura Nepsis, Timișoara, 2010.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 31 martie 2011 • Vizualizări: 1822