Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Pe urmele Sf. Vasile cel Mare. Aspecte ale filantropiei creştine în Episcopia Caransebeşului (1994-2009)
Aspecte ale filantropiei creştine în Episcopia Caransebeşului (1994-2009)
1. Filantropia creştină. Consideraţii generale. Caracteristică fundamentală a credinţei creştine, „filantropia”, „diaconia” sau „caritatea” reprezintă transpunerea în practică a poruncii Mântuitorului: „Cel ce vrea să fie întâiul între voi să slujească tuturor, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). De aceea, grija pentru cei săraci, bolnavi, străini, vârstnici, văduve şi orfani, criteriu principal enunţat chiar de Mântuitorul, după care vor fi cercetate şi apreciate faptele tuturor la dreapta Judecată (Matei 25, 31-46), a constituit, încă dintru început, o grijă permanentă a Bisericii.

În epoca primară, specifice filantropiei creştine au fost agapele, acele mese cultice zilnice, indisolubil legate de săvârşirea Tainei Sfântei Euharistii. Darurile aduse cu această ocazie aveau menirea să egalizeze deosebirea dintre surplus şi lipsă, statornicindu-se astfel raportul originar dintre oameni: egalitatea[1]. Oricum, plecând de la concepţia Bisericii primare că „omul cel nou” este cetăţean al Ierusalimului ceresc, iar aici, pe pământ, doar un simplu călător, bogaţii îşi puneau averile la dispoziţia tuturor, din conştiinţa că acelaşi Dumnezeu, Care le-a dăruit lor toate, se îngrijeşte şi de cel sărac, pentru a-l ridica din suferinţă. De aceea, fiecare membru al comunităţii se punea în slujba tuturor, de la comuniunea bunurilor materiale, până la primirea cununii muceniciei[2].

Alături de agape, tot forme ale milosteniei obşteşti au fost considerate atât ofrandele, cât şi colectele. Ofrandele reprezintă darurile de pâine, vin, miere etc. aduse de credincioşi la altar pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. Ceea ce prisosea era pus de o parte pentru întreţinerea slujitorilor bisericilor, care, săraci fiind, trăiau din aceste ofrande; alte daruri erau împărţite de către diaconi săracilor. Diferit, colectele constau în bani şi obiecte de mare preţ, daruri pe care fiecare credincios, duminica, proporţional cu mijloacele materiale de care dispunea, obişnuia să le depună în acea „cutie a milei” („gazofilachium” sau „corvana”), destinată celor năpăstuiţi. Exista, fireşte, şi un „personal” anume instituit, consacrat acestor slujiri. Astfel, diaconii aveau datoria de-a se informa de nevoile tuturor, fiind împuterniciţi de către episcopi cu administrarea şi distribuirea bunurilor adunate. Destinatarii acestora erau săracii, bătrânii, infirmii şi bolnavii, văduvele şi orfanii, prizonierii, sclavii, refugiaţii, străinii, întemniţaţii, precum şi familiile celor care se învredniceau să primească cununa muceniciei. Doar cei ce refuzau să muncească şi cei ce duceau o viaţă imorală erau excluşi. Dacă în grija acestora cădeau, în general, persoanele de parte bărbătească, diaconiţele – văduve vârstnice, cu o viaţă morală ireproşabilă – erau cele care asistau, la domiciliu, femeile sărace şi bolnave, văduvele şi orfanii. Acestora li s-au adăugat fraţii şi surorile de caritate, persoane particulare care, din dragoste faţă de aproapele şi fără a fi înrolaţi oficial în serviciul Bisericii, îndeplineau activităţi caritabile asemănătoare[3].

Cu toate acestea, în perioada apostolică şi post-apostolică, nu se poate vorbi despre o asistenţă socială propriu-zisă, diaconia particulară suplinind cu succes formele instituţionalizate ale acesteia de mai târziu. De aceea, în Biserica primară nu era nevoie nici de case de oaspeţi, nici de orfelinate şi azile, atâta timp cât locuinţa fiecărui creştin acoperea, în totalitate, aceste necesităţi[4].

