Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Hristocentrismul paradigmei cosmologice contemporane bazat pe metodologia Sfântului Luca Arhiepiscopul Crimeii
Cosmologia Sfintei Scripturi în interpretarea patristică (alegorică în aceea ce privește exclusiv modul creaționist de funcționare al universului și nicidecum cauza și scopul existentei universului care este inechivoc hristocentric), evidențiind antropologia teologică ortodoxa (în opoziție cu antropologa filozofica materialista reducționist fiziologică), este prezentată pertinent, elocvent și succint în contemporaneitate de către Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii
Hristocentrismul paradigmei cosmologice contemporane bazat pe metodologia Sfântului Luca Arhiepiscopul Crimeii


1. Cosmologia

Este o certitudine astăzi, că „pentru un fizician, a admite modelul big bang-ului înseamnă să recunoască imposibilitatea extrapolării la nesfârșit înspre trecut cu ajutorul legilor fizicii. […] Nu știm nimic despre originea universului, și nici despre originea timpului, fie ca termenul origine este luat aici in sens cronologic sau in sens explicativ.”[1]

Consider important de subliniat încă de la început, că intre teologia ortodoxă și știință nu poate exista opoziție, ci distincție, ele completându-se reciproc (întrucât știința doar oferă explicații paradigmatice ale modului de funcționare al universul, bazându-se exclusiv pe epistemologie, însă aceste explicații funcționale trebuie interpretate pentru a li se conferi un sens existențial, gnoseologia teologica fiind chemată astfel să extindă cogniția umană în sfera metafizică prin cunoașterea duhovniceasca).

“Gnoseologia teologică nu constituie o simplă preocupare teoretică și o lucrare a dogmatiștilor, ci este însăși modul de viață al membrilor trupului Bisericii, care se imprimă în monumentele comunității bisericești și chiar în cele ale culturii în care trăiește și respiră”.[2] “Gnoseologia teologică a filozofiei și teologiei bizantine, sprijinită în principiu pe modele ale filozofiei antice grecești, remarcă în mod clar diferența (alteritatea) între adevăr și cunoaștere, dintre a fi și a cunoaște.”[3]

Intre teologia ortodoxă hristocentrică (Col 1,16) și orice filozofie materialistă (scientismul spre exemplu) există opoziție evidenta, axata pe antropologie cu implicațiile ontologice directe.

Cosmologia Sfintei Scripturi în interpretarea patristică (alegorică în aceea ce privește exclusiv modul creaționist de funcționare al universului și nicidecum cauza și scopul existentei universului care este inechivoc hristocentric), evidențiind antropologia teologică ortodoxa (în opoziție cu antropologa filozofica materialista reducționist fiziologică), este prezentată pertinent, elocvent și succint în contemporaneitate de către Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii: "[…]spre exemplu, s-a dovedit că în lumea celor mai mici particule cunoscute nouă - molecule, atomi, electroni etc. - mecanica clasică își încetează aplicabilitatea și trebuie să cedeze locul unei teorii mult mai precise, dar care în același timp este mai complexă și mai abstractă: mecanica cuantică. Cu toate ​acestea, mecanica cuantică nu este ceva ce contrazice integral mecanica clasică, ci o include pe aceasta ca pe un domeniu înrudit, necesar în examinarea obiectelor cu masă moleculară suficient de mare.

Pe de altă parte, pentru procesele care se desfășoară cu viteze mari de deplasare, apropiate de cea a luminii, mecanica clasică încetează, de asemenea, să mai aibă aplicabilitate și este necesar să fie înlocuită cu mult mai riguroasa teorie a mecanicii relativiste, care se bazează pe teoria relativității a lui Einstein [Albert Einstein este autorul teoriei relativității, datorită căreia a primit premiul Nobel pentru fizică în anul 1921. A trăit între anii 1879-1955].

Legile constanței elementelor nu mai există, deoarece este incontestabil dovedită transformarea unor elemente în altele. S-a constatat că există elemente cu aceeași masă atomică, dar cu proprietăți chimice diferite. [...]

Atomul a încetat să mai constituie unitatea primordială a materiei, deoarece s-a constatat că structura lui este extrem de complexă. Particulele cele mai mici ale materiei cunoscute în prezent sunt electronii și pozitronii. Și unii, și alții au aceeași masă, dar se deosebesc prin sarcina electrică: electronul are sarcină electrică negativă, iar pozitronul pozitivă.

În afara acestor particule, sunt și altele cu o greutate mai mare: protonii și neutronii, care alcătuiesc nucleul. Și masa lor este asemănătoare (de 1840 ori mai mare decât greutatea electronilor), dar în timp ce protonul este încărcat pozitiv, neutronul nu are sarcină electrică.

În ultima vreme, în componența razelor cosmice care ajung în atmosfera noastră din spațiul interstelar, a fost descoperită o serie întreagă de noi particule a căror greutate se cuprinde într-un interval destul de larg (de la 100 la 30.000 de mase electronice). Aceste particule poartă diverse denumiri: mezoni […]. De asemenea, s-a constatat că aceste particule nu sunt absolut constante. Protonii se pot transforma în neutroni și invers, electronii, unindu-se cu pozitronii, pot să înceteze să existe ca particule, transformându-se în radiație electromagnetică. Pe de altă parte, în condiții cunoscute, câmpul electromagnetic poate „genera” câteva perechi de electroni-pozitroni. Particulele detectate în radiația cosmică pot să își modifice semnificativ masa în procesul de interferență cu atomii atmosferei.

În literatura actuală în materie de fizică, transformarea unei perechi electron-pozitron în radiație este numită „anihilare” (distrugere) a materiei, procesul invers fiind numit „materializare”.

Noi nu avem dreptul și nici motivul de a sta împotriva realizărilor celor mai importante ale fizicii modeme. Din faptul că particulele pot să-și modifice masa - după cum s-a demonstrat în ultima vreme cu particulele din radiațiile cosmice - sau pur și simplu să-și înceteze existența ca particule, transformându-se în radiație electromagnetică („anihilarea” electronilor și a pozitronilor), nu se pot trage concluzii asupra dispariției materiei, câmpul electromagnetic trebuind să fie considerat o altă formă a materiei.

Amândouă aceste forme pot trece din una în cealaltă, asemenea substanței lichide care poate lua formă solidă sau gazoasă. Însă astfel de transformări se desfășoară doar cu condiția respectării legilor conservării energiei. Energia nu poate să dispară sau să apară din nimic. Ea poate doar să-și schimbe starea sau forma, rămânând cantitativ aceeași.

