Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Naşterea Domnului, regăsirea sensului vieţii
„Veniţi credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat-dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă să aducem în loc de mir fapte bune...” (stihiră la vecernia Praznicului)
Argumentul contingenţei, ar-gument care caută să dove-dească existenţa lui Dumnezeu în chip raţional, scoate în evidenţă mărginirea acestei lumi şi totodată nimicnicia ei în raport cu „Cel vechi de zile”, a cărui existenţă vine de la Sine şi prin Sine, fără a fi rezultatul unei alte lucrări. Privind cu multă luare-aminte aceste însemnări, putem spune că lumea nu constituia o necesitate pentru Dumnezeu, El rămâne acelaşi, indiferent dacă lumea există sau nu. Totuşi planul acestei creaţii exista din veşnicie, în raţiunea divină existând toate ideile bune din veşnicie, căci Dumnezeu nu este supus evoluţiei. Astfel că ideile divine sunt veşnice, atât cele cu privire la relaţia intratrinitară a celor Trei Persoane divine, cât şi cele cu privire la relaţia teandrică dintre Dumnezeu şi om sau relaţia Dumnezeu-îngeri-oameni-lumea înconjurătoare.

În istoria omenirii există două momente de extraordinară bucurie pentru oameni. O bucurie mare este momentul creării omului, al aducerii la viaţă a acestei fiinţe minunate. Iar al doilea, este Naşterea Domnului sau „recrearea” fiin-ţei umane prin Chenoza Fiului, fiinţă umană care, după căderea în păcat, a suportat unele schimbări în existenţa sa.

Potrivit primului moment, acela al creaţiei, putem spune că, contemplând această icoană, îl vedem pe Dumnezeu care plămădeşte cu „propriile mâini” un nou dumnezeu (după har): omul. El nu numai că participă direct la crearea noii fiinţe minunate, ci suflu divin suflă asupra omului dându-i viaţă şi totodată îl înzestrează cu însuşiri limitate, dar care se regăsesc în Dumnezeu în chip absolut. Astfel că noua fiinţă este chemată la comuniune, la participarea la viaţa lui Dumnezeu, la a fi asemenea Acestuia cât este posibil pentru fiinţa umană. Având şi libertatea de mişcare în bine, necesară fiindu-i ascultarea faţă de divinitate sau, cum spunea părintele Ion Bria, omul înzestrat cu „ascultare liberă”, ca fiinţă perfectibilă, trebuia să păşească, prin intermediul celor amintite, la unirea mistică cu Dumnezeu, astfel ca viaţa lui de sfinţenie să-l arate pe om ca locuitor în raza dumnezeirii, luminat de aureola divină. Mărturisind acestea despre fiinţa umană, ajungem la înţelegerea că „noi trebuie să vedem scopul fiinţei noastre proiectat dincolo de viaţa noastră teres-tră, trecătoare”, căci – adaugă părintele Stăniloae – omul sfânt este cel ce caută să trăiască în „perspectiva eternităţii e-xistenţei noastre”. Cu toate acestea, însă, omul se vede alungat din rai, iar relaţia de comunicare faţă către faţă dintre el şi Dumnezeu se rupe, tânguindu-ne după Dumnezeul-Iubire pe care L-a pierdut.
Al doilea moment născător de mare bucurie îl reprezintă Naşterea cu Trup a Domnului. Tânguirea începe să ia sfârşit. Prelungirea actului creator are loc acum la Naşterea lui Dumnezeu-Fiul.

Întruparea Fiului ne aduce în faţă faptul că a răsărit lumina cunoştinţei, a cunoştinţei lui Dumnezeu care a umplut marginile lumii. Părintele Iustin Popovici spune că: „în această zi ni s-a descoperit semnificaţia eternă şi sensul acestei lumi şi al omului în lume”. Iar Sf. Vasile cel Mare glăsuieşte atât de frumos despre Unirea Ipostatică a Dumnezeului-Fiu cea de la naştere, spunând aşa: „că aceasta a fost iconomia în trup a Mântuitorului nostru, să adune firea omenească şi către ea în-suşi şi către El şi vindecând reaua despărţire să reînfiinţeze unirea cea de demult”.
Iată că prin Naşterea Fiului am redobândit adevărata cunoştinţă despre lume, despre viaţă, despre Dumnezeu, despre om şi chiar sensul adevărat şi de necontestat al vieţii noastre terestre, ne-am redescoperit finalitatea spre care tin-dem aprioric, dar care a putut fi greu înţeleasă din pricina împătimirii noastre. Prin Naşterea Fiului am regăsit sensul vieţii noastre: înveşnicirea. De aceea, ca să putem pătrunde în chip apofatic mesa-jul marelui praznic, trebuie să ne înălţăm – cum spune cântarea introductivă – dumnezeieşte. De ce? Ca să putem vedea în chip cât mai desluşit momentul învi-erii neamului omenesc, neam dependent prin excelenţă de divinitate.

