Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Acţiuni şi iniţiative ale episcopului Ioan Popasu, pentru apărarea caracterului confesional şi naţional al şcolii româneşti din Eparhia Caransebeşului
Şcolile şi Bisericile româneşti, patronate de biserică, erau singurele instituţii care utilizau limba română în vorbire si scriere.
Separarea românilor de ierarhia bisericească de la Carlovitz, survenită în anul 1864 şi înfiinţarea Mitropoliei de la Sibiu cu cele două episcopii sufragane: a Aradului şi Caransebeşului[1], au avut consecinţe benefice pentru cultura şi învăţământul românesc din Banat. Bisericile şi şcolile confesionale româneşti, patronate de biserică, erau singurele instituţii care utilizau limba română în vorbire si scriere. Era un real câştig, pentru menţinerea fiinţei etnice româneşti.[2]

Prin diploma de înfiinţare a eparhiilor, era numit episcop al Caransebeşului, protopopul Braşovului, Ioan Popasu (1865-1889).[3] Personalitate cu solidă pregătire intelectuală şi spirit practic, acesta se făcuse deja remarcat prin realizări în domeniul învăţământului: a reorganizat şcoala parohială românească din Scheii Braşovului, transformând-o în şcoală cu patru clase pentru pregătirea viitorilor învăţători şi totodată, şi-a adus aportul la înfiinţarea gimnaziului românesc din Braşov[4]. Având în vedere aceste antecedente, nu se pot surprinde afirmaţiile încurajatoare, referitoare la scoală, pe care Popasu le face în prima circulară de la instalarea sa. Convins că procesul de emancipare a românilor are ca punct de pornire cultura, iar bazele acesteia se pun în şcoală, Ioan Popasu anunţa cu fermitate că „voi lucra cu orice jertfă ca şcoalele în eparhia mie încredinţată să se înmulţească, să crească şi să înflorească, ştiind că întunericul nu poate cuprinde lumina prea sfintei noastre religiuni, fiind mai departe deplin încredinţat că naţiunea noastră română fără şcoală nu are viitor, fără şcoală nu e mântuire, nu e fericire”[5]. Nu au fost promisiuni de complezenţă, ci năzuinţe transformate în fapte. Imediat după venirea sa în eparhie, Ioan Popasu dispune conscrierea copiilor de vârstă şcolară, a învăţătorilor şi a şcolilor care funcţionau la acea vreme. Constată că şcolile poporale erau într-o stare cu totul nemulţumitoare, iar randamentul lor cultural era scăzut[6].

După evaluarea stării învăţământului din eparhie, între primele importante iniţiative culturale ale lui Ioan Popasu, în calitate de episcop, se înscrie organizarea conferinţelor învăţătoreşti[7], aprobate prin Intimatul din 31 martie 1866, al Consiliul Regesc din Budapesta[8]. Beneficiind de sprijinul necondiţionat al episcopului, conferinţele învăţătorilor din această dieceză au avut cea mai îndelungată existenţă (între anii 1866-1888, fiind reactivate în 1896) şi au dat cele mai bune rezultate, contribuind la creşterea calităţii actului educaţional din şcolile confesionale. Ele nu s-au rezumat la simple schimburi de experienţă ale învăţătorilor, ci s-au constituit în instruiri metodice, realizate după metodici speciale, elaborate de profesori din cadrul Institutului Pedagogic din Caransebeş.

Prin rostul activităţii sale, şcoala confesională bănăţeană din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, transmitea tinerelor generaţii deopotrivă valorile creştine şi cele naţionale româneşti. Conştient de rolul şcolii în edificarea conştiinţei de sine a românilor bănăţeni, Ioan Popasu, prin întreaga sa activitate, şi-a manifestat cu consecvenţă veleităţile de apărător al caracterului confesional şi naţional al şcolii.

După adoptarea Legii şcolare XXXVIII, din 1868, Ioan Popasu a reacţionat la prevederile acestui act normativ, elaborând o strategie menită să apere şi să întărească autonomia confesională în domeniul învăţământului. Prin circulara nr. 68 din 28 martie 1869, prelatul aducea la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor, conţinutul noii legi şcolare. El sublinia dreptul Bisericii de „a întemeia şcoale pretutindeni pe unde a răsărit soarele religiunii Mântuitorului Christos…[9].” , de a se îngriji de susţinerea şi dotarea lor, de a prescrie planul de învăţământ, de a numi şi destitui pe învăţători, de a se preocupa deci de toate problemele referitoare la învăţământul confesional.

