Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sfântul Simeon Noul Teolog: Exilat pe pământ, primit în cer
Sfântul Simeon Noul Teolog este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El este numit Noul Teolog şi, chiar dacă la început i-a fost dat în mod ironic de către adversarii săi acest nume, a fost acceptat de către simpatizanţii sfântului, fiind pus astfel în legătură cu ceilalţi doi sfinţi numiţi şi teologi ai Bisericii Ortodoxe: Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Grigorie de Nazianz
Viaţa Sfântului Simeon ne este cunoscută datorită ucenicului său, Niceta Stithatul, care, după moartea sfântului, se hotărăşte să aşeze în scris o biografie a sa, dar şi din înseşi operele sfântului, care conţin nenumărate pasaje autobiografice.

Sfântul Simeon s-a născut în anul 949 la Galatia, în regiunea Paflagonia (Asia Mică) din părinţi (Vasile şi Teofana) care aparţineau nobilimii provinciale şi aveau multă influenţă în afacerile politice. La vârsta de 11 ani, fiind trimis de către tatăl său, îşi face studiile la Constantinopol, rămânând în casa unchiului său, Vasile, care ocupa un post important la curtea imperială. Între anii 960 şi 963 rămâne în casa unchiului său, unde studiază gramatica, tahigrafia şi retorica. În calitate de şef al cenobiţilor, unchiul său dorea să-l prezinte pe Simeon tronului imperial, să-l facă să intre în anturajul Curţii şi să aibă posibilitatea de a deveni, în viitor, membru al Senatului, dar Simeon refuză.

După moartea unchiului său, Simeon abandonează totul, fuge imediat de lume şi de lucrurile lumeşti şi se refugiază în Dumnezeu. Cu toate acestea, retragerea sa din lume în mănăstire se face câţiva ani mai târziu. În această perioadă începe să citească literatură spirituală, Vieţile sfinţilor, şi caută pe cineva pentru a-i fi ghid. Căutarea sa ajunge la bun sfârşit pentru că îl găseşte pe omul sfânt pe care îl căuta: Simeon Studitul, un bătrân călugăr de la Mănăstirea Studion, care devine părintele său spiritual. Spre anul 970, după ce a practicat mult timp lucruri spirituale, are prima lui viziune, o vedere a luminii divine. Era o viziune extraordinară care l-a determinat pe Simeon să fie şi mai înflăcărat decât înainte de focul divin. Abia şapte ani mai târziu, spre anul 977, Simeon se hotărăşte să intre în mănăstire. Deoarece nu avea chilii libere pentru a-l primi pe novice, stareţul mănăstirii din Studion, pe nume Petru, îl încredinţează lui Simeon Studitul, cu care va avea o foarte strânsă relaţie de filiaţie spirituală. Este perioada cea mai importantă din punct de vedere spiritual a vieţii sale de pregătire, înainte ca Sfântul Simeon să devină preot. Cu toate că îndeplinea serviciile cele mai josnice şi era foarte obosit, Simeon nu neglija posturile şi privegherile.

Către sfârşitul anului 977 este dus de Simeon Evlaviosul la Mănăstirea "Sfântul Mamas" de Xerocercos, situată în partea occidentală a Constantinopolului. În 980, stareţul Antonie moare, iar Simeon este hirotonit preot de patriarhul Nicolas Chrysoberge şi la puţin timp devine stareţ al Mănăstirii "Sfântul Mamas". Mănăstirea era într-o stare rea, avea nevoie de reparaţii, iar noul stareţ Simeon elimină clădirile inutile care erau distruse şi zăceau pe pământ şi reconstruieşte din temelii mănăstirea, în afară de biserica mănăstirii, pe care doar o renovează. Sfântul Simeon rămâne stareţ al Mănăstirii "Sfântul Mamas" timp de aproape 25 de ani. În această perioadă, merită menţionate doar două evenimente mai importante: unul fiind revolta a 30 de călugări ai mănăstirii faţă de stilul de viaţă impus de stareţul Simeon, dar care nu are nici un rezultat evident, şi disputa teologică, din anul 1003, dintre Sfântul Simeon şi Ştefan, arhiepiscop de Nicomidia. Din cauza acestei dispute, Sfântul Simeon demisionează din postura de stareţ în anul 1005, dar nu pleacă de la mănăstire decât în 1009, când este trimis în exil.

