Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Dumnezeul care tace
Meditație asupra tăcerii lui Dumnezeu în condițiile copleșirii oamenilor de vicii și agresivitate
Dacă am privi în istorie definiţiile care au fost date lui Dumnezeu, vom putea observa că acestea pot fi cuprinse într-o adevărată colecţie de carte, înşirând nenumărate volume. Identitatea lui Dumnezeu a fost mereu modelată de cei ce s-au încumetat să-l definească, modelarea fiind dată de modul de a-L percepe pe Dumnezeu, plecându-se de la „preistorica” divinizare a fenomenelor, a animalelor sau a altor lucruri din natură, până la substituirea lui Dumnezeu şi definirea lui potrivit propriilor noastre interese. Aşadar, de la apeiron-ul lui Anaximandru şi logos-ul lui Heraclit (ca principiu care conferă ordine şi raţionalitate lumii), în care s-a văzut o apropiere a filozofiei greceşti de adevărata identitate a lui Dumnezeu, şi până la „Dumnezeul care a murit” al lui Nietzsche, lumea a oscilat în tot felul de alcătuiri date lui Dumnezeu. În această nebuloasă istorică şi filozofică despre divinitate, apare la „plinirea vremii” acel Ceva: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi deci revelaţia adevăratului Dumnezeu.

La o sută şi ceva de ani după moartea lui Neitzsche, oamenii totuşi se mai întreabă de existenţa lui Dumnezeu şi chiar îl caută. Întâlnesc mulţi oameni care, loviţi – fie direct, fie indirect – de toate imoralităţile vieţii, se întreabă: „Unde este Dumnezeu ?”; „De ce acesta nu intervine în lume pentru a o face să fie morală?”; „De ce Dumnezeu tace?”.

Asemenea întrebări sunt foarte dese într-o lume în care creştinismul pierde, deoarece foarte puţini oameni, care nu-s prinşi de dorul împlinirilor în plan material, mai caută modul de viaţă creştin. Pentru un creştin trăitor, Dumnezeu este simţământul principal, este şi viaţa lui şi în viaţa lui. Dumnezeu este cel ce ne vorbeşte. Precum noi, oamenii, comunicăm printr-o cale dialogală, tot aşa şi creştinii, în bucuria lor pentru Dumnezeu, comunică cu El în starea de rugăciune. Dumnezeu este drept, iubitor, bun, dar nu este şi nu va fi niciodată despot. El nu va rezolva problemele lumii prin exterminarea celor ce săvârşesc fărădelegi. Nu foloseşte constrângerea spre a „sugruma” darul Său din om: libertatea de voinţă, adică împlinirea binelui într-o formă necondiţionată. Şi totuşi Dumnezeu tace, să vedem de ce: „Departe de a putea fi acuzat de răul din lume, Dumnezeu este cel care plânge pentru răul din ea, şi bineînţeles suferă şi plânge cu mult mai mult decât plânge şi suferă omul, care totuşi este responsabil şi care nu poate să contrabalanseze păcatul şi nici să umple vidul. Şi poate liniştea lui Dumnezeu, care este atât de teribilă pentru omul aruncat în abisul păcatului său şi al neliniştii, nu este cea a cuiva care tace pentru că nu există sau a cuiva ce tace fiindcă a plecat, ci este tăcerea celui ce plânge şi tace tocmai ca să poată plânge”. Aşa ne-a prezentat un gânditor creştin, Luigi Pareyson, tăcerea lui Dumnezeu. În gândirea noastră pervertită nu putem să înţelegem cum poate Dumnezeu să tacă, cum nu ucide, cum nu distruge, când lumea întreagă este plină de violenţă şi se hrăneşte cu violenţă. Este neînţeleasă această modestie a lui Dumnezeu. Să învingem nepăsarea noastră faţă de tăcerea vorbitoare a lui Dumnezeu.


Sursă tipărită: Preot Ion Petrică, Meditații pentru contemporani, Ediţia a II-a revizuită, Editura Nepsis, Timișoara, 2010.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 27 martie 2011 • Vizualizări: 1781