Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Învierea Domnului: Omul - Fiinţă Pascală
Meditație despre Biserică, „spațiu al nemuririi”, în centrul căreia se află „marea minune a învierii Domnului”
„Spaţiul nemuririi” de fiecare dată adună omenirea în comuniunea nedespărţită şi nedespărţibilă a iubirii, modelul nostru de existenţă fiind comuniunea trinitară a Persoanelor dumnezeieşti. Acest „spaţiu al nemuririi” şi anume Biserica, nu mai poate fi mărginit într-o clădire anume, ci dimensiunile lui sunt cosmice, plecând de la o margine a lumii la alta şi găsindu-şi triumful la Dumnezeu în cer. De aceea putem spune că pe pământ avem ceva veşnic, care are putere să ne înveşnicească, pentru că acest atribut al veşniciei îl deţine în mod fiinţial şi necauzat de nimeni şi de nimic, însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Capul şi întemeietorul ei.

În centrul vieţii noastre eclesiale stă marea minune a învierii Domnului. Viaţa aceasta nu poate fi concepută fără Dumnezeu, dar nici viaţa noastră creştină nu-şi are rostul fără învierea Domnului.
Învierea este transfigurare, este Lumină, este Iubire. Mântuitorul ne spune: „că Lumină am venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină.” (In. 3, 19 - 21). Aureola lui Iisus Hristos se transferă întregii umanităţi. Învierea naşte umanitatea, naşte poporul lui Dumnezeu în Lumină. Suntem eliberaţi de deznădejde, alungăm idolatria, ne iubim între noi, suntem veşnici.

În starea primordială, omul avea această transparenţă a sfinţeniei prin legătura teandrică cu Dumnezeul-Treime. Prin această sfinţenie nedesăvârşită dată de Dumnezeu prin creaţie, omul îşi urma calea spre veşnicie alături de „Cel vechi de zile”. Căderea a produs o mare ruptură, drumul spre veşnicie oprindu-se şi parcă ajungem să credem că ne îndreptăm ireversibil spre neant. Dar nu a fost aşa, căci „Hristos a înviat”, iar neamul omenesc de acum e „condamnat” la nemurire. Un teolog, anume Iustin Popovici, ne spune că „oamenii l-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire”. Prin aceasta omul trăieşte ca o fiinţă pascală, o fiinţă care trece de la deznădejde la nădejde, de la moarte la viaţă, de la întuneric la Lumină.
Părintele Sofronie, ucenicul Sf. Siluan Athonitul, ne arată că la începutul acestui secol Dumnezeu i-a trimis Sf. Siluan cuvintele „ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceste cuvinte, ne spune el, au o mare valoare, căci sunt asemenea învăţăturilor date de marii părinţi ai pustiei din Egipt. Dar în acelaşi timp al începutului de secol, lumea primeşte ecuaţia lui Einstein: E = mc2. Această ecuaţie stă la baza ştiinţei contemporane. Nu spunem că această ecuaţie nu ar fi fost necesară omenirii, dar arătăm greşeala că omenirea s-a îndreptat doar spre aceasta şi pe Dumnezeu începe a-L pierde.
Dacă cineva caută vindecare, caută bucurie, caută măreţie, caută iubire, caută viaţă, le găseşte doar în învierea lui Hristos. Învierea este cea mai mare comoară. De două mii de ani, ea este reactualizată, pentru că niciodată Dumnezeu n-a arătat atâta iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat, căci dintre minuni ea este mai mare şi toate minunile izvorăsc din ea şi se rezumă în ea. De aceea, orice descoperire ştiinţifică nu poate niciodată înlătura din viaţa oamenilor învierea lui Iisus Hristos. Atunci când lumea se va îndrepta numai spre ştiinţă, desacralizarea va veni, aşezând lumea în pragul vremurilor apocaliptice.

Omul trebuie să trăiască prin înviere, iar la înviere vine prin: „învierea sa mai înainte de obşteasca înviere”, adică prin pocăinţă, prin întoarcere, prin trecere la viaţa în Hristos.
Trăind prin înviere, „Paştele” este trecere spre veşnicie.


Sursă tipărită: Preot Ion Petrică, Meditații pentru contemporani, Ediţia a II-a revizuită, Editura Nepsis, Timișoara, 2010.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 27 aprilie 2011 • Vizualizări: 1552