Episcopul Ioan Popasu declară fără echivoc că „şcoalele noastre au fost, sunt şi vor rămânea pentru totdeauna şcoale confesionale”[10], motivându-şi afirmaţia prin relaţia specială pe care considera că şcoala confesională o are cu Biserica, din moment ce ea garanta păstrarea limbii bisericeşti şi asigura creşterea religioasă şi morală a copiilor, care constituia fundamentul întregii societăţi.

Episcopul Popasu se adresează preoţilor în calitate de catiheţi şi directori locali, protopopilor ca inspectori de şcoli şi învăţătorilor ca „instructori ai cunoştinţelor lumeşti” cu următoarele cerinţe: „…să vă împliniţi cu toată scumpătatea şi cu cea mai mare îngrijire datorinţele ce sunt legate de chemarea voastră, să vă împliniţi datorinţele cu mai mare înfocare şi zel ca până acum şi să depărtaţi din mijlocul vostru lenea, tândălirea, şi neîngrijirea, căci aceste slăbiciuni faţă cu condiţiunile ce le pune legea dietală mai sus amintită pot trage după sine urmările cele mai triste, pot adică ataca, paraliza sau de tot nimici dreptul bisericii noastre asupra şcoalelor... şi dreptul de a avea şcoale confesionale…”[11]. Episcopul ameninţă cu îndepărtarea din post a preoţilor sau învăţătorilor care nu îşi fac datoria faţă de şcoală, făcându-i responsabili în faţa Naţiunii şi a Bisericii.

Episcopul Popasu se adresează şi credincioşilor români din eparhie, cerându-le să fie ascultători faţă de protopopi, preoţi şi învăţători, să îndeplinească exigenţele legii, prin asigurarea frecvenţei şcolare a copiilor lor şi prin contribuţia la susţinerea materială şi financiară a instituţiilor de învăţământ. Pentru a fi mai convingător, episcopul face o pledoarie pentru învăţătură, privită ca un important mijloc de supravieţuire etnică şi lingvistică: „Lăsaţi-vă dar să vă povăţuiască învăţătura, că astăzi numai prin învăţătură vă puteţi apăra şi păstra nobila sămânţă din care vă trageţi şi dulcea limbă românească ce o vorbiţi…[12].” Circulara difuza mai departe în traducere românească, „paragrafii” din Legea XXXVIII, prin care se hotărau condiţiile privitoare la şcolile confesionale.

Cu acelaşi scop, printr-o nouă circulară, din 1 mai 1869, a fost difuzat pe larg Rescriptul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică din 17 martie 1869, prin care se imputau şcolilor confesionale româneşti o serie de neajunsuri: că localurile de şcoală „în cele mai multe locuri sunt mici, strâmte, întunecoase şi nesănătoase”, mai mult, „pe alocurea stau să se dărâme de tot”; că nu se respectă termenul de opt luni fixat prin lege ca durată a anului şcolar; că elevii nu frecventează regulat şcoala şi despre această situaţie nu au fost informate autorităţile comunale sau comitatense; că şcolile nu au mijloacele de învăţământ prevăzute de lege şi mai ales că din materiile cuprinse în planul de învăţământ se predau „numai o parte foarte mică”. Episcopul avertizează că în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute în paragrafele 11-13 ale legii şcolare din 1868, „mai întâi se vor pofti de trei ori diregătoriile bisericeşti ale şcoalelor confesionale ca să depărteze scăderile de la şcoală şi dacă nici după aceste trei admoniţiuni şcoalele confesionale nu se vor întocmi după cerinţele legii, atunci statul pe lângă şcoala confesională va mai înfiinţa în sat a doua şcoală pe cheltuiala comunei şi aşa comuna în loc de a purta cheltuielile numai ale şcoalei sale confesionale, va fi silită a mai cheltui şi pentru a doua şcoală comunală”[13].