[...]Materia se descompune în particulele elementare: neutroni, protoni, mezoni, electroni, pozitroni, etc. Prin mișcarea și interacțiunea acestor particule, are loc generarea câmpului magnetic, a oscilațiilor magnetice și electrice de amplitudine variată, a radiației infraroșii, a luminii albe, a radiației ultraviolete și a radiației gama."
[4]

În teologia ortodoxă academică contemporană Pr.Prof. Nikolaos Matsoukas subliniază responsabilitatea teologiei de a îmbina elementele teologice revelate cu explicațiile științifice privind acest mod de funcționare al universului descris de paradigmele științifice. Astfel, teologia ortodoxă contemporană trebuie să urmeze metodologia și modelul patristic tradițional, fără să considere greșite explicațiile funcționale ale universului oferite de paradigmele științifice diferite de cele din epoca patristică. „În ceea ce privește tema cum a avut loc actul creației, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie al Nyssei prezintă opinii remarcabile, care după analogie (și numai după analogie) prezintă asemănări cu pozițiile contemporane ale evoluționiștilor. În cunoscutele faze ale creației, diferitele specii nu au fost create de la început cu forma lor de astăzi, ci au provenit din depunerile seminale pe care lucrarea creatoare a lui Dumnezeu le-a depus în pământ. Prin urmare, la acest punct Sfântul Vasile cel Mare introduce teoriile științifice ale epocii lui și le altoiește funcțional cu relatările Genezei. Consecvent liniei sale că acel cum al creației se lărgește prin cercetare și nu aparține cunoașterii harismatice a inspirației, completează într-un mod foarte interesant informațiile pe care le ia din Sfânta Scriptură. Această îmbinare are datoria să fie făcută de către orice teologie contemporană și să nu se grăbească să condamne teoriile oamenilor de știință.

De altfel, Sfântul Grigorie de Nyssa, completându-l întru-un anume fel pe Sfântul Vasile cel Mare, vorbește despre creație ca despre o energie (lucrare) instantanee a lui Dumnezeu, prin intermediul căreia sunt create de la început toate depunerile ființelor. După aceea începe dezvoltarea dinamică și manifestarea tuturor varietăților și mărimilor universului, ale lumii și ale vieții. In acest mod „este construit” și omul. Depunerea lui se afla în întregul celorlalte depuneri. Prin urmare, existența lui primordiala nu este nici una istorica, a lui Adam si a Evei, ci una negenerată și seminală. Exact în această depunere seminală există intrinsec, prin preștiința și puterea dumnezeiasca, acel după chipul și după asemănarea, precum și posibilitatea constituirii omului în bărbat şi femeie. […] Astfel, într-un mod extraordinar de clarificator, în acord cu ethosul teologiei ortodoxe, se poate vedea distincția intre cauza creației și modul realizării și dezvoltării ei. După cuvântătorii de Dumnezeu Părinți, Dumnezeul Treimic se revelează prin cunoașterea harismatică realizată prin intermediul teofaniilor, arătând faptul ca El însuși este cauza și că urmează o modalitate care se află in concordanță cu atotputernicia și atotînţelepciunea Sa. Totuși cunoașterea harismatică nu descrie aceasta modalitate prin mijloace științifice, ci simbolic, chiar și în cadrul unei anumite nuanțe științifice. De aceea, toți Îl accepta pe Dumnezeu drept cauza unică a creației (care s-a făcut din neființa iar nu din substanța Ființei), dar explică modul acestei creații prin concursul cunoașterii științifice”
[5].

De asemenea, Sfântul Luca al Crimeii prezintă succint și arborele filogenetic „[...] De la clasa protozoarelor se ramifică două lumi grandioase de ființe vii: ale plantelor și ale animalelor. Complexitatea lumii vegetale a ajuns până la forme uimitoare, ca florile minunat mirositoare, palmierii și chiparoșii eleganți, măreții cedri de Liban, stejarii puternici și arborii sequoia, care trăiesc până la trei mii de ani. […]Este cu totul neîndoielnic că întreaga lume vegetală și animală e înzestrată cu darul primordial al Duhului Sfânt - duhul vieții."[6] Pentru omul duhovnicesc, axat pe viața duhovnicească, care cunoaște că nu omul Adam ci Omul Hristos este “cununa creației” (Col 1,16), paradigma științifică contemporană ce include și dezvoltarea evolutivă exclusiv a vieții biologice descrisă de genetică, nu subminează nicidecum hristocentrismul creației, dimpotrivă îl potențează, acest lucru reieșind foarte clar din viața, activitatea (atât cea duhovnicească cât și cea medicală) precum și din învățătura Sfântului Luca al Crimeii.

În prezent se remarcă relativ ușor „marea năzuința a apologeților mai noi de a găsi armonia dintre știința și religie. Rațiunea acestei intenții a fost simplă: ei au identificat conștient, ba chiar și inconștient, de multe ori cauza și modul genezei ființelor ca fiind un lucru cu care se îndeletnicește Sfântă Scriptura și prin extensie teologia. Cu alte cuvinte ei credeau că Sfântă Scriptură și teologia răspund clar și categoric la cele doua întrebări: 1. Cine a făcut lumea? 2. Cum a făcut-o? Au crezut că limbajul simbolic al relatărilor Genezei de pildă, despre crearea lumii, ajungea să spună exact cum fost făcută lumea și nu doar cine a făcut-o. Aceasta situație a creat nu doar situații nefirești, ci totodată și multe probleme păgubitoare. In acest fel in Occident, unde cei mai mulți teologi acceptau chiar și în sec. al XIX-lea inspirația literală și firește nu cunoșteau nimic despre teologia simbolică a Părinților din Răsărit, adepții lui Darwin erau fie prigoniți – atât cât au putut persecutorii să facă așa ceva -, fie acuzați ca fiind falsificatori ai adevăratei științe, a celei armonizate cu religia după modul încrâncenaților apologeți! Cu timpul însă nevoia i-a condus pe apologeți să se adapteze cerințelor științifice și să înceteze războiul și apologetica. Deci nevoia a fost cea care i-a obligat iar nu premisele lor teologice, sa facă în final distincția între cine a făcut lumea (învățătura Bibliei și a teologiei inspirate) și cum s-a făcut lumea (limbajul simbolic al Bibliei și lucrarea cercetării științifice, așa cum deja observase in Hexaimeronul său Sfântul Vasile cel Mare in 370!) ”[7]

Spre deosebire de teologia apuseană (atât cea romano-catolică cât și cea protestantă) „teologia ortodoxa a îndelungatei tradiții nu a căzut în cursa vreunei nevoi de armonizare între știința și religie și a putut să distingă separat cele doua teme care se refereau la cine a creat lumea si al cum a fost aceasta creata. Cele doua planuri independente: al teologiei și al științei, au fost unificate funcțional și nu au fost niciodată înțelese dialectic.

