Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Globalizarea si implicatiile ei sociale
Meditație despre universalitatea existenței personalizante a omului
Relaţia interumană este una din caracteristicile fundamentale ale fiinţei omeneşti. Omul este, aşadar, o fiinţă cu dublă vectorialitate, verticală mai întâi, aspirând către Făcătorul său, iar mai apoi orizontală, tânjind după relaţii cu cei ce sunt Chipul lui Dumnezeu, asemenea lui. Istoria a confirmat, fără doar şi poate, că omul este chemat să trăiască nu izolat, ci în comuniune cu semenii săi. Ceea ce face învăţătura creştină să se deosebească fundamental de oricare alta este faptul că relaţia interumană dispune de un izvor ce vine de sus, un fel de colegialitate în capătul căreia se află Dumnezeu.

Ziditorul făpturii a sădit în sufletul omului o nestinsă sete de convieţuire împreună cu semenii săi, precum şi o dăruire a omului faţă de semenul său. Aşadar, din aceasta se poate înţelege că păstrarea nealterată a condiţiei umane se poate face numai prin împărtăşirea frăţească din bucuriile obştei, dar şi prin dăruirea necondiţionată faţă de semeni. Omul se descoperă pe sine ca fiinţă umană completă doar prin dăruirea generoasă a propriei persoane către Făcătorul său şi către oameni. Această dăruire a omului către semeni atinge cea mai înaltă treaptă doar în momentul în care omul conştientizează că în celălalt se cuprinde universul întreg. Creştinul are tot timpul în faţa sa exemplul de dăruire desăvârşită în Hristos, care S-a jertfit pe Sine pentru mântuirea noastră. Întreagă învăţătura lui Hristos pledează pentru solidaritatea interumană. Hristos este Cel ce se ridică împotriva egoismului, cea mai grea şi cea mai anevoioasă piedică împotriva acestei solidarităţi, prin afirmarea dublei vectorialităţi de care pomeneam înainte: iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproape. (Matei 19:19) „...să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii”. (Ioan 13:34-35).

Culmea în dăruirea pe care Hristos a arătat-o faţă de oameni se descoperă în mod absolut prin moartea Sa pe Cruce: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan 15:13). Solidaritatea în iubire frăţească impune înainte de toate subordonarea intereselor individuale faţă de interesele colective. Cuvintele Sf. Siluan Athonitul par a fi un adagio minunat pentru a esenţializa această iubire: „A-l iubi pe aproapele...este... nu aşa cum tu îl iubeşti sau l-ai iubi pe el, ci aşa cum Dumnezeu îl iubeşte.”

Morala socială a Bisericii urmăreşte necesitatea de a face din viaţa noastră o Liturghie continuă. Morala socială a Bisericii nu este o teorie abstractă, ci este evenimentul Euharistiei şi lărgirea ei până la dimensiunea universală a vieţii. Biserica nu este indiferentă faţă de valorile şi instituţiile vieţii sociale. Noutatea perspectivei Bisericii este Hristos, care devine persoana de referinţă şi măsura de apreciere şi evaluare a tuturor lucrurilor. Trăirea credinţei creştine are un ecou direct în realitatea socială. Împlinirea poruncilor lui Hristos dă o culoare specifică principiilor şi criteriilor vieţii sociale. În acest fel, legea socială poate fi influeţată: pot fi puse în evidenţă valori noi şi pot fi create instituţii noi. Prin prezenţa şi influenţa de veacuri ale creştinismului asupra vieţii oamenilor s-au creat valori şi instituţii care au ridicat nivelul comportamentului social.

Adevărata persoană umană este universală. În persoana unui om universal îşi găseşte lumea universalitatea sa. Asemenea persoane au fost Sfinţii Bisericii. În persoana unui sfânt se sfinţeşte întreaga lume. Dacă nu va fi văzut conţinutul ontologic al persoanei umane în acestă adâncime a lui de nemăsurat, creştinismul nu va putea să fie interpretat corect, iar taina Bisericii nu va putea fi trăită corect.

Biserica Ortodoxă, prin tradiţia ei teologică şi ascetică, rezumată în Sfânta Liturghie, a păstrat această perspectivă. În Sfânta Liturghie credinciosul trăieşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu lumea întreagă, participând la iubirea chenotică, iar aplicarea acestei iubiri este propovăduită la toţi oamenii. Dumnezeiasca Liturghie, prin cererea pentru „pacea a toată lumea”, oferă îndemnul potrivit pentru viaţa corectă a credinciosului. Astfel omul creşte, se dezvoltă la dimensiunea persoanei adevărate, la dimensiunea omului universal. În felul acesta nu numai că răspunde aspiraţiei umane profunde după universalitate, dar este şi prevenit în mod eficient pericolul îngrozitor pentru persoana umană pe care îl zămisleşte globalizarea: paralizarea omului din punct de vedere moral.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 12 martie 2010 • Vizualizări: 1147