Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Biserica - locaş - câteva consideraţii
Biserica, ca locaş de închinare, nu este altceva decât locul unde se adună în mod văzut Biserica cea nevăzută, comunitatea celor ce cred şi alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos.
Cuvântul „biserică”, cuprinde în sine atât înţelesul de obşte, de adunare a credincioşilor, cât şi pe cel de locaş sfânt. Între cele două înţelesuri ale cuvântului „biserică” este o legătură indisolubilă, deoarece biserica, locaş de închinare, nu este altceva decât locul unde se adună în mod văzut Biserica cea nevăzută, comunitatea celor ce cred şi alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos. Aşadar Biserica cea nevăzută o umple pe cea văzută şi îi dă viaţă. În adunările de cult din sfântul locaş, se constituie Biserica în sensul ei de instituţie divino-umană, adică se face văzută şi lucrătoare. Tot ceea ce se săvârşeşte aici este impregnat de prezenţa lui Hristos, deoarece El însuşi a făgăduit că : „unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor.” Mt.( 18;20).

De aceea printre cele mai vechi denumiri ale bisericii-locaş este aceea de Casa Domnului. În teologia patristică, biserica-locaş a fost asemănată deseori cu arca lui Noe. Ea, Biserica este corabia în care cei ce caută mântuirea se adună şi se salvează de înnecul în valurile înfuriate ale acestei lumi. I s-a spus de asemenea templu, deoarece continuă, pentru cei noi aleşi, funcţia pe care o avea templul de la Ierusalim pentru poporul evreu.

O primă schiţare a simbolismului bisericii locaş o întâlnim la Eusebiu de Cezareea . El este printre primii care afirmă că biserica-locaş este făcută după chipul templului celui mai presus de lume, pentru ca Părintele ceresc să primească acolo cultul care I se cuvine şi că ea, biserica, reflectă frumuseţea Ierusalimului ceresc.

Ideile acestea fundamentale în legătură cu simbolismul Sfântului Locaş, le vor dezvolta mai târziu marii mistagogi , dintre care cei mai de seamă sunt Sf. Maxim Mărturisitorul, Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului.

Biserica văzută este şi rămâne tot timpul o mărturie constantă a lui Dumnezeu şi a slavei Sale în lume, un semn văzut al existenţei şi un loc de manifestare a prezenţei Sale în mijlocul Bisericii Sale[1]. Conştiinţa aceasta a sfinţeniei Bisericii o are şi preotul, atunci când intră în locaşul de cult şi rosteşte rugăciune de intrare în biserică: „ Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta. Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, iar pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.”[2]

Vorbind despre împărţirea Bisericii în trei părţi, Simeon al Tesalonicului precizează rolul şi gradul de sfinţenie al celor trei încăperi : ”Ca o casă a lui Dumnezeu, biserica închipuieşte toată lumea, pentru Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate şi biserica, arătând aceasta, se împarte în trei, căci şi Dumnezeu este Treime...Prea Sfântul altar închipuieşte cele mai presus de ceruri unde se zice că se află şi scaunul lui Dumnezeu, pe care îl simbolizează Sfânta Masă... Naosul închipuieşte lumea aceasta văzută; cele din înălţimea naosului închipuie cerul cel văzut, cele din josul lui pe cele de pe pământşiînsuşi raiul, iar cele din afară închipuie părţile cele mai de jos şi însuşi pământul, prin fiinţele necuvântătoare, care n-au nimic mai înalt. „... stăm dinafara bisericii ca înaintea raiului sau a cerului însuşi, închipuind prin starea aceasta de afară cum să şedem numai pe pământ... Da, deschizându-se uşile, noi intrăm în biserică, ca în rai sau în cer...”


Cu alte cuvinte, locaşul de cult este imaginea văzută şi unitară a cosmosului , a întregii lumi văzute şi nevăzute, strânsă în jurul lui Dumnezeu, o imagine a împărăţiei lui Dumnezeu, spre care Biserica călăuzeşte mersul lumiii în istorie.

În viziunea mistagogilor bizantini biserica văzută este imaginea sensibilă a Bisericii triumfătoare, a îngerilor şi sfinţilor din ceruri, iar cele ce se săvârşesc într-însa, adică sfintele slujbe, începând cu Sfânta Liturghie, sunt copii şi reprezentări văzute ale cultului spiritual adus necontenit lui Dumnezeu de îngeri şi sfinţi.

La Liturghia săvârşită în biserică îngerii sunt prezenţi spiritual şi participă la lauda adusă de credincioşii lui Dumnezeu: „ Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată, intră Împăratul slavei, iată Jertfa tainică săvârşită, de dânsele este înconjurată...”[3] . Biserica este aşadar locul unde se întâlneşte cerul cu pământul, acea scară care înlesneşte comuniunea umanului cu Divinul, pe treptele căreia îngerii şi sfinţii coboară pe pământ, iar oamenii se urcă la cer, unindu-se într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie şi celelalte Taine sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte care se săvârşesc în lume, dar care vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze. Acestea îmbracă locaşul de cult cu însuşirea sfinţeniei. În ceea ce priveşte această sfinţenie a locaşurilor de cult, nu mai există un singur templu sfânt în care să se aducă jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu primeşte închinarea în tot locul, numai să se facă ” în duh şi adevăr ” Ioan ( 4;24). Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, este strâns legată de biserica –locaş, în care comunitatea de credincioşi îşi trăieşte cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menţine fără comunităţile adunate în locaşurile bisericeşti pentru a se împărtăşi toate de din acelaşi trup şi sânge al lui Hristos prin preoţii hirotoniţi de episcopii aflaţi în comuniune[4]. Adunarea credincioşilor Bisericii pentru săvârşirea dumnezeieştii Euharistii vădeşte unitatea trupului Bisericii celei una prin rugăciunea plină de acelaşi Hristos şi prin împărtăşirea de El. S-a păstrat de-a lungul veacurilor sentimentul de sfinţenie al locaşului bisericesc, învăţătura că el este casa lui Dumnezeu, şi deci, că în el credincioşii se întâlnesc cu Dumnezeu în mod deosebit şi de aceea trebuie să se întâlnească şi ei toţi pentru a primi puterea Lui şi chiar trupul şi sângele lui Hristos în comun[5].