După anul 313, vechilor modalităţi de organizare şi de întreţinere a activităţilor sociale li s-au adăugat, treptat, forme instituţionalizate, menite să asigure acoperirea unei palete de necesităţi cât mai largi. Pe lângă ofrandele şi colectele secolelor anterioare au fost instituite acum pârga (primul rod al recoltelor, adus la biserică spre folosinţa săracilor), zeciuiala (acea cotă parte din recolta sau din produsul muncii unui om, oferită în mod liber lui Dumnezeu), legatele şi donaţiile (testarea, respectiv cedarea parţială sau integrală a averii în scopuri exclusiv filantropice). Şi în privinţa personalului însărcinat cu gestionarea acestora au survenit modificări. Astfel, prin canonul 38 apostolic s-a rânduit ca episcopul să fie administratorul întregii averi bisericeşti. Ulterior, chivernisirea acesteia a revenit economilor, rânduiţi de ierarhi şi sprijiniţi în activitatea lor de către diaconi, ipodiaconi şi diaconiţe. Alte două categorii nou apărute, arhiprezbiterii şi arhidiaconii, făceau legătura între treptele preoţeşti, ajutându-i pe episcopi în exercitarea acţiunilor cu caracter caritativ[5].

În perioada constantiniană a fost introdus în Imperiul Roman principiul proprietăţii ecleziastice, potrivit căruia Biserica putea deţine legal proprietăţi, de care putea apoi dispune în mod liber. Cum baza materială era asigurată, au luat fiinţă acum numeroase instituţii de binefacere, toate gravitând în jurul ospitalităţii specific creştine. Dacă la început pentru primirea străinilor şi neputincioşilor era folosită însăşi locuinţa episcopului, mai târziu, din pricina solicitărilor crescânde, s-a recurs fie la adosarea unor dependinţe la reşedinţa chiriarhilor, fie la ridicarea unor clădiri destinate special acestui scop; un astfel de aşezământ social purta numele de Henodochion. La dispoziţia celor găzduiţi în acesta se afla, în permanenţă, un personal calificat (doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de serviciu), gata să răspundă oricăror solicitări. Din acest trunchi al milosteniei creştine s-au dezvoltat apoi numeroase ramuri, sub formă de pavilioane, după numărul şi felul serviciilor de asistenţă socială administrate: case pentru săraci (ptohotrofii), spitale (nosocomii), case pentru văduve (ghirocomii), case pentru fecioare (partenocomii), leagăne pentru copii (brefotrofii), orfelinate (orfanotrofii), aziluri (gherontocomii), spitale pentru bolnavii incurabili (arghirocomii), aziluri pentru invalizi (lobotrofii), case pentru orbi (tyflocomii), cimitire pentru săraci (xenotafii) etc. Acestor aşezăminte filantropice li s-au adăugat şi o serie de asociaţii sau corporaţii caritabile, ca cea a groparilor (copiatae/vespillones), sanitarilor (parabolanes) ori a meşteşugarilor[6].

În această filantropie practică, un rol deosebit a revenit mănăstirilor. Din chiar momentul apariţiei lor, acestea s-au dovedit a fi veritabile instituţii de binefacere, adevărate şcoli de rugăciune, de muncă şi de caritate. Acest lucru a fost posibil datorită fondurilor substanţiale de care beneficiau, obţinute din donaţii şi legaţii, la care se adăugau ofrandele şi produsele provenite din munca monahilor. În Egipt spre exemplu, veniturile unor mănăstiri mari, care adăposteau în ele până la 10.000 de monahi, erau destinate exclusiv diaconiei creştine, de ele beneficiind toţi cei aflaţi în nevoi. Astfel, bolnavii găseau tămăduire, călătorii adăpostire, cei întristaţi mângâiere, iar orfanii educaţie şi îngrijire[7].

2. Sf. Vasile cel Mare – organizator al asistenţei sociale. Dintre toţi Sfinţii Părinţi, „filantropul” prin excelenţă al timpului său a fost considerat episcopul Vasile cel Mare al Cezareei Capadociei (370-379)[8]. Dacă prin predicile sale a luat atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale timpului, combătând grava decadenţă morală a societăţii în care trăia, în viaţa de zi cu zi, permanenta constantă a activităţii lui a constituit-o grija faţă de cei săraci, ajutorarea celor aflaţi în nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi[9]. Astfel, se poate spune că întreaga sa viaţă nu a fost altceva decât o transpunere fidelă în faptă a poruncii Mântuitorului, de slujire a aproapelui: în tinereţe şi-a împărţit toată averea oropsiţilor, ca preot a dat hrană celor flămânzi în timpul unei cumplite secete, iar ca episcop, în anul 369, a pus bazele celui mai mare complex filantropic din Antichitatea creştină, supranumit, în cinstea întemeietorului său: Vasiliada[10].