În exil, Sfântul Simeon Noul Teolog primeşte drept cadou oratoriul "Sfânta Marina", care aparţinea lui Hristofor Fagouras, unul dintre foştii săi fii duhovniceşti. Acesta îl ajută pe Simeon să facă o mănăstire în acel loc, unde va rămâne în mod voluntar chiar şi după ce este chemat din exil. Sfântul Simeon Noul Teolog moare la 12 martie 1022.

Doctrina sa, deşi inovatoare, este pur ortodoxă

Opera Sfântului Simeon este vastă. Chiar dacă Niceta Stithatul a editat o biografie a lui Simeon şi tot el a organizat opera sfântului în manuscrise şi s-a ocupat de editarea ei, multe din scrierile Sfântului Simeon s-au pierdut. Ceea ce a rămas din opera Sfântului Simeon şi s-a păstrat până în ziua de astăzi sunt următoarele scrieri: Cateheze, în număr de 34, plus două mulţumiri (ataşate la seria Catehezelor ca numerele 35-36); Cuvântări teologice şi 15 Cuvântări etice; Capitole practice, gnostice şi teologice, în număr de 225; Imne, în număr de 58; 4 epistole; discursuri apocrife: 33 Orationes şi 24 Alfabetice.

Chiar dacă doctrina Sfântului Simeon este inovatoare, ea este pur ortodoxă. Mulţi au spus că teologia Sfântului Simeon nu păstrează cadrul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că este mai degrabă o mărturie a experienţei personale. De fapt, învăţătura sa este inspirată şi influenţată de tradiţia Sfinţilor Părinţi de dinaintea lui. Găsim la el aceleaşi învăţături despre golirea de păcate şi dobândirea virtuţilor ca la Sfinţii Părinţi de dinaintea lui, aceeaşi învăţătură despre contemplarea fără păcat a raţiunii divine existente în lume prin care omul revine la starea naturală a fiinţei sale - învăţătură precizată mai ales de Sfântul Maxim Mărturisitorul -, găsim aceeaşi învăţătură despre îndumnezeirea şi despre unirea omului cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt, învăţătură pe care o găsim în toată tradiţia patristică. În acelaşi timp, este adevărat că teologia sa este inovatoare, cel puţin în ceea ce priveşte vederea luminii divine, şi este bazată pe experienţa personală, pe comuniunea cu Sfântul Duh.

Doctrina despre Dumnezeu ca fiind lumină provine de la Sfântul Ioan Evanghelistul şi a fost dezvoltată de un număr mare de Părinţi înainte de Simeon, dar în special de Sfântul Grigorie de Nazianz. Aceasta este legătura directă dintre cei trei "teologi": Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Simeon Noul Teolog, dar cel care a dezvoltat-o cel mai mult înaintea Sfântului Grigorie Palama a fost Sfântul Simeon.

O afirmaţie frecventă a Sfântului Simeon este că dacă noi nu avem conştiinţa unirii cu Dumnezeu, cu Hristos prin Sfântul Duh, ea nu este adevărată. Sufletul, odată dezbrăcat de păcat şi ajuns la conştiinţa luminii divine, ştie şi simte că este unit cu Dumnezeu. Pentru Simeon, harul nu este doar darul lui Dumnezeu pentru sufletul nostru, ci este de asemenea o conştiinţă a acestei prezenţe, o intuiţie a Treimii divine, un sentiment al luminii spirituale. Lumina divină este înainte de toate Dumnezeu, Sfânta Treime, lumina simplă şi negrăită.

Bunătatea şi mila lui Dumnezeu, ca şi tot ceea ce îi aparţine, sunt de asemenea lumină. Această lumină divină este revelată oamenilor, ea vorbeşte celui căruia i se face văzută. Este o lumină spirituală, imaterială, diferită şi incomparabil mai intensă decât lumina soarelui şi a astrelor sau a luminii lămpilor. Lumina se manifestă ca însuşi Dumnezeu, Hristos şi Duhul Sfânt, dar mai ales Hristos, căci după cum afirmă Sfântul Simeon, "lumina simplă este Hristos". Pentru a obţine această lumină sau pentru a ajunge să vezi această lumină divină trebuie să te dezbraci de toate păcatele, trebuie să îndeplineşti toate poruncile şi pentru a o păstra şi menţine sau pentru a o recâştiga atunci când o pierzi, trebuie să "lupţi cu ardoare… o luptă constant dramatică". Chiar dacă Dumnezeu ni se dezvăluie şi putem să-l vedem prin lumina divină, nimeni nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu în esenţa Sa, natura Sa rămâne necunoscută şi nu pierde caracterul său misterios şi inabordabil.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 12 martie 2011 • Vizualizări: 1019