Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Biruirea patimilor ne aduce vederea duhovnicească
Bine-cunoscut nu doar în lumea universitară teologică, ci în întreg spaţiul ortodox, teologul Jean-Claude Larchet ne oferă noi teme de reflecţie şi întărire pe calea vieţii duhovniceşti. Transpar din cuvântul său discernământul şi realismul duhovnicesc, virtuţi atât de preţioase în lumea noastră. Autoritatea revelată a Scripturii se uneşte în gândirea teologului francez cu actualitatea spiritualităţii răsăritene, dând mărturie despre viaţa creştinului, astăzi, despre sensul bolii şi al suferinţei şi despre rolul esenţial pe care duhovnicul îl are pentru fiecare dintre noi
Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieţii duhovniceşti, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?

Dacă vom crede că această criză spirituală aparţine doar modernităţii, ne înşelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăseşte în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanităţii în care a fi creştin să fie uşor.
Fireşte, dumneavoastră, în România, aţi trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuţii; de aceea ştiţi foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creştin în astfel de vremuri. Aţi trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creştine, deşi acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii şi zeci de mii de creştini. S-a întâmplat lucrul acesta şi în anumite ţări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e uşor să fii creştin.
Aş spune că esenţa însăşi a creştinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare şi valorile creştine. Ceea ce creştinismul ne aduce şi face evident este modul de a putea depăşi spiritual lumea şi, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici. Bineînţeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăşi conştiinţa lui de creştin.

Piedicile lumii lăuntrice

Împotriva cui duce creştinul lupta duhovnicească?

Lupta duhovnicească, o spun toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu ţinteşte lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile. Aşadar, patimile sunt ceea ce moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovniceşti. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curăţim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, şi acesta este unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această luptă cu patimile, dacă vreţi, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esenţa războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.

Şi dacă reuşim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învaţă marii părinţi duhovniceşti: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câştigă prin biruirea patimilor, şi toată lumea din jurul nostru se va linişti. Trebuie să fim foarte atenţi, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creşteri duhovniceşti, dăm vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toţi sfinţii, pentru că au reuşit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privinţă. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune şi folositoare. De aceea ei ajung să spună: "Cât de minunată este lumea aceasta!". Ei nu mai văd răul la ceilalţi, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalţi, virtuţile şi faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel care a înaintat pe calea duhovnicească nu mai percepe aparenţele amăgitoare ale lumii exterioare, ci acei logoi, raţiunile tuturor lucrurilor, adică esenţa lor, pe care o aduce relaţia profundă cu Dumnezeu. Sfântul este cel care, pentru că nu mai are porniri pătimaşe, va fi capabil să vadă fiecare lucru în legătura acestuia cu Dumnezeu, să îl simtă ca o lucrare a harului lui Dumnezeu, să-i vadă frumuseţea, folosul, măreţia şi toate calităţile ce oglindesc în lume energiile divine. În sfârşit, unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti este, depăşind lupta cu patimile, unirea cu Dumnezeu, dar, ca primă etapă, unirea cu sine însuşi cu ajutorul întregii creaţii pe care nu o mai vede ostilă în drumul spre Dumnezeu şi spre noi înşine.

Prin harul lui Hristos putem să facem din boli ceva ce ne ajută să progresăm în viaţa duhovnicească

Cum ar trebui să reacţionăm în faţa bolii şi a suferinţei?

Într-o măsură sau alta, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va fi cuprins de boală, deoarece ea este o consecinţă a păcatului strămoşesc şi de aceea reprezintă o formă a degradării, a umanităţii căzute. Boala şi suferinţa sunt o provocare pentru noi toţi; când ne îmbolnăvim, putem alege fie să ne apropiem de Dumnezeu, fie să ne îndepărtăm de El. Viaţa în Hristos este o deprindere a înţelepciunii, cu ajutorul harului adus de Hristos prin suferinţele îndurate pe Cruce, dar şi o înţelegere mai bună a modului în care să depăşim starea de boală fizică, psihică, rămânând aproape de Dumnezeu şi neîndepărtându-ne de El. Trebuie să ajungem ca, prin harul lui Hristos, să facem din boli ceva ce ne ajută să progresăm în viaţa duhovnicească şi nu ceva care ne aduce înstrăinare şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, provocând în noi nelinişte, deznădejde şi lipsa iubirii.