Prin urmare teologia, la fel ca și sfântul scriitor al Genezei, poate să vorbească despre amândouă, despre cauza şi despre modul genezei ființelor, dar are datoria să cunoască faptul că primul aparține în mod clar domeniului teologic, al cunoașterii harismatice, și al doilea spațiului cercetării, al cunoașterii științifice simple și înalte. O asemenea minunată dezvoltare și o neasemuită îmbinare a celor doua domenii realizează Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie al Nyssei în lucrările lor despre Hexaimeron. Totuși în teologie, în ceea ce privește modul creației, domina seria evenimentelor primului capitol al Genezei, iar când este vorba despre descrierea creației și a celor create, precum și de fiecare dată când se vorbește despre Paradis (Eden) și despre păcatul strămoșesc se folosește în mod exclusiv al doilea capitol”
[8]

Având în vedere expunerea de mai sus, se putem formula următoarele întrebări pertinente: In contextul paradigmei științifice actuale care sunt limitele ontologice cosmologice? Ce putem spune despre realitatea obiectelor matematice? Care sunt implicațiile cosmologice științifice ale principiului antropic? Care sunt limitele ontologice ale științei? Din punct de vedere teologic catafatic, cum putem exprima dogmatic pertinent, conform metodologiei patristice, utilizând termenii (științifici și filozofici) specifici paradigmei științifice actuale, cogniția intelectuala umană duhovnicească a “zilei a 8-a”, in Sfânta Biserică, mai ales la Sfânta Liturghie.

Acestea sunt desigur doar câteva întrebări fundamentale care frământă omenirea.



2. Datele actuale ale cunoașterii în domeniu pe această problematică

Cosmologia conform paradigmei științifice contemporane oferă explicații ce tind spre exhaustivitate, în ceea ce privește modul de funcționare al universului. Totuși știința (așa cum o definim în prezent) nu va putea niciodată oferi o explicație științifică pentru cauza și scopul (ontologic) al acestui mod de funcționare al universului, descris paradigmatic prin diverse teorii științifice.

Din punct de vedere misionar ortodox, este o necesitatea imperioasă ca paradigma științifică contemporană să fie analizată după modelul patristic, având la bază metodologia Sfântului Luca al Crimeii, în care din punct de vedere cosmologic (inclusiv antropologic), să fie inechivoc exprimată cauza și scopul hristocentric al creației, întrucât așa cum am precizat mai sus “Cununa creației” este Omul Hristos și nu omul Adam (Col 1,16).

O paradigma creaționistă ortodoxă contemporană (ce implică cosmologia, filogeneza, antropogeneza ş.a.m.d), în asentimentul metodologiei și modelului patristic, care să confere paradigmei științifice contemporane un sens exclusiv și inechivoc hristrocentric, din punct de vedere al cauzei și al scopului, face din cosmologie o veritabilă interfață în dialogul onest între teologia ortodoxă și știință, în beneficiul ambelor părți și evident în detrimentul extremismului (atât a scientismului cât și a fundamentalismul religios).

Astfel, consider că în acest mod, Biserica răspunde adecvat și pertinent cerințelor misionare în sferele intelectuale contemporane, cu impact puternic în domeniul social și cultural, contribuind decisiv la întâlnirea personală a omului cu Hristos Iisus (conform învățăturii și modelului patristic), în Sfânta Biserică, prin Sfintele Taine, ceea ce implică cogniția duhovnicească specifică (antropologic hristocentrică).

Explicarea științifica a funcționalității existențiale a obiectelor fizice (bazată pe mecanismul cauză-efect), nu poate fi separată de sensul existențial filozofic al acestei realități. Dacă fizica clasică considera ca știința poate oferi explicații funcționale paradigmatice independente de observator, existând astfel o realitate obiectivă; în prezent fizica (teoria relativității, mecanica cuantică) afirmă că nu se poate oferi o explicație științifică paradigmatică exhaustivă a acestui mod de funcționare al universului, independent de metoda de cercetare și de observator (omul, ființa care are cogniția intelectuala cea mai avansată și complexă dintre toate ființele cunoscute din univers). Astfel, sunt puse în discuție pe de o parte atât obiectivitatea și exhaustivitatea potențială a paradigmelor științifice; cât mai ales pe de altă parte, independentă științei față de filozofie, mai precis posibilitatea științei de a oferi o explicații paradigmatice (ale acestui mod e funcționare al universului) independent de sensul existențial (filozofic) ale acestui mod de funcționare. “Convingerea despre granița absoluta pe care ar oferi-o observațiile și concluziile științifice, precum și deplina obiectivitate a metodei științifice, este o caracteristica a romantismului, fiind la fel de învechită ca și ea”[9].

Pr. Filotheos Faros afirmă pertinent: „putem spune că știința apuseană a cucerit o mare parte din ceea ce reprezintă cunoașterea umană, adoptând o înțelegere mecanicistă ce s-a extins în acele domenii ale cunoașterii în care justețea aplicării ei era cel puțin suspectă, cum ar fi cercetarea organismelor vii și mai ales a omului”[10], întrucât existența organismelor vii și mai ales omul, nu pot fi reduse la o explicație fiziologică reducționistă (ce ignoră componenta duhovnicească). Periodicul grecesc „Sinaxi”, citând-l pe Mario Begzos, afirmă „în vremea noastră distanța dintre teorie și concepția despre lume, dintre știința și scientism, dintre ideologie și epistemologie a ajuns să fie conștientizată într-o mai mare măsura ca altă dată. In același timp se poate vorbi de o respingere a așa zisului caracter formal al cercetării, demitizând-se presupusul caracter neutru al științei fata de politică, artă sau credință, pentru ca în final știința însăși să ajungă să fie dezideologizata”[11].