Lumea de astăzi, deşi se poate îm-părtăşi mult mai uşor de valorile spiritu-ale ale credinţei creştine, îşi poate croi cu multă uşurinţă drumul spre veşnicie, totuşi grija de cele multe slăbeşte, alungă dorul de veşnicie, dorul de cer, dorul de Dumnezeu. Împărtăşirea în permanenţă din harul lui Dumnezeu ne-ar promova în viaţă, în viaţa cea veşnică, iar moartea fizică, care, odată cu căderea primilor oameni a fost văzută ca o modificare în natura umană, poate deveni un „paşte”, o trecere spre veşnicie, spre ţara promisă şi potrivită cu ţelul nostru dintru început. Ştiinţa se arată ca fiind cea care făureşte un mod de viaţă mai lejer şi mai sigur pentru existenţa noastră trupească reieşind evoluţia lumii contemporane com-parativ cu celelalte epoci ale istoriei şi aceasta putându-se vedea pe plan econo-mic, social, chiar cultural, totuşi supraevaluarea ştiinţei, în plan religios, poate crea o involuţie, ajungându-se la forma-lism, la indiferentism, chiar la apostazie.
Creştinismul este cunoaşterea şi experienţa personală şi comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această cunoaştere şi experienţă o avem mai ales prin Hristos, odată cu Naşterea, cu întruparea Sa. Creştinismul, aşadar, este o religie hristocentrică.

Sfânta Scriptură cu privire la Naşterea Domnului şi la înţelesul ei duhovnicesc ne spune următoarele: „...dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut din femeie sub Lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că-i sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva Părinte! În felul acesta tu nu mai eşti rob, ci fiu eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, slujeşti celor ce prin fire nu sunt dumnezei; dar acum, după ce L-aţi cunoscut pe Dumnezeu – sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu – cum vă întoarceţi din nou la stihiile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi vreţi să le slujiţi ca mai înainte?” (Gal. 4,4-9).

După cele mărturisite de Sf. noastră Biserică, creştinismul este hristocentric, adică creştinul este purtător de Hristos, El este nucleul întregii existenţe. Pentru a rămâne în Hristos şi El în noi, Naşterea, alături de toate praznicele împărăteşti, devine o sărbătoare continuă a oamenilor, Hristos fiind prezent în chip real în peştera inimilor noastre. Precum Hristos prin întrupare intră în limitele trupului, aşa şi omul, împărtăşindu-se continuu de Dumnezeu, părăseşte graniţele timpului şi pătrunde în veşnicie, în neschimbabilitate, înălţându-se dumnezeieşte spre a vedea smerenia prin fire a lui Dumnezeu. În acest caz, nimeni şi nimic nu ne mai poate întoarce la stihiile cele slabe şi sărace cărora le-am slujit. Acum curăţin-du-ne mintea, ea devine locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Această curăţire, iluminare, ne aduce la a înţelege că prin Naşterea Domnului omul se simte pe sine însuşi ca fiind o taină sfântă şi scumpă a lui Dumnezeu, de care şi îngerii lui Dumnezeu se bucură şi se minunează şi mai ales îl preamăresc în cântare pe Domnul Iisus Dumnezeu-Omul Cel minunat, care transformă creatura din lut, adică omul, în minunata fiinţă divino-umană. Acesta este sensul vieţuirii noas-tre. Naşterea devine implicit tot o învie-re, căci regăsim drumul spre cer şi de la simpla vieţuitoare (omul fără Dumnezeu) trecem la îndumnezeire, primind viaţă din sânul Vieţii.


Sursă tipărită: Preot Ion Petrică, Meditații pentru contemporani, Ediţia a II-a revizuită, Editura Nepsis, Timișoara, 2010.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 19 aprilie 2011 • Vizualizări: 1485