Complexul, finalizat în 374, era un adevărat oraş al binefacerii, fiind situat în afara Cezareei (astăzi localitatea turcă Kayseri, la circa trei sute de kilometri sud-est de Ankara), în liniştea unei văi de la poalele muntelui Argé. În jurul bisericii, nucleul acestui aşezământ, erau dispuse toate celelalte clădiri, fiecare având o destinaţie precisă: reşedinţa marelui Vasile, apartamentele rezervate guvernatorului provinciei, casele de oaspeţi pentru călători, locuinţele medicilor, brancardierilor, infirmierilor şi a oamenilor de serviciu, azilul bătrânilor, spitalul şi leprozeria, clădirile destinate diverselor ordine ale clerului, atelierele şi şcolile de artă şi meserii rezervate orfanilor şi fecioarelor; edificiile erau despărţite prin grădini. În imediata apropiere se găseau grajdurile, staulele şi grădinile cultivate, care asigurau o bună parte din întreţinerea tuturor[11].

Descrierea pe care i-o face Sf. Grigorie de Nazianz este cât se poate de sugestivă: „Ieşi puţin afară din oraş şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor, dar, din îndemnul lui Vasile, se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuinţă, pentru că acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de stricare prin învechire; priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare. În comparaţie cu acest edificiu, ce însemnătate pot avea pentru noi: Teba, cu cele 7 porţi ale sale sau Teba din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, Colosul de aramă (din Rodos) sau templele cele mari şi frumoase care acum nu mai există şi multe altele, pe care lumea le admiră şi despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au adus alt folos celor ce l-au zidit, decât doar puţină glorie? După părerea mea, minune mai mare nu este decât calea ce duce la cer. Ochii noştri sunt scutiţi acum de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adică cu multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume, decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pentru boală, cât mai degrabă urâţi; nişte bieţi artişti, care cântă melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi că, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii. Apoi el nu se purta într-un fel în oraş şi altul în ţară sau prin împrejurimi, ci, dimpotrivă, el impunea tuturor conducătorilor poporului una şi aceeaşi purtare, anume: dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi; şi în vreme ce alţii se îngrijeau de bucătari meşteri şi mese îmbelşugate, de prăjituri şi tot felul de capodopere gastronomice, de trăsuri elegante şi de îmbrăcăminte cât mai luxoasă şi mai moale, Vasile n-avea altă grijă decât de vindecarea bolnavilor şi a rănilor şi imita pe Hristos, care nu numai cu vorba, ci şi cu fapta a vindecat lepra”[12].

La numai zece ani de la înfiinţare, „părintele” vastului ansamblu filantropic, prototip al instituţiilor medico-sociale moderne de mai târziu, a trecut la cele veşnice. Cu toate acestea, porţile „Vasiliadei” au rămas deschise. Nu se cunoaşte însă nici cine a condus-o şi nici cât timp a mai dăinuit. Se crede că a fost distrusă fie de către nenumăratele cutremure de pământ sau de erupţia vulcanului Argé, fie de nesfârşitele valuri de migratori. La reconstrucţia orăşelului actual Kayseri, suprapus, potrivit istoricului grec G. Bernardakis, tocmai peste vechea „Vasiliadă”, s-a folosit, desigur, material litic recuperat de la ruinele vechiului complex vasilian. De aceea, în pofida minuţioaselor cercetări întreprinse de arheologul francez Charles Texier, la jumătatea secolului al XIX-lea, nu a mai fost descoperit niciun vestigiu ale măreţelor construcţii de odinioară[13].

Din a doua jumătate a secolului al IV-lea, mici „Vasiliade” s-au răspândit însă pretutindeni. Clerici şi mireni, bogaţi şi săraci, ţărani, soldaţi ori înalţi demnitari, toţi au întins o mână de ajutor, contribuind la săturarea flămânzilor, la oblojirea rănilor celor bolnavi, la creşterea orfanilor, la întreţinerea văduvelor şi a bătrânilor, la primirea străinilor, la ajutorarea prizonierilor, a întemniţaţilor, a naufragiaţilor şi a sclavilor. Sfântul Efrem Sirul a clădit la Edessa, în anul 375, un spital cu 300 de paturi pentru ciumaţi, iar văduva Fabiola un aşezământ similar la Roma. Tot în spirit vasilian, Marcian, marele econom al Bisericii din Constantinopol, şi-a donat toate bunurile în vederea înfiinţării altui „Henodochion”; la fel au procedat şi Sfântul Ioan cel Milostiv la Alexandria şi în Cipru, Sfântul Grigorie cel Mare în Sicilia şi în Sardinia, Gallicanus la Ostia ori Childebert la Lungdunum[14].