3. Timpul

Mai in gluma spus, dar totuși pertinent, timpul este mijlocul cel mai comod pentru ca toate evenimentele sa nu se petreacă dintr-o data[12].

Întrucât noțiunea de timp este fundamentală în multe domenii (știință, teologie, filozofie) se încearcă definirea acestei noțiuni corespunzător fiecărui domeniu. Timpul este o noțiune primară (se percepe) și corelată cu noțiunea de eveniment. Timpul este extrem de important în cogniția intelectuală umană deoarece percepția sesizează ordinea evenimentelor. Timpul implică noțiunea de durată temporală.

În știință, mai exact in domeniul fizicii, timpul este una din mărimile fizice fundamentale, care conform cunoștințelor actuale nu se poate defini prin intermediul altor mărimi (la fel ca, de exemplu, lungimea și masa).

Ceasurile nu măsoară o anumita cantitate de timp (cum este în cazul măsurării masei spre exemplu) ci ceasurile măsoară mișcări ciclice recurente ce pot fi comparate cu evenimentele lumii[13].

Toate calendarele babilonian, iulian, maya, gregorian, iudaic, musulman, au la bază fie mișcările ciclice ale Terrei in jurul Soarelui, fie mișcarea ciclica a Lunii in jurul Terrei, fie ambele mișcări ciclice. Astfel se stabilesc duratele anilor, lunilor, zilelor.

Știm că timpul are o deosebită importantă în cogniția intelectuală umană (rațională, contemplativă, afectivă), implicând atât epistemologia (știință) cat și gnoseologia (teologia). Din punct de vedere teologic, gnoseologia teologică (mistica, apofatismul de grade superioare) este fundamentală în cogniția intelectuală bazată pe percepția extrasenzorială duhovnicească.

Este timpul absolut, o dimensiune cadru reală a universului (așa cum susțin Platon și Newton) sau timpul nu există în realitate ci este relativ fiind generat de mișcarea obiectelor fizice (așa cum susțin Aristotel, Leibniz și Einstein)? În cele ce urmează vom încerca să conturam un răspuns inechivoc (bazat pe paradigma științifică actuală și teologia ortodoxă) la această întrebare fundamentală care a preocupat și preocupă omenirea.

Fericitul Augustin afirma ca Dumnezeu creează Universul cu timp și nu în timp[14].

Există cel puțin doua tipuri de timp: timpul fizic cel al ceasurilor, și timpul subiectiv, cel al conștiinței. Primul tip se considera ca nu depinde de cogniția intelectuală umană, este socotit uniform și știm cum să îl cronometram. Al doilea tip de timp, este timpul pe care îl „măsuram” cognitiv (intelectual) noi oamenii prin percepție, depinde de noi in mod inechivoc și nu se “scurge” uniform, noțiunea de durata temporala percepută fiind relativă pentru fiecare subiect uman. Felul cum noi oamenii estimam duratele temporale variază mult în funcție de vârsta noastră și mai ales cu semnificația și intensitatea cognitivă a evenimentelor pe care le percepem.[15]

Albert Einstein afirmă că “ceea ce este real din punct de vedere fizic […] e constituit din coincidente spațio-temporale și nimic altceva”[16].

“Newton și Platon considerau că trebuie să existe un timp absolut, independent, indiferent dacă oamenii făceau ceva sau puteau să îl măsoare cu exactitate. Aristotel și Leibniz considerau că timpul implică mișcarea; astfel dacă totul ar îngheța (ar rămâne nemișcat) pentru un minut sau pentru o suta de ani, iar apoi ar reveni la viață, nimeni nu ar observa.”[17]

“Platon considera că timpul este ca un container gol care poate fi umplut cu obiecte și evenimente, și prin care acestea se pot mișca.”[18]

Aristotel nu a fost de acord cu Planton, și afirma că timpul implică mișcarea astfel încât dacă orice mișcarea ar înceta atunci și timpul s-ar opri. “Timpul nu există independent de evenimente, ceea ce înseamnă că timpul fără mișcare este lipsit de sens.”[19] Astfel toate discuțiile cu privire la timp pot fi reduse la discuții despre evenimentele care au loc.

Chiar și în domeniul fizicii timpul este definit diferit conform diverselor teorii științifice, aceste definiții fiind incompatibile.

Spațiul-timpul nu este continuu.[20] În continuare vom prezenta succint definirea noțiunii de timp în știință, conform câtorva teorii științifice de bază:

3.1 Mecanica clasică. Timpul și spațiul sunt absolute.

În mecanica clasică, timpul este considerat absolut. Astfel, simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator, iar ordinea cronologică și duratele fenomenelor sunt independente de acesta. În acest mod, mulțimea momentelor de timp este izomorfă cu mulțimea punctelor de pe o dreaptă. Astfel, fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului, iar pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar doar să fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l cosiserăm momentul zero, de început). În mecanica clasică, timpul este omogen, adică nu este influențat de obiectele sau fenomenele ce au loc și este independent de spațiu.

3.2 Teoria Relativității.

a) Spațiul și timpul sunt relative deoarece viteza luminii este constantă

La începutul secolului al XX-lea, Albert Einstein, a elaborat teoria relativității, afirmând că timpul nu este absolut, ci relativ. Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observația că transformarea care permite schimbarea unui sistem referențial, transformarea lui Galilei, nu este valabilă pentru propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de ecuațiile lui Maxwell. Pentru a putea împăca mecanica clasică (newtoniană) cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii, măsurată de doi observatori situați în sisteme referențiale inerțiale diferite, este totdeauna constantă. Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicii teoretice, cum sunt timpul, distanta, masa, energia, cantitatea de mișcare, cu toate consecințele care derivă. Astfel:

1.) orice obiect aflat în mișcare devine mai scurt (contractat) pe direcția sa de deplasare. (Acest efect poartă numele de contracție a lungimii).

2.) timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în mișcare (dilatarea temporală).

3.) dispare simultaneitatea evenimentelor (două evenimente care par simultane unui observator, apar în momente diferite altui observator care se deplasează în raport cu primul).

4.) viteza luminii în vid devine viteză limită atât pentru obiecte, cât și pentru informații.

5.) masa și energia unui corp (material) devin echivalente.

Relativitatea restrânsă nu tine cont însă de efectele gravitației.