Circularele episcopului Popasu, inaugurau astfel o politică a Eparhiei Caransebeşului, de a menţine nealterat caracterul confesional al şcolilor româneşti, de a satisface integral prevederile legii, pentru a evita desfiinţarea şcolilor confesionale şi transformarea lor în şcoli de stat sau comunale.

Pentru că Legea XXXVIII din 1868 şi Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române, prevedeau înfiinţarea unor asociaţii care să apere interesele profesionale ale învăţătorilor şi să sprijine perfecţionarea pregătirii acestora, Ioan Popasu nu pregetă să se folosească de dispoziţiile legale, pentru a iniţia înfiinţarea unei reuniuni a învăţătorilor români din Dieceza Caransebeşului[14]. Pentru punerea în aplicare a acestei idei, în fiecare cerc şcolar, învăţătorii şi-au ales reprezentanţi meniţi să alcătuiască şi să dezbată statutele noii organizaţii. Vasile Nicolescu, comisar şcolar şi învăţător în Lugoj, sprijinit şi de alţi colegi întru profesie, îşi asumă misiunea de a pune fundamentele Reuniunii şi de a formula proiectul de statute, bazându-se pe propunerile venite de la învăţători. Episcopul Popasu se interesează îndeaproape de mersul lucrărilor, scriindu-i lui Nicolescu ca: „fără întârziere să arăţi coace ce aţi făcut până acum, de câte ori v-aţi adunat….ca nu cumva prin amânare să se nimicească acest lucru însemnat, în sâmburele său, ci să ia capăt mai curând”[15]. La 9 aprilie 1869, statutele reuniunii au fost aprobate de Consistoriul din Caransebeş, iar la 17 iulie 1869, de Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică[16]. Reuniunea l-a ales pe Ioan Popasu membru de onoare şi, în calitate de prim fondator, episcopul a contribuit cu 200 de florini, la fondul acesteia[17].

Bucurându-se de sprijinul episcopului Ioan Popasu, Reuniunea învăţătorilor români ortodocşi din Dieceza Caransebeşului, a avut aceeaşi constanţă şi bună organizare, precum conferinţele învăţătorilor desfăşurate în aceeaşi dieceză. Reuniunea a fost o tribună de apărare şi afirmare a intereselor profesionale ale învăţătorilor şi totodată, prin activităţile culturale pe care le-a desfăşurat, ea a fost o tribună de promovare a valorilor şi dezideratelor naţionale. Legile şcolare care au urmat Legii XXXVIII, au devenit din ce în ce mai restrictive, la adresa învăţământului confesional. Astfel, conform Legii XXVIII, din 1876, inspectorii şcolari regeşti, precum şi organele administrative, puteau propune ministerului de instrucţiune să interzică utilizarea în şcolile româneşti a unor manuale pe care autorităţile respective le considerau „necorespunzătoare”[18]. Această prevedere a legii a inaugurat „politica manualelor interzise”, care a provocat mari daune literaturii didactice româneşti. În faţa dispoziţiilor normative care obstrucţionau învăţământul în limba română, Ioan Popasu se menţine ferm pe linia apărării autonomiei şcolare şi confesionale. Circularele episcopului, apărute după adoptarea legii din 1876, prezintă explicit titlurile manualelor interzise din motive ideologice, pentru a feri învăţătorii de consecinţele utilizării lor. Cu trecerea timpului, circularele cuprind liste de cărţi, din ce în ce mai lungi. În paralel, sunt publicate, la iniţiativa episcopului, liste cu manualele aprobate de autorităţi, pentru a elimina orice neclaritate în această privinţă[19].

