Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Privitor la noțiunea de romeu
Un foarte scurt comentariu - chiar o posibilă introducere - asupra termenului de romeu, cuvântul prin care se identificau locuitorii Imperiului pe care astăzi în numim Bizantin
Romeii sunt bizantinii. Bizantinii n-au cunoscut acest termen şi nu s-au numit pe sine niciodată astfel: „bizantini”. Termenul acesta este o „construcţie” şi o invenţie intelectuală apuseană, din secolul al XVI-lea, deci la mult timp după căderea Constantinopolului şi a Imperiului Bizantin, la data de tristă memorie, 29 mai 1453. Ei se numeau şi erau numiţi romei, [romaieon], adică “romanii”, din Imperiul Roman de Răsărit. Imperiul lor era numit Romania, împăratul lor era numit şi se numea basileu (=împărat) al romeilor sau al Romaniei [Basilevs ton romaieon, tis Romanias]. Termenul l-a avut lumea de limbă arabă, menţionându-l până astăzi, şi a fost preluat ulterior şi de turci, înainte şi după data de 29 mai 1453. Arabii numesc până astăzi Biserica Melkită [Mellik] (adică imperială, de care ţine basileul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă) din spaţiul lor “Rum Kanissa”, iar pe cea Romano-Catolică “Latin Kanissa”. Zona Traciei, dun jurul Constantinopolului, turcii o numesc până astăzi “Rumelia” de la Romania şi “rum” de la romeu. Turcii au numit Patriarhia Ecumenică, până în ziua de astăzi, “Rum Patrikhanezi” [Patriarhia Romeică], sau “Ortodoks Patrikhanezi”. La turci, naţiunea confesională ortodoxă se numea “rum miletti”, iar Patriarhul Ecumenic, în calitate de Etnarh al creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, avea rang de “paşă”, adică de ministru: “Milett Başa”. Altfel spus, romeii sunt romanii mai tineri, continuatorii sau urmaşii romanilor şi ai Imperiului Roman. Această conştiinţă “romană”, adică romeică, a cetăţenilor din Imperiul Roman de Răsărit avea, iniţial, un caracter cosmopolit, nu grecesc, şi a fost determinată de o serie de factori politici locali: mutarea capitalei, de la Roma Veche, la Bysantion, devenit în anul 330 Constantinopol, ulterior Noua Romă; cultivarea limbii latine, în administraţia imperiului, ca limbă de cancelarie; statutul imperial şi forma de guvernământ romană; scindarea Imperiului Roman, în anul 395; căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 etc. Până la Iustinian (527-565), în Noua Romă înflorea limba latină, iar în Roma Veche era cultivată şi se folosea limba greacă. Grecizarea curţii imperiale şi a administraţiei Romaniei, adică a Imperiului Roman de Răsărit, devenit, din anul 476, unicul Imperiu Roman, a avut loc în timpul domniei împăratului Iustinian. Terenul cel mai fertil pentru dezvoltarea conştiinţei “romeice” a “bizantinilor” li s-a oferit acestora după anul 476. Identificarea romeilor cu grecii sau “grecizarea” romeilor sau a bizantinilor şi a Imperiului Romaniei, a fost un proces foarte târziu, care a început după anul 1204 (adică după fondarea statelor greceşti: la Niceea, Trebizonda, Epir, Moreea etc.), continuându-se la Constantinopol, prin dinastia Paleologilor, după anul 1261, ca reacţie a grecilor împotriva Imperiului Latin, respectiv a Cruciadei a IV-a (1202-1204). Chiar şi în zilele noastre, grecii ortodocşi din Constantinopol, aşa puţini cât mai sunt, se numesc pe sine şi le place să li se spună “romei”.

După căderea Constantinopolului, în timp ce popoarele ortodoxe din Europa de Sud şi Orientală se luptau pentru păstrarea şi continuarea Romaniei sau a ideii “bizantine”, prin fenomenul de “Bizanţ după Bizanţ”, afându-se în acelaşi timp şi sub stăpânire sau suzeranitatea otomană [în afara ruşilor], occidentalii au şi dat-o uitării, preferând în locul său antichitatea păgână, greco-romană, proces sau “descoperire” realizate tot graţie manuscriselor aduse din “Bizanţ” şi învăţaţilor greci, stabiliţi în Apus. Nici măcar Biserica Apuseană nu mai era interesată să cunoască tradiţia romeică sau să-i cultive amintirea. Dacă Martin Luther şi ceilalţi “reformatori” ar fi cunoscut Ortodoxia sau Imperiul Roman, cu Constantinopol şi tradiţia lui celebră, atunci şi Reforma religioasă din secolul XVI sau Bisericile protestante ar fi avut o cu totul altă evoluţie: teologică, liturgică, mistică, pastorală şi de atitudine diplomatică, faţă de Roma Veche şi faţă de puterea seculară locală.

Ideea restaurării bizantine, din secolul al XVII-lea, a fost adoptată şi cultivată tot în Principatele Române, fiind aplicată (în interesul propriu şi în conformitate cu idealul calvin), chiar şi de principii unguri din Transilvania.

Imperiul Romeu şi mesajul acestuia au fost redescoperite de Europa Apuseană abia prin secolul al XVII-lea. Regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a făcut din statul francez aproape o copie a sistemului de guvernare a Imperiului Romeu, iar Charles Ducange (1610-1688) a început să studieze în mod sistematic şi competent istoria imperiului căzut la 29 mai 1453. În conştiinţa apusenilor, Constantinopolul şi “Imperiul Creştin de Răsărit” îşi pierduseră chiar şi numele, deşi constituiau un capitol, pe o durată de timp de peste un mileniu, al istoriei continentului. Redescoperirea acestui leagăn de credinţă creştină ortodoxă, de cultură, de literatură, de arhitectură, de stil subţire de viaţă şi maniere nobile, pe care le-a întruchipat Constantinopolul Noua Romă şi Imperiul Romaniei Orientale, s-a făcut şi a rămas până astăzi sub peiorativul şi superficialul termen de “Imperiul Bizantin” [erasio nominis], cu toate derivatele acestuia. Studierea acestui capitol de istorie europeană se face încă în contextul preferinţelor exotice de “Orientalistică”, alături de egiptologie, iranistică, islam, indologie, deşi localizarea lui este în Europa etc. Deci, până când, în mod real, Europa va respira prin cei doi plămâni ai ei [Ortodoxia şi Catolicismul], va mai trece încă mult timp. Misiunea istoricilor ortodocşi, care au preluat chiar şi termenul de “bizantin” din Apus, ar fi să accelereze acest proces, pe toate căile şi cu toate metodele posibile. În acest context, începutul s-ar putea face prin renunţarea la termenul de “Bizanţ” şi redescoperirea “Romaniei” şi a noţiunii de “romeu”. Arabii şi turcii le-au păstrat, dovadă sunt termenii de “Rum Kanissa”, la arabi şi “Rumelia” şi “Rum”, la turci, însă creştinii ortodocşi din Europa şi cei catolici le-au abandonat.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Timișoara, Anul XV (LIV), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 2004, pag. 147-148.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 1 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1377