În teoria lui Newton, în care timpul era considerat absolut, dacă un impuls de lumină este trimis dintr-un loc în altul, diferiții observatori ar fi de acord întotdeauna asupra timpului necesar pentru acea deplasare, însă nu există o poziție absolută în spațiu (nu există repaus). Deoarece viteza este raportul dintre distanta parcursă și timpul necesar pentru aceasta (considerat constant), observatori diferiți vor măsura viteze diferite ale luminii. Pe de altă parte, în teoria relativității, toți observatorii trebuie să fie de acord asupra vitezei luminii. Întrucât timpul este raportul dintre distanța parcursă de lumină prin spațiu (care nu este absolut) și viteza luminii (considerată constantă), observatori diferiți vor măsura timpi diferiți (timp=distanța/viteza luminii în vid). Cu alte cuvinte teoria relativității pune capăt ideii de timp absolut. Rezultă că fiecare observator are propria sa măsură a timpului.

Universitatea Stanford afirmă ca modul acesta de funcționare (existenta) al universului material implică faptul că "[...]legile fizicii și viteza luminii trebuie să fie aceleași pentru toți observatorii aflați în mișcare uniformă, indiferent de starea lor de mișcare relativă. Drept urmare, spațiul și timpul nu mai pot fi independente. Mai de graba ele sunt “convertite” unul în altul într-un mod care păstrează viteza luminii constantă pentru toți observatorii. (Acesta este cauza datorită căreia obiectele în mișcare par să se micșoreze, așa cum au prezis FitzGerald şi Lorentz; precum și a faptul că observatorii în mișcare măsoară timpul in moduri diferite, așa cum a speculat Poincaré.) Spațiul și timpul sunt relative (depinzând spre exemplu de mișcarea observatorului care le măsoară) – iar lumina este fundamentală. Aceasta este baza teoriei speciale a relativității a lui Einstein ("special" referindu-se la restricționarea aplicării doar pentru mișcări uniforme.)."[21]



b) Dilatarea temporală. Contracția lungimii.

Dilatarea temporală, demonstrată de teoria relativității, este fenomenul prin care un observator A vede că ceasul altui observator B care este identic cu ceasul său, înregistrează timpul mai încet, în raport cu ceasul său (A). Aceasta însemnă că timpul a "încetinit" pentru celălalt ceas (B), dar aceasta este adevărată doar în contextul sistemului de referință al observatorului A. Local în cazul observatorului B (adică din perspectiva oricărui observator din același sistem de referință cu observatorul B, fără legătură cu alt sistem de referință), timpul trece mereu în același ritm. În Teoria relativității a lui Albert Einstein, dilatarea temporală se manifestă în două circumstanțe: în relativitatea restrânsă, ceasurile care sunt în mișcare în raport cu un sistem de referință inerțial se mișcă mai încet (și acest efect este descris exact de transformările Lorentz), iar în relativitatea generală, ceasurile aflate la un potențial inferior într-un câmp gravitațional (cum ar fi cazul în apropierea unui corp masiv precum o planetă sau o gaură neagră) merg mai încet.

Dezintegrarea spontană a unui mezon π a permis măsurarea timpului de viață al mezonilor.

Teoria Restrânsă a Relativității ne demonstrează că tipul se scurge diferit pentru observatorii aflați în mișcare relativă, iar Teoria Generală a Relativității ne demonstrează că timpul se scurge diferit pentru observatori aflați la diferite înălțimi într-un câmp gravitațional.

Recent, în 2011, sonda spațială NASA "Gravity Probe B", a furnizat date concludente[22] care validează două predicții ale teoriei generale a relativității care sunt cunoscute sub denumirile de: efectul geodetic și efectul Lense-Thirring (frame-dragging). Einstein însuși, referindu-se la posibilitatea testării celor două predicții a afirmat că valorile care ar trebui măsurate sunt foarte mici, iar omenirea nu va elabora prea curând tehnologia necesara pentru efectuarea acestor măsurători, însă sonda NASA a reușit sa le evidențieze.

Efectul geodetic se referă la faptul că Pământul curbează spațiu-timpul din apropierea acestuia, iar efectul Lense-Thirring (frame-dragging) se referă la antrenarea spațiu-timpului din preajma Pământului în mișcarea de rotație în jurul axei sale.

Referitor la efectul Lense-Thirring, Francis Everitt, cercetător în proiectul sondei "Gravity Probe B", a explicat, plastic, în felul următor: "Imaginați-vă Pământul cufundat în miere; vă puteți imagina acum cum mierea din apropiere va fi antrenată în mișcarea de rotație a Pământului".

Conform teoriei generale a relativității timpul trebuie să treacă mai încet lângă un corp masiv, ca planeta Pământ spre exemplu. Pentru un observator aflat la înălțime ar părea că tot ceea ce se întâmplă jos necesită un timp mai lung. Cu cât câmpul gravitațional este mai puternic, cu atât este mai mare efectul. Spre exemplu, un ceas de pe suprafața Soarelui ar câștiga doar aproximativ un minut pe an comparativ cu un ceas de pe suprafața Pământului. Această diferență a timpului la diferite înălțimi deasupra Pământului are astăzi o importanță practică foarte importanta, o dată cu apariția sistemelor de navigație foarte precise bazate pe semnale emise de sateliți. Astfel, sistemul de poziționare globală prin semnale radio de la sateliți (GPS) trebuie să corecteze zilnic diferența temporală de ordinul nanosecundelor (o nanosecundă este 10-9 secunde, adică o miliardime dintr-o secundă) ce apare la ceasurile de pe sateliții artificiali care arbitrează în jurul Pământului, întrucât, dacă nu s-ar efectua această corecție, erorile de poziționare ar fi foarte mari, de ordinul kilometrilor.



c) Echivalența masei și energiei

Echivalența masei și energiei, (E=mc2), ne spune că energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m este egală cu masa respectivă înmulțită cu pătratul vitezei luminii în vid, arătând că un corp are energie chiar și atunci când este staționar. În teoria relativității scăderea energiei înseamnă scăderea masei. Spre exemplu când apa este încălzită într-un cuptor cu microunde, se adaugă o masă de aproximativ 10-17 kilograme pentru fiecare Joule de căldura adăugat apei.

Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa și energia. Masa este măsura inerției și a gravitației, iar energia este măsura scalară a mișcării materiei. Astfel, energia și masa nu sunt două lucruri total diferite (precum focul și apa spre exemplu), ci sunt două forme de manifestare (prezentare) ale aceluiași lucru, respectiv materia, așa cum spre exemplu, aburul și gheața sunt stări de agregare (moduri de prezentare) ale aceleași substanțe, respectiv apa. Conform relației dintre masă și energie a lui Einstein, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îi corespunde o masă inertă a sistemului. Termenul de energie nucleară este folosit în două contexte. Astfel, la nivel microscopic, energia nucleară este energia asociată forțelor de coeziune a nucleonilor dată de interacțiunea tare a protonilor și neutronilor din nucleele atomice. La nivel macroscopic prin energie nucleară se înțelege energia electromagnetică eliberată (prin radiație) datorită reacțiilor de fuziune nucleară din stele și din bombele cu hidrogen, respectiv cea eliberată prin fisiune nucleară în bombele atomice și în aplicațiile civile (centrale nucleare).

Relația E=mc² poate fi, deci, folosită pentru a calcula câtă energie s-ar produce dacă o cantitate de materie ar fi convertită în radiație (care transportă energia) electromagnetică. Spre exemplu, masa materiei convertită în energie în cazul bombei de la Hiroșima a fost mai mică decât 30 grame. (Conform relației lui Einstein, energia unui gram de materie este de 1014 Joule). Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formă de substanță (caracterizată prin masă) sau câmp (caracterizat prin energie)..

Spre deosebire de masă, conceptul de „câmp” este cu siguranță unul destul de abstract, întrucât nu are nici măcar masă și poate să nu existe deloc în materie. Câmpurile au două caracteristici principale: forța și fluxul. Forța reprezintă cantitatea de împingere pe care un câmp îl exercită la o anumită distanta, iar fluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spațiu. Forța și fluxul câmpului sunt aproximativ similare tensiunii (împingere) și curentului (curgere) printr-un conductor. Fluxul unui câmp poate întâmpina rezistență în spațiu precum un curent întâmpină rezistență într-un conductor.



3.3 Mecanica cuantică

Spre deosebire de Teoria Relativității, care studiază universul la scara mare, unde spațiul-timpul este neted și plat (curbându-se datorită prezentei masei și energiei) fiind bine definit și ordonat geometric, existând astfel noțiunile de înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta, direcție, sens etc.; în mecanica cuantica, care studiază universul la scara extrem de mica (atomică și subatomică), spațiul-timpul este extrem de instabil și într-o continuă fluctuație haotică, fiind deci atât de turbulent, răsucit și distorsionat încât sfidează bunul simt, dispărând complet noțiunile de sus, jos, înainte, înapoi, stânga, dreapta, direcție, sens ş.a.. Acesta este motivul pentru care teoria relativității și mecanica cuantică sunt incompatibile.



4. Spațiul și timpul nu sunt “dimensiuni” (cadru) în care existăm, ci sunt doar o cogniție umană a percepției modului de existență specific intelectului uman

Peter Atkins afirmă inechivoc în capitolul "Relativitatea einsteiniană - spațiul-timp este curbat de materie" din lucrarea “Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei” că spațiu-timpul sunt doar o cogniție umană (intelectuală) a percepției modului în care existăm și nu condiții (cadru) în care trăim. „Spațiul și timpul sunt moduri în care gândim și nu condiții în care trăim”[23]

Deci spațiul și timpul nu constituie o arenă (scenă) în care se petrec fenomenele ci dimpotrivă, fenomenele fizice sunt cele care le determina și le permit definirea.[24]

Asemenea teologiei patristice (Sfântul Simenon Noul Teolog spre exemplu) consider pertinent sa afirmam ca determinismul mecanicist (bazat pe modul in care funcționează universul), este limitat in cazul organismelor doar la fiziologie și cogniția specifica bazata pe percepția senzoriala, însă cogniția umana spre deosebire de cogniția altor specii inteligente include și intelectul (mintea).

Sunt multe specii inteligente, exista inteligenta artificiala însă nu se poate vorbi de intelect (gândire) artificiala sau animala, iar unii savanți contemporani de marcă, precum Roger Penrose consideră că nu este posibilă realizarea “intelectului artificial”[25].

In general in mediile științifice (si nu numai), se susține inechivoc ca diferența între specia umană și alte specii animale este de natura cognitiva (intelectuală) și nu de natura fiziologica (cu implicațiile psiho-somatice specifice): "Singura diferență în raport cu celelalte animale este capacitatea noastră de a gândi și de a plănui. Celelalte animale nu pot decât să reacționeze la diverse situații în funcție de moștenirea genetică a creierului lor și printr-o repetare de comportament. Ele nu pot gândi, ci doar reacționa."[26]

Desigur creierul uman asigura cogniția intelectuală însă deși se poate studia științific structura și funcționarea acestuia totuși "înțelegea funcționarii" creierului este in prezent încă rudimentară. "Tehnologia avansată permite acum urmărirea funcționării creierului, dar înțelegerea lui nu depășește încă faza incipientă."[27] De asemenea în prezent știința nu poate explica inechivoc mecanismele afectivității umane (nu poate localiza în creier “centrul” afectivității, deși se pot urmări efectele afectivității în cogniția rațională umană a percepției realității lumii fizice.); și nici care este cauza conștiinței umane.



5. Durata temporală a “zilelor” (etapelor, fazelor) creației. Ziua a 8-a.

Timpul are un început și este relativ, iar aceasta se afirmă încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi când suntem învățați că Soarele și Luna au fost făcute de Creator abia în a patra zi de la începutul creației (Fac 1,14-19).