O iniţiativă de rezonanţă în planul învăţământului, a episcopului Ioan Popasu, a fost aceea de înfiinţare a Institutului Pedagogic din Caransebeş. Încă din deceniul trei al veacului al XIX-lea, funcţiona la Caransebeş un curs preparandial, iniţiat de C. Diaconovici-Loga, pentru pregătirea cadrelor didactice din graniţa militară. Acest curs a funcţionat însă până în anul 1872, când graniţa s-a desfiinţat[20]. După reînfiinţarea Episcopiei Caransebeşului şi după mutarea cursului teologic de la Vârşeţ la Caransebeş, în anul 1865, Consistoriul şi-a manifestat intenţia de a pune bazele unui institut pedagogic, în oraşul de reşedinţă a episcopiei[21]. În anul 1876, episcopul Ioan Popasu reuşeşte să obţină consimţământul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru înfiinţarea Institutului Pedagogic Diecezan[22]. Acesta şi-a început activitatea la 13 septembrie, cu patru profesori care funcţionau şi la Institutul Teologic, având ca elevi 12 băieţi şi 3 fete la cursurile obişnuite şi 13 băieţi la cursul fără frecvenţă („elevi extraordinari”)[23]. Sinodul eparhial din 1877, „salută cu vie plăcere înfiinţarea şi deschiderea Institutului Pedagogic, luând la plăcută cunoştinţă progresul dovedit de şcolari”[24]. Prin rescriptul din 30 septembrie 1877, Ministerul de Culte şi Instrucţie aproba înfiinţarea institutului şi planul de învăţământ al acestuia, propus de episcop[25]. În anii următori, preparandia din Caransebeş se completează cu clasele a II-a şi a III-a, ajungând la o durată a studiilor de trei ani, la fel ca institutele pedagogice ale statului.

Pentru tinerii bănăţeni, care aspirau la această profesie, institutul din Caransebeş constituia o nouă alternativă, faţă de perioada de până atunci, când nu existase decât o singură preparandie în zonă, cea din Arad. La fel ca institutul similar arădean, Institutul Pedagogic din Caransebeş nu a fost doar o pepinieră care a asigurat contingentul necesar de învăţători pentru şcolile româneşti confesionale, ci a reprezentat şi un centru românesc spiritual, cu un puternic potenţial cultural şi civilizatoric, apărător dar şi creator de valori naţionale.

O importantă încercare la care a fost supusă autonomia şcolară şi confesională şi faţă de care Ioan Popasu nu putea rămâne insensibil, a constituit-o proiectul de lege din anul 1879, al ministrului de culte Trefort[26]. Intenţia actului normativ, de a introduce limba maghiară ca obiect obligatoriu de studiu în toate institutele de învăţământ poporal şi îndatorarea învăţătorilor confesionali de a-şi însuşi limba maghiară, a stârnit îngrijorarea prelaţilor bisericilor româneşti, care au solicitat audienţe la împărat. La 13 februarie 1879, episcopul Ioan Popasu va face parte din delegaţia ortodoxă, condusă de mitropolitul Miron Romanul, care a înaintat împăratului un memoriu în problema şcolilor poporale româneşti, grav ameninţate de acest proiect de lege, care avea ca scop de a de „a duce la îndeplinire cu orice preţ maghiarizarea”[27]. În memoriu se sublinia că însuşirea obligatorie a limbii maghiare de către învăţătorii confesionali aflaţi sub 50 de ani, probată prin susţinerea unui examen, lovea în autonomia Bisericii. Semnatarii memoriului reproşează ministrului Trefort că nu a consultat şi autorităţile bisericeşti atunci când a alcătuit proiectul de lege, aşa cum procedase fostul ministru Eötvös, în compunerea proiectul Legii XXXVIII din 1868[28]. În ciuda protestelor românilor şi a celorlalte naţionalităţi nemaghiare, proiectul lui Trefort a devenit lege.

În anii care au urmat adoptării Legii XVIII, a ministrului Trefort, autorităţile statale, locale şi centrale, prin măsuri administrative, au încercat să producă breşe în comunicarea dintre învăţători şi autorităţile lor legitime, confesionale. În acest fel, sperau să producă o criză de autoritate, care ar fi făcut mai fragil sistemul de învăţământ confesional. La 22 iunie 1883, Ministerul Finanţelor a emanat o circulară prin care făcea cunoscut faptul că petiţiile învăţătorilor poporali adresate către pretură, către inspectorul şcolar regesc sau către comitetul administrativ comitatens, referitoare la încasarea salariilor, erau scutite de timbru. Dându-şi seama de intenţiile urmărite prin circulara Ministerului de Finanţe, episcopul Ioan Popasu a trimis la rându-i o circulară, prin care înştiinţa învăţătorii confesionali că petiţiile lor pentru încasarea salariilor trebuie întotdeauna adresate către protopopiate, către inspectorii şcolari confesionali şi nicidecum către autorităţile politice[29]. Pentru că unii învăţători au continuat să se adreseze autorităţilor politice pentru încasarea salariilor, episcopul revine în această problemă printr-o nouă circulară, din anul 1887, cerându-le încă o dată învăţătorilor să apeleze la oficiul protopopesc şi acesta să facă demersuri pe lângă pretura cercuală, pentru încasarea salariului învăţătoresc de la comunele restante[30]. Episcopia Caransebeşului, prin episcopul ei, îşi păstra astfel cu perseverenţă poziţia de apărare a autonomiei confesionale în domeniul învăţământului.