Definind locaşul bisericesc, Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea că el este: „ casa lui Dumnezeu, că deşi este alcătuită din lucruri neînsufleţite ea se sfinţeşte cu dumnezeiescul dar şi cu rugăciunile preoţeşti şi nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pe El îl are locuitor şi în ea este slava, puterea şi darul Lui... Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casă, ci sfântă, ca una ce este sfinţită de Sfântul Părinte, cu Preasfântul Fiu prin Duhul Sfânt, fiind sălaş al Treimii.” [6] Sfinţirea bisericii înseamnă deci sălăşluirea lui Dumnezeu în ea, mai bine zis sălăşluirea lui Dumnezeu Cel în Treime, de o fiinţă şi nedespărţită.

Patriarhul Gherman al Constantinopolului spunea că: „Biserica este templul lui Dumnezeu, locaşul sfânt, casă a rugăciunii, mireasa lui Hristos care cheamăpopoarele la pocăinţă şi rugăciune. Ea este cerul pe pământ, în care locuieşte Dumnezeul cel ceresc, închipuind crucea şi mormântul şi învierea lui Hristos. Biserica este casa dumnezeiască, unde se săvârşeşte jertfa vie, tainică în cele dinlăuntru ale sfintelor, şi sfânta peşteră, unde e mormântul şi masa de suflet hrănitoare şi de viaţă hrănitoare şi de viaţă făcătoare.”
Biserica întruneşte în ea toate cele cereşti şi cele pământeşti şi prilejuieşte lucrarea mântuitoare a lui Hristos până la sfârşitul veacurilor.

„ Ea adună în sine la un loc toate înlăuntrul şi în jurul nostru. Întrupează şi aduce lângă noi şi în noi, prin cele ce le putem cunoaşte şi atinge, cele nevăzute şi necreate. Transfigurează şi sfinţeşte cele nevăzute şi neînsemnate. În ea trăim întrepătrunderea necreatului şi creatului, a vieţii şi a morţii, a mişcării şi a stabilităţii, a tainicului şi a raţionalului, a minunii şi a legii, a libertăţii şi a naturii. Cele nevăzute se văd în mod nevăzut. Cele de nespus se spun în mod negrăit. Cele de neapropiat, cele de dincolo,se sălăşluiesc în noi. Şi noi suntem ceva foarte mic, fără fiinţă, dar încăpem în noi ceva nemărginit şi de neajuns. Şi cu cât înaintează cineva de bunăvoie în micime şi se mistuiede micime, cu atât îi luminează slava neapropiată mai mult fiinţa şi îl scoatedinîntuneric la lumină, cu atât cresc în faţa lui mai mult cele necreateşi se ivesc în el bucurii noi, nesfârşite. Până la urmă el nu ştie dacă cele nevăzute nu sunt mai sensibile în el decât cele create, sau dacă cele din urmă nu sunt mai sfinte decât cele dintâi.” [7]

Locaşul bisericesc nu ţine închis între zidurile sale cele săvârşite în el. Din el, Hristos îşi întinde lucrarea Sa mântuitoare asupra întregii creaţii. În acest sens actele liturgice ce se săvârşesc în locaşul de cult nu sunt chipuri de privit, ci sunt forme de exprimare ale lucrării mântuitoare , forme sensibile în care se împlineşte lucrarea nevăzută a lui Hristos. Ceea ce face ca locaşul bisericesc să nu fie numai locul de împlinire a unor acte simbolice, ci să fie de fapt locaşul Sfintei Treimi, este sfinţirea lui. Sfinţirea transfigurează acest spaţiu şi din el se proiectează peste toată creaţia lumina şi lucrarea lui Dumnezeu.

Credincioşii trăiesc în biserică într-un alt plan al realităţii, într-o altă ambianţă decât în cea a lumii naturale. În biserică trecutul nu mai este despărţit de prezent şi de viitorul eshatologic; între pământ şi cer nu mai este despărţire. Creatul nu mai este închis în el însuşi, ci este transfigurat de necreat.

Note

1. ^ Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, pag. 390
2. ^ Liturghier, pag. 103
3. ^ Liturghier, pag. 283
4. ^ Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pag. 31
5. ^ Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pag. 34
6. ^ Sfântul Simeon al Tesalonicului, conf. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pag. 34
7. ^ Arhimandtritul Vasile, Eisodikon, Elemente ale trăirii liturgice a misterului unităţii în Biserica Ortodoxă, pag. 103


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 27 iulie 2010 • Vizualizări: 3003