Sfântul Ioan Damaschin ne învață de asemenea relativitatea duratelor temporale afirmând “înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, […] Pentru aceea Dumnezeu se numește și veșnic, dar și mai înainte de veșnicie, căci El a făcut însuși veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor și al tuturor existențelor.”[28]

În teologia ortodoxă academică contemporană Pr.Prof. Nikolaos Matsoukas arată inechivoc, cu referințe patristice elocvente faptul că zilele creației sunt etape temporale a căror durată depinde de observator.[29]

„In istorisirea despre felul cum s-a realizat creația, zilele cosmogoniei sunt șase. Cele șase zile ale creației sunt șase faze ale cursului cosmogonic. Ziua după limbajul simbolic al Părinților, este un simbol care dezvăluie prin reprezentări integritatea unei faze, care ar putea fi o secunda sau un miliard de ani. De aceea după o tendința dominantă în teologia tradiției ortodoxe, ziua a șaptea reprezintă timpul nostru care se continuă, iar (ziua) a opta reprezintă „durata” împărăției lui Dumnezeu și a slavei Sale, la care participa ființele cuvântătoare. Aceasta este „Ziua Domnului”. De altfel cele șase faze sunt descrise într-un mod simplu și sobru. În relație cu alte cosmogonii mitice exista un anume „caracter științific”. Dumnezeu este creator al primei materii informale care, în mijlocul apelor întunecate și neclare, este numită cerul și pământul, adică universul. Apoi, în șase faze se realizează formarea universului: 1. Geneza luminii; 2. Alcătuirea atmosferei; 3. Formarea uscatului si a marilor; 4. Creația soarelui, a lunii si a stelelor; 5.crearea animalelor de pe uscat şi, în final, a omului după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”[30]

În psalmi se afirma de asemenea relativitatea timpului, fiind scris „că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut și ca straja nopții”(Ps 89,4), adică raportat la Dumnezeu timpul nu are însemnătate, întrucât Dumnezeu este atemporal și “privește”(analizează) timpul fiecăruia cum vrea EL, mai repede sau mai lent; de la început spre sfârșit sau de la sfârșit spre început. Este evident că psalmistul vrea să arate relativitatea timpului și nu durata efectivă a miei de ani raportată la Dumnezeu, întrucât această mie de ani este prezentată ca fiind egala cu o zi (ce are 24 de ore) și mai apoi ca fiind egală doar cu trei ore (un sfert din jumătate de zi), mai precis cu o singură strajă a nopții (anticii împărțeau în patru străji egale cele 12 ore ale duratei temporale a nopții, de la asfințitul soarelui și până la răsăritul soarelui).

Ziua a 8-a despre care vorbește gnoseologia teologică este un mod de existenta în contrast cu modul de existenta actual[31], în care numărul acțiunilor noastre posibile este limitat de durata temporala a vieții. Astfel ziua a 8-a, ziua cea neînserată și fără de sfârșit[32], arata veșnicia conform căreia numărul evenimentelor unei persoane nu mai este limitat (de un anumit mod de existenta biologic cum este cazul in aceasta viață), prin împreună lucrarea cu Hristos Iisus. Conlucrarea cu harul lui Dumnezeu nu are limite temporale, numărul evenimentelor fiind infinite. In Sfânta Biserica, prin Sfintele Taine noi pregustam din “cerul cel nou și pământul cel nou” (Ap. 21,1), care corespunde realității zilei a 8-a.



6. Sfârșitul existenței acestui univers

6.1 Concordanta dintre paradigma cosmologică științifică[33] contemporană și revelația Bisericii “Cerul și Pământul vor trece”


Știința prin Teoria Relativității ce implică teoria big-bang, a oferit o explicație pentru începutul timpului și al Universului, din nimic fiind astfel în deplină concordanță cu adevărurile revelate în Sfânta Scriptură. De asemenea, tot din punct de vedere științific paradigmatic știm ca acest univers în care existăm, va avea un sfârșit al existenței sale, ceea ce de asemenea este în concordanță cu revelația Bisericii.

Despre sfârșitul printr-o contracție (în știința numit Big Crunch) a acestui Univers (inclusiv a cerului), Sfântul Apostol Pavel ne amintește că psalmistul adresându-se Creatorului spune “Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, și lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi și toate ca o haină se vor învechi; și ca pe un veșmânt le vei strânge și ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu același ești și anii Tai nu se vor sfârși” (Evrei 1,10-12; Ps 101,26-28).

Prorocul Isaia întărește aceasta spunând că “toată oștirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie și toată oștirea lor va cădea cum cad frunzele de viță și cele de smochin” (Is 34,4), “cerurile vor trece ca un fum”(Isaia 51,6), iar „oștirea cerului” (Fac 2,1) reprezintă galaxiile (și alte corpuri cerești) din Univers în limbajul Sfintei Scripturi.

Sfântul Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârșitul acestui Univers, spune că “cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și Pământul și lucrurile de pe el se vor mistui. [...]Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (II Pt 3,10-13). Astfel, “cerul si Pământul vor trece” (Mt 24,35; 5,18; Mc 13,31; Lc 21,33.) căci „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui”(Mt 24,29; Mc 13,24-25; Lc 21,26.) urmând apoi “înnoirea lumii”(Mt 19,28), iar „noi așteptăm, [...]ceruri noi și Pământ nou” (II Petru 3,10-13).

Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie cele viitoare și a “văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este”(Ap 21,1), deoarece Dumnezeu a spus: “Eu voi face ceruri noi si pământ nou. Nimeni nu-și va mai aduce aminte de vremurile trecute si nimănui nu-i vor mai veni in minte” (Is 65,17).


7. Concluzii

Înainte de 1916, spațiul și timpul erau considerate ca o arenă fixă în care se desfășurau evenimentele, neputând fi afectate de ceea ce se întâmplă în ea. Forțele acționau asupra corpurilor făcându-le să se atragă și să se respingă, dar spațiul și timpul rămâneau neinfluențate. Se consideră că spațiul și timpul erau absolute. Acest lucru nu era valabil doar în cazul mecanicii clasice newtoniene, ci chiar și în cazul Teoriei Restrânse a Relativității apărută în 1905.

Teoria generală a relativității a demonstrat că spațiul și timpul sunt mărimi dinamice. Principiul de bază al teoria relativității este că materia și energia determină curbarea spațiu-timpului, iar curbura spațiu-timpului determină materia sa se miște[34] precum si traiectoria acesteia.[35] Spațiul și timpul afectează și sunt afectate de materie și de ce se întâmplă în Univers și mai mult ele sunt finite având un început al existentei la Big Bang. Așa cum nu se poate vorbi despre evenimente din Univers fără a vorbi implicit și despre timp și spațiu, tot așa în teoria generală a relativității nu putem vorbi despre spațiu și timp în afara Universului.[36]

Având in vedere contextul social si cultural contemporan cu implicații misionare directe, devine tot mai acută necesitatea implicării eficiente a teologiei ortodoxe în dezbaterile filozofice urmând modelul patristic (de a interpreta datele științifice din prisma teologica, oferind un sens existențial histocentric) pentru a contracara eficient atât scientismul (care din nefericire domina mediile intelectuale încercând acapararea progreselor științei) cât și fundamentalismul religios. Teologia ortodoxă patristică subliniază inechivoc ca diferența intre specia umana şi alte specii nu este de natura fiziologica ci cognitivă.