3. Diaconia creştină în trecutul Bisericii Ortodoxe Române. Repere ale slujirii creştine în vechea Episcopie Ortodoxă Română a Caransebeşului (1865-1949). Urmând pildei Sfântului Vasile cel Mare, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române s-au implicat, încă dintru început, în opera de actualizare a poruncii divine a iubirii jertfelnice faţă de aproapele. Enumerarea câtorva instituţii filantropice din Ţara Românească şi Moldova, aflate, până în secolul al XX-lea, sub îndrumarea directă a mitropoliilor, episcopiilor şi aşezămintelor monahale răsăritene, este elocventă: bolniţele mănăstirilor Vodiţa, Tismana, Bistriţa, Cozia, Hurezi, Sadova, Brâncoveni, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Ţigăneşti şi Cernica, respectiv Putna, Pătrăuţi, Dragomirna, Todireni, Adam, Secu, Văratec, Horaiţa, Râşca, Slatina, Agapia etc., ospiciile de la „Sf. Vineri” şi Sărindar din Bucureşti, de la „Madona Dudu” din Craiova şi de la mănăstirile moldoveneşti Neamţ, Galata şi Golia, azilele pentru săraci de la Măţău şi Târgovişte, casele de orfani de la „Domniţa Bălaşa” şi de la mănăstirea „Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti, respectiv „Seminarul orfanilor de război” din Câmpulung Muscel, xenoanele (case pentru străini) din Simidreni şi Flămânzeşti-Argeş, frăţiile cioclilor din Bucureşti, Iaşi şi Focşani, breslele din Bucureşti şi Câmpulung Muscel, ospătăriile comunale şi Asociaţia „Sf. Ecaterina” din Bucureşti şi, în sfârşit, spitalele Colţea, „Sf. Pantelimon”, Dudeşti şi „Filantropia” din Bucureşti, Obedeanu din Craiova, Gârlaşi din Buzău, Slatina, Târgovişte, respectiv „Sf. Spiridon” din Iaşi, „Precista Mare” din Roman, Dragomirna, Târgu Neamţ, Bârlad, Galaţi, Târgu Ocna şi Focşani[15].

Diferit, în Transilvania şi Banat, din pricina dublei silnicii, politice şi religioase, a autorităţilor, nu s-a putut desfăşura o activitate filantropică propriu-zisă, cu caracter instituţionalizat, de tipul celei extracarpatice. În pofida acestor condiţii istorice vitrege, totuşi Biserica nu a putut face rabat de la misiunea sa socială[16]. De aceea se consideră că, pe tot parcursul secolelor XIV-XIX, deşi sursele documentare ale timpului nu o menţionează în mod expres, mănăstirile şi parohiile mai însemnate – pentru spaţiul bănăţean trebuie avute în vedere mănăstirile Săraca, Partoş, Mrăcunea, Călugăra, Cebza etc., precum şi centrele cultural-bisericeşti Caransebeş, Lugoj, Vârşeţ şi Timişoara – au desfăşurat, cu siguranţă, acţiuni punctuale, cu caracter caritativ, inerente oricărei pastoraţii creştine autentice.

În ceea ce priveşte vestul ţării, abia după anul 1865, o dată cu înfiinţarea Episcopiei Caransebeşului, acestor demersuri filantropice li s-a conferit o formă organizată. Astfel, în anul 1868, cu sprijinul celui dintâi arhipăstor român, Ioan Popasu (1865-1889), a luat fiinţă „Reuniunea învăţătorilor români de la şcoalele capitale şi elementare din dieceza dreptmăritoare răsăriteană a Caransebeşului”, între ţelurile sale numărându-se şi acela al ajutorării văduvelor şi orfanilor dascălilor români din învăţământul confesional ortodox[17]. Episcopul Nicolae Popea (1889-1908) a pus bazele unui „Fond preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi a orfanilor”. Apoi, în timpul arhipăstoririi sale, „Reuniunea oficianţilor” (Beamtenverein) dăruia „Casei bisericeşti”, în fiecare an, începând cu 1889, între 20 şi 40 de coroane pe seama copiilor săraci de la şcoala confesională ortodoxă din Caransebeş. În aceeaşi perioadă, acţiuni cu caracter filantropic au întreprins şi societăţile „Ioan Popasu” (în 1895, la iniţiativa medicului Constantin Popasu s-a creat un alt „fond de ajutorare”) şi „Crucea Roşie”[18].