Conştient că fără o bază economică, învăţământul nu poate funcţiona eficient, episcopul Ioan Popasu a sprijinit, în timpul păstoririi sale, înfiinţarea de fonduri şi fundaţii, menite să asigure suportul financiar pentru fiinţarea şi progresul şcolilor poporale. Potrivit unui „sumariu”, în Dieceza Caransebeşului existau la sfârşitul veacului al XIX-lea, următoarele fonduri şi fundaţii şcolare aflate sub administrarea Consistoriului diecezan:
1) Trei fonduri create de Dieceză (şcolar, al internatului, bisericesc-cultural), cu un capital de peste 85.000 de florini;
2) 12 fundaţii ale privaţilor: Dimitrie Haţegan, Dimitrie Peţa şi fiul Ioan, Constantin Nicolaeviciu, Ioan Popasu, Pepa Seracin, Nicolae Stoina, Toma Curiac, Costa Tismănariu, Elisabeta Peţa, Mihail cavaler de Trapşa, Iancu Temeş, Trăilă Stroescu, Antoniu Mocioni. Valoarea capitalului acestora depăşea 120.000 de florini;
3) Opt depozite de capitaluri pentru întemeierea de fundaţii şcolare, însumând peste 30.000 de florini[31].

În amurgul îndelungatei şi prolificei sale vieţi, Ioan Popasu a pus bazele tipografiei diecezane (1885) şi organului eparhial de presă, „Foaia diecezană” (1886)[32], întocmiri care au adus nenumărate beneficii şi învăţământului confesional. La 5/17 februarie 1889, episcopul a trecut la cele veşnice, după o viaţă închinată deopotrivă Bisericii şi Şcolii. A lăsat în urma sa instituţii temeinic organizate, dar şi un spirit, în care s-au întrepătruns armonios, valorile ortodoxe şi cele naţionale.

Note

1. ^ I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 186-189.
2. ^ Ibidem, p. 192.
3. ^ Ibidem, p. 189.
4. ^ V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 123.
5. ^ Arhiva Protopopiatului Mehadia., dosar IV, f. 151.
6. ^ N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Tipografia diecezană, Editura Autorului, Caransebeş, 1940, p. 39.
7. ^ P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea –începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 233-234.
8. ^ M. Bordeianu, P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979, p. 211.
9. ^ N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 279.
10. ^ Ibidem.
11. ^ Ibidem, p.280.
12. ^ Ibidem, p. 280-281.
13. ^ Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.
14. ^ Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899, p. 43-44.
15. ^ Apud Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul şcolar regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p.214.
16. ^ Almanah editat de Reuniunea Învăţătorilor…., p. 44.
17. ^ Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara…, p. 215.
18. ^ Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ( 1784 -1918 ). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad, 1986, p. 195.
19. ^ Dr. Carmen Albert, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 46.
20. ^ V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 188.
21. ^ A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 42/1871, nepag.
22. ^ I. D. Suciu, op. cit., p. 199.
23. ^ M. Bordeianu, P. Vladcovschi, op. cit., p. 239.
24. ^Apud N. Cornean, op. cit., p. 85.
25. ^ Ibidem.
26. ^E. Hodoş, Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944, p. 79.
27. ^ V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului ( 1867-1918 ), Editura Facla, Timişoara, 1978, 71-72; L. Triteanu, op.cit., p. 71.
28. ^ E. Hodoş, op.cit., p. 88-89.
29. ^ N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 394.
30. ^ Ibidem, p. 423-424.
31. ^ I. Munteanu, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Revista de pedagogie”, Bucureşti, XXXVI, 1987, nr. 6, iunie, p. 61.
32. ^ N. Cornean, op.cit., p. 40.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: 13 • Data: 28 aprilie 2010 • Vizualizări: 1007