Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Chipul creştin al omului politic
Politica în lume şi în viaţa creştină
Politica este, fără doar şi poate, drumul către putere. Primului om, lui Adam, I s-a oferit această putere sub forma ispitei, adică a refuzului condiţiei umane şi a dorinţei de a se asemăna cu Dumnezeu. Hristos Însuşi a fost ispitit de diavol cu posibilitatea de a stăpâni această lume. Dacă Adam nu a reuşit să reziste tentaţiei de a fi asemenea lui Dumnezeu, Hristos nu a cedat în faţa promisiunilor făcute de diavol:„Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Ş-I I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind îi slujeau.” Matei ( 4; 8-11).

Este arhicunoscută expresia „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului.”, expresie ce scoate în evidenţă recunoaşterea de către creştini a legitimităţii oricărei stăpânii. Putem vorbi de cel puţin două împărăţii: una a lui Dumnezeu şi una a „Cezarului”. După ce criterii trebuie să se conducă creştinul, şi în speţă politicianul creştin, atunci când trebuie să distingă între cele două împărăţii? Răspunsul îl aflăm în Evanghelie.

Adevărul este Dumnezeu, adevărul este la Dumnezeu. Hristos a spus despre Sine: „Eu sun Calea, Adevărul şi Viaţa”Ioan (14;6). Ce-I rămâne de făcut politicianului creştin? Îi rămâne să facă dreptate, tocmai prin asumarea acestei axe: Cale, Adevăr, Viaţă. Clericul însuţi, în calitatea sa de duhovnic, judecă şi dezleagă faptele, după cum este el însuţi judecat şi dezlegat în numele aceluiaşi Drept Judecător. Nici politicianul creştin nu trebuie să rămână la o dreptate impersonală şi rece, scăpând din vedere realitatea şi complexitatea fiinţei umane în general şi a conştiinţei creştine în particular.

Exemplul politicianului creştin, ca şi în cazul credinciosului simplu nu este altul decât Hristos. Hristos nu a venit să fie slujit, ci să slujească, să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi. Politicianul creştin trebuie să ia aminte la aceste cuvinte ale Evangheliei lui Hristos şi să înţeleagă că, dincolo de succesul personal, ei sunt slujitori, iar vocaţia lor trebuie să fie aceea de a sluji poporului în numele căruia îşi asumă răspunderea. Politicianul nu este creştin datorită credinţei sale personale pe care o manifestă în afara actului politic, ci actul său politic trebuie inspirat din Sfintele Scripturi şi Sfînta Tradiţie, aplicat întotdeauna realităţilor locale şi datelor istorice. În momentul în care politice accede la o funcţie publică, nu trebuie să se considere deasupra comunităţii din care provine, ci trebuie să fie în comuniune cu ea, pentru că face în continuare parte din această comunitate şi îi reprezintă interesele. Este singura cale de a nu se înstrăina de realitate, devenind astfel un doctrinar abstract, vorbind în van şi pe deasupra lucrurilor.

Politicianul să-ţi aducă aminte tot timpul că el există pentru comunitate şi nu comunitatea pentru el. Învăţătura Bisericii să fie cea din care omul politic creştin să-şi tragă seva principiului său politic. Biserica nu indică soluţii economice, legislative, etc., ci fixează principiile după care oamenii politici trebuie să se conducă în aflarea acestor soluţii. Biserica indică direcţia, drumul urmând a fi găsit şi construit de politician.

Din păcate, la noi, politica este identificată de mulţi din cei care o practică cu o sursă inepuizabilă de venituri, ce trebuie menţinută cu orice chip. Însă oamenii politici creştini trebuie să îşi asume cuvintele Scripturii ”nu puteţi sluji lui Dumenzeu şi lui mamona.” Mat. ( 6; 24). Cuvântul acesta al Mântuitorului din predica de pe munte, este întregit cu precizarea: „Daţi-i Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”

Aceste îndemnuri nu trimit la ura faţă de bani sau faţă de puterea politică, ci la echilibrul caracteristic crştinului, care foloseşte banii fără a deveni robul lor şi care se supunbe statului, dar care este ascultător în mod absolut numai faţă de Dumnezeu: „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” Fapt.Ap.(5;29).


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: 13 • Data: 12 martie 2010 • Vizualizări: 940