În timpul ierarhului Miron Cristea (1909-1919), viitorul patriarh al României întregite, a fost reiniţiat acel fond caritativ, destinat ajutorării văduvelor şi orfanilor[19]. Sub urmaşul său, Iosif Traian Bădescu (1920-1933), denumirea acestuia a fost schimbată în „Fondul milelor”, diversificându-i-se acum şi destinaţiile filantropice: invalizi, săraci, sinistraţi etc[20]. În paralel, societatea misionară „Oastea Domnului” oferea, în fiecare an, câte o masă gratuită săracilor din majoritatea localităţilor bănăţene; la Caransebeş, membrii acesteia colectau şi o sumă de bani, destinată îngropării celor fără niciun venit. Implicare în acest sector al diaconiei creştine avea, de asemenea, şi „Societatea Femeilor Ortodoxe”, cu filiale în Caransebeş, Oraviţa, Lugoj şi în satele mai mari[21].

Cu binecuvântarea altui întâi-stătător ortodox, Vasile Lăzărescu (1933-1941), „Fundaţia Curescu” din Caransebeş a înfiinţat un azil pentru săraci, dotat, în anul 1938, cu o clădire proprie[22]; a avut, probabil, o existenţă efemeră, din pricina izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale. Deşi a păstorit în anii grei ai războiului, succesorul său, Veniamin Nistor (1941-1949), a reuşit să pună bazele unui „Fond de binefacere”. În plus, prin circularele sale, îi îndemna pe toţi preoţii aflaţi sub jurisdicţia sa ca, în fiecare parohie, să iniţieze un „Fond al milelor”, pentru sprijinirea văduvelor, răniţilor şi orfanilor. În timpul numeroaselor sale vizite la spitalele din Caransebeş, Lugoj şi Băile Herculane, acelaşi chiriarh bănăţean i-a alinat sufleteşte pe cei suferinzi, achitându-le, din bani proprii, abonamentele la unele dintre revistele timpului[23]. Cu siguranţă, nici apelurile mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului (1920-1955), de organizare, la nivelul întregii Arhidieceze, a unor ample colecte pentru răniţii şi urmaşii celor căzuţi pe front, pentru refugiaţii bucovineni, basarabeni şi ardeleni din timpul prigoanei sovietice şi horthyste ori pentru credincioşii moldoveni (afectaţi de marea foamete din 1946), nu au rămas fără ecou[24].

Impus samavolnic în România, în urma fraudării alegerilor din 1946 şi a abdicării forţate a regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), regimul comunist ateu a interzis Bisericii, începând cu anul 1948, orice activitate instituţionalizată cu caracter social[25]. În aceste condiţii, bogata operă filantropică de odinioară s-a redus la acţiuni individuale, coordonate, la nivelul fiecărei parohii, de către comitetele protocolare, formate din 12-20 de persoane[26]. În Episcopia Caransebeşului, desfiinţată la 5 februarie 1949 – de la acea dată, actualul judeţ Caraş-Severin intra sub jurisdicţia administrativ-canonică a Arhiepiscopiei Timişoarei[27] –, lucrurile au urmat un „făgaş” similar.