În ceea ce priveşte atitudinea noastră faţă de cei bolnavi, pentru că noi înşine împărtăşim aceeaşi condiţie umană căzută, şi suntem cu toţii atinşi de boală într-o oarecare măsură, trebuie să le arătăm compasiune. Procedăm astfel pentru că ne dăm seama de neputinţele produse de boală, de această încercare prin suferinţă. Se cuvine totodată să ne rugăm pentru ei, să le fim alături în mod concret. Intuim şi faptul că cei mai mulţi dintre oamenii bolnavi au dobândit o adâncire spirituală, care i-a condus către sfinţenie în măsura în care prin boală s-au apropiat de Dumnezeu.

Auzind de nenumăratele cazuri de cancer, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că ar trebui să avem foarte multă grijă şi preţuire faţă de cei cuprinşi de această boală, pentru că ei ar putea ajunge în Rai. Îndurând cancerul şi având o viaţă plăcută lui Dumnezeu, putem foarte mult să sporim duhovniceşte. Tocmai de aceea, mulţi oameni bolnavi de cancer ajung să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru suferinţa lor, pentru că prin ea s-au putut reapropia de El, ceea ce nu ar fi reuşit fiind sănătoşi. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne îngrijim şi să tratăm o boală grea. Dacă noi înşine suntem bolnavi, nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, iar dacă ceilalţi sunt bolnavi, se cade să le arătăm dragoste şi respect, printr-o solidaritate la care îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, susţinându-ne unii pe alţii şi rugându-ne pentru cei aflaţi în necazuri.

Cât priveşte bolile sufleteşti care îşi au rădăcinile în patimi, aceste maladii sunt efectul păcatului, iar omul se poate tămădui treptat de aceste boli numai prin harul lui Hristos şi prin participarea la viaţa duhovnicească a Bisericii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au socotit mântuirea ca o tămăduire, căreia îi urmează un proces care îl conduce pe om spre îndumnezeire.

Un bun duhovnic este în acelaşi timp un tată, un frate şi un prieten

Care este rolul duhovnicului în experienţa bolii?

Socotesc că duhovnicul este esenţial pentru viaţa oricărui creştin. Duhovnicul este un ghid, iar viaţa duhovnicească este un drum lung şi anevoios, cu înălţimi şi prăpăstii. Un adevărat duhovnic este acela care a parcurs deja acest itinerar şi care ştie unde sunt capcanele, ca unul care le-a depăşit. Duhovnicul este omul care ne însoţeşte pe drumul vieţii, ajutându-ne să progresăm duhovniceşte, să înlăturăm piedicile, să nu rătăcim pe căile lăturalnice de-a stânga ori de-a dreapta. El este povăţuitorul nostru în bezna vieţii acesteia, cu toate încercările ei, dar e în acelaşi timp şi un ocrotitor.

Apreciez foarte mult cuvântul părintelui Teofil Părăian, care spunea că un bun duhovnic este în acelaşi timp tată, frate şi prieten. Uneori, lucrarea duhovnicului este înţeleasă greşit de el însuşi, doar ca o formă de autoritate asupra celorlalţi, în timp ce adevăratul duhovnic respectă profund libertatea fiilor lui duhovniceşti, îndrumându-i, dar niciodată impunându-le ceva. Dacă alegem lucrurile - după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, că atunci când sunt bune, lucrurile sunt primite în mod firesc -, această alegere capătă valoare numai dacă este exercitată în deplină libertate.

Insist deci asupra acestei dimensiuni a libertăţii care trebuie să existe atât în raportarea duhovnicului la fiul său duhovnicesc, cât şi în relaţia fiului duhovnicesc cu părintele său. Îmi place mult cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul despre Mântuitorul Hristos, care poate fi transpus foarte bine în relaţia ucenicului cu duhovnicul: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). Sfântul Ioan Botezătorul se referea la Hristos, în schimb, duhovnicul se referă la ucenicul său. Duhovnicul se smereşte pe măsură ce fiul său duhovnicesc se maturizează, creşte, ajungând ca, într-un final, primul să-i devină frate şi prieten. De altfel, chiar de la început ar trebui ca duhovnicul să se manifeste ca un frate şi prieten, pentru că legătura duhovnicească nu se bazează doar pe libertate, ci pe o deplină încredere.