Consider ca este necesară evidențierea faptului ca știința (studiul naturii prin observație și raționament) este limitată prin natura ei doar la descrierea (prin legi științifice paradigmatice) a modului în care funcționează universul, însă nu va putea explica niciodată științific care este cauza și scopul existentei universului (și implicit a omului).

Diversele paradigme științifice oferă grade diferite de explicare a funcționarii universului, o noua paradigmă neimplicând invalidarea precedentelor. Spre exemplu paradigma științifică bazată pe mecanica newtoniană este incompatibilă cu paradigma științifică bazată pe teoria relativității datorită explicației diferite oferite gravitației precum și definirea diferită a noțiunilor de timp și spațiu, însă ambele paradigme descriu aproape la fel de precis fenomenele din univers aflate in domeniul comun de aplicare (adică fenomene care au loc la viteze multa mai mici decât viteza luminii). Teoria Relativității însă, oferă explicații pentru fenomene din univers ce nu pot fi explicate de către teoria mecanicii clasice, newtoniene.

Sunt de părere ca metodologia patristică este de referință, ea caracterizând-se prin acceptarea datelor științifice (indiferent de paradigma științifica), acestea fiind interpretate teologic, oferindu-li-se un sens ontologic hristocentric. Consider elocventă sinteza neopatristică ce vine în continuarea tradiției Părinților din „epoca de aur” a gândirii Bisericii, când aceștia au adaptat expunerea adevărului divin, la modul de gândire si limbajul culturii elenistice (paradigma științifică a epocii respective, bazată pe geocentrism ca model funcțional pentru univers, însă nu exclusiv), împrumutând de la aceasta terminologia pe care aveau să o folosească pentru a detalia exprimarea cunoașterii adevărurilor dogmatice obținute prin cogniția duhovniceasca specifica Bisericii (caracterizata prin conlucrarea cu harul Duhului Sfânt).

Drd.ing. Eugen Ganţolea


[1] Dominique LECOURT, Dicționar de istoria și filozofia științelor, trad. (coord) Laurențiu Zoicas, București, Polirom, 2009. p.1397.

[2] Nikolaos MATSOUKAS, Introducere în gnoseologia teologică, trad. Maricel Popa, București, Bizantină, 1997. p. 17.

[3] Ibidem, p. 37.

[4] Sfântul LUCA AL CRIMEEI, Puterea inimii, trad. Savga Evdochia, București, Sophia, 2010, pp. 17-23.

[5] Nikolaos MATSOUKAS Teologie dogmatică și simbolică, vol. II, Expunerea credinței ortodoxe, trad. Nicușor Deciu, București, Bizantină, 2006, pp. 127-128.

[6] Sfântul LUCA AL CRIMEEI, op.cit., p.72

[7] Nikolaos MATSOUKAS, op.cit., p. 124.

[8] Ibidem, pp. 124-125.

[9] Pr. Filothei Faros, Mitul bolii psihice, trad. Ovidiu Lăzărescu, Galați, Egumenita, 2009, p 7.

[10] Ibidem., p 9.

[11] Ibidem., p 9.

[12] Dominique LECOURT, Dicționar de istoria și filozofia științelor, trad. (coord) Laurențiu Zoicas, București, Polirom, 2009, p.1392.

[13] Andrew ROBINSON, Măsura lucrurilor, București, Art, 2008. p. 61

[14] Stanford University, Gravity Probe B – Testing Einstein’s Universe (Stanford University Official Web Site, Spacetime: From the Greeks to Gravity Probe B, 2012), http://einstein.stanford.edu/spacetime, 13 Feb 2011.

[15] Dominique LECOURT, op.cit. p.1393.

[16] Ibidem. p.515.

[17]Adam HART-DAVIS, The Book of Time: The Secrets of Time, How It Works and How We Measure It, London: Mitchell Beazley, 2011. p.6

[18] Ibidem. p.10.

[19] Ibidem, p.11.

[20] Peter ATKINS, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei. Bucureşti: All, 2007. P.312

[21] Stanford University, Gravity Probe B – Testing Einstein’s Universe, web.art.cit.

[22] National Aeronautics and Space Administration (NASA), Gravity Probe B: The Relativity Mission (NASA Official Web Site: Missions: Gravity Pobe B, 2011), http://www.nasa.gov/mission_pages/gpb/gpb_results.html/, 13 Feb 2013.

[23] Peter ATKINS, op.cit. p.275

[24] Dominique LECOURT, op.cit., p.1394.

[25] Roger PENROSE, Mintea noastră… cea de toate zilele, trad. Cornelia și Mircea Rusu, București, Tehnică, 2006.

[26] Allan PEASE, Barbara Pease, De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă? De ce suntem diferiți și ce-ar fi de făcut, București, Curtea Veche 2009., p.26.

[27] Ibidem., p.58.

[28] Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. Pr.Prof. Dumitru Fecioru, București, IBMBOR, 2005.

[29] Nikolaos MATSOUKAS, Introducere în gnoseologia teologică, trad. Maricel Popa, București, Bizantină, 1997. p. 17.

[30] Nikolaos MATSOUKAS Teologie dogmatică și simbolică, vol. II, Expunerea credinței ortodoxe, trad. Nicușor Deciu, București, Bizantină, 2006p. 126.

[31] Christos YANNARAS, Abecedar al credinței – Introducere în teologia ortodoxa. București: Bizantina, 2007, p.149.

[32] Pr. ICĂ Ioan., Alexandros Kalomiros, Andrei Kuraev, Doru Costache, Sfinții Părinți despre originile și destinul cosmosului și omului. Sibiu: Deisis, 2003. P. 73.

[33] National Aeronautics and Space Administration (NASA), Cosmology: The Study of the Universe (NASA Official Web Site, Education Resources, Cosmology: The Study of the Universe, 2012), http://wmap.gsfc.nasa.gov/universe/, 13 Feb 2013.

[34] Stanford University, Gravity Probe B – Testing Einstein’s Universe, web.art.cit.

[35] Dominique LECOURT, op.cit. p.1397.

[36] Stanford University, Gravity Probe B – Testing Einstein’s Universe, web.art.cit.


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Eugen Gantolea • Data: 9 octombrie 2013 • Vizualizări: 754