Ucenicul trebuie să ajungă a-i putea spune orice duhovnicului său, ca unui prieten, în timp ce duhovnicul trebuie să înţeleagă situaţia tot ca un prieten, fără să judece, susţinându-l pe ucenic ca un prieten, ca un frate şi ca un tată. Această dimensiune familială a paternităţii şi a filiaţiei duhovniceşti este cu adevărat ecclesială, căci Biserica nu este un organism administrativ, o instituţie pur şi simplu, ci o adevărată familie, la toate nivelurile ei. O parohie ar trebui să fie chiar ca o familie, unde toţi se simt fraţi şi sunt în comuniune, fiind responsabili unii faţă de alţii şi gata să se ajute reciproc.

Reţetă pentru găsirea unui duhovnic

Cum să ne alegem un duhovnic?

Cred că dacă nu vom căuta cu multă râvnă un duhovnic bun, cel pe care îl vom găsi nu ne va mulţumi şi nu ne va ajuta cu adevărat. Este foarte important să existe afinitate între duhovnic şi ucenic, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să semene. Fiecare trebuie să găsească nu un duhovnic, ci duhovnicul său, potrivit personalităţii sale şi problemelor pe care le are. Dacă, de exemplu, cineva este mândru sau orgolios, atunci el trebuie să aleagă un duhovnic smerit, dacă cineva este intelectual, ar trebui să-şi aleagă un duhovnic necărturar. La începutul căutării spirituale, alegerea duhovnicului potrivit se face în opoziţie cu caracterul ucenicului, pentru ca acesta să poată înainta în lupta duhovnicească. Trebuie spus că nu există reţete general valabile pentru găsirea unui duhovnic. Merită să amintim de legătura foarte apropiată dintre Cuviosul Siluan Athonitul şi ucenicul său, părintele Sofronie Saharov, primul fiind un ţăran "cu două ierni de şcoală", iar celălalt, un om cultivat. El mărturisea totodată că l-a ajutat extrem de mult în aprofundarea celor duhovniceşti faptul că Sfântul Siluan era un om foarte simplu. Părintele Sofronie, pe care l-am întâlnit deseori în viaţa mea, spunea un lucru care ar putea părea şocant: "Cu greu se poate mântui un intelectual."

Nu trebuie să fim obscurantişti sau ignoranţi, dar e necesar să biruim suficienţa şi raţiunea autonomă

De ce e dificilă dobândirea mântuirii pentru intelectuali?

Este cunoscut acest cuvânt în spiritualitatea ortodoxă că "drumul cel mai lung este acela de la minte la inimă". Un intelectual este un om care trăieşte doar prin raţiune, în sfera gândirii sale. Or, în toată literatura filocalică răsăriteană, scopul rămâne acesta: unirea minţii cu inima. Iar pentru un intelectual, acesta nu este un lucru prea lesne de împlinit. Nu este imposibil, dar este mult mai greu de realizat decât pentru un om simplu. Condiţia intelectualului trebuie neapărat depăşită. Nu vreau să spun că ar trebui să fim obscurantişti, iraţionali şi ignoranţi, dar e necesar să biruim suficienţa intelectualului, acel mod de existenţă autonom, doar la nivelul creierului, fără a întâlni inima. Acest lucru este absolut vital pentru a înainta în viaţa duhovnicească, aducând roade, mintea şi inima fiind în unitate.

Abia de aici încolo începe omul să trăiască nu doar cu mintea, ci cu toată fiinţa lui, după voia lui Dumnezeu. Prin unirea minţii cu inima, omul, în integralitatea sa, se poate uni cu Dumnezeu, iar harul divin îl cuprinde în întregime. Atunci când mintea se uneşte cu inima, apar lacrimile în rugăciune, iar omul simte înlăuntrul său pacea şi căldura, care sunt semne ale prezenţei Duhului Sfânt, având convingerea că harul lucrează în el. În această unitate avem sintetizată întreaga învăţătură filocalică.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 17 iulie 2011 • Vizualizări: 1161