4. Filantropia creştină în Episcopia reînfiinţată a Caransebeşului (1994-2009). Momentul decembrie 1989 a readus Biserica în mijlocul societăţii româneşti. Între multiplele probleme organizatorice cu care se confrunta acum aceasta s-a numărat, desigur, şi reînfiripirarea cât mai rapidă a sectorului său de asistenţă socială. Din păcate, mentalităţile îngheţate ale trecutului recent, coroborate cu cu problemele de ordin economic, inerente oricărei perioade de tranziţie, dar şi cu o legislaţie secularizată descurajantă, au constituit tot atâtea piedici în refacerea acelei opere filantropice autentic-bisericeşti din veacurile anterioare. Cu toate acestea, rând pe rând au luat fiinţă numeroase instituţii ale diaconiei creştine: aşezăminte pentru copii, pentru persoane în vârstă şi pentru bolnavi, cantine sociale, asociaţii şi fundaţii cu scop caritativ etc. În paralel, s-au iniţiat o multitudine de programe şi proiecte cu conţinut filantropic: asigurarea sprijinului material şi spiritual pentru persoanele aflate în dificultate (orfani, vârstnici, bolnavi, handicapaţi etc.), acţiuni sociale cu caracter preventiv (prevenirea abandonului şcolar, a delincvenţei juvenile, a violenţei în familie, a toxicomaniei şi prostituţiei etc.), cercetarea socială (pe categorii de populaţie, zone geografice şi unităţi bisericeşti) ş.a. La 27 mai 1997, din necesitatea centralizării acestor demersuri, a fost întemeiată „Reţeaua de asistenţă socială din cadrul structurilor bisericeşti” (Patriarhie, Eparhii, Protopopiate), cu un „Regulament de organizare şi funcţionare”, extinsă la nivelul majorităţii structurilor (arhi)diecezane ale Bisericii Ortodoxe Române[28].

Şi în Episcopia reînfiinţată a Caransebeşului, sectorul social a constituit, încă de la început, o prioritate, dat fiind faptul că unele centre industriale şi miniere ale judeţului Caraş-Severin, înfloritoare altădată, figurau acum pe lista zonelor defavorizate, cu risc social ridicat. Cu excepţia unor acţiuni caritative singulare, lăsate însă pe seama parohiilor, în timpul episcopului Emilian Birdaş (1994-1996) nu s-a reuşit însă crearea unui sector sau departament filantropic specific. Abia sub succesorul acestuia, P. S. Prof. Dr. Laurenţiu Streza (1996-2005), actualul mitropolit al Ardealului, a fost numit, la 1 octombrie 1996, un responsabil cu activitatea socială în eparhie, în persoana pr. Ovidiu Sava, devenit, din 1 noiembrie 1999, inspector pe probleme de asistenţă socială (1999-2002). I-au urmat d-na Gerlinde Bauer (2002-2003), pr. Cristian Ifrim (2003-2004) şi diac. Nicolae Cătălin Mirişan (2004-2006)[29]. Sub tutela Episcopiei a luat fiinţă, în septembrie 2005, „Centru de zi pentru şcolari”, din incinta fostei Şcoli Speciale din Caransebeş, local obţinut în anul 2004. Anterior, în 2001, îşi deschisese porţile aşezământul social-monahal de la Glimboca, destinat consilierii şi îngrijirii vârstnicilor; se preconiza, de asemenea, şi întemeierea unui cămin de bătrâni, cu statut similar, la Băile Herculane, iniţiativă rămasă însă în stadiul de proiect. În paralel, se consemnau şi activităţi cu caracter filantropic întreprinse de „Societatea femeilor creştine” ori de către preoţii rânduiţi pe lângă centrele spitaliceşti ale judeţului[30].

O dată cu înscăunarea actualului întâi-stătător al eparhiei caransebeşene, P. S. Lect. Drd. Lucian Mic, la 26 februarie 2006, activitatea caritativă a înregistrat o dezvoltare fără precedent. O primă măsură a fost aceia a creării, la 1 august 2006, a postulului de consilier social-misionar, titulari fiind diac. Nicolae Cătălin Mirişan (2006-2007) şi pr. Călin Vasile Ianchiş (din 2007). Sub coordonarea acestora şi beneficiind de concursul câtorva instituţii de stat, asociaţii şi fundaţii de profil („Direcţia Monitorizare şi Protecţie Socială din cadrul Consiliului Judeţean Caraş-Severin”, „Direcţia Generală Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului”, Organizaţia „Pentru Fiecare Copil o Familie”, „Centrul de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog” din Reşiţa, respectiv „Societatea Femeilor Ortodoxe” şi Asociaţia „Ioan Popasu” din Caransebeş ş.a.), s-a reuşit încheierea mai multor protocoale de colaborare în domeniul filantropic, acţiunile întreprinse de către Sectorul social-misionar cunoscând astfel o amplă diversificare. Prezentarea succintă a instituţiilor caritativ-filantropice – funcţionale sau în curs de implementare – din cadrul departamentului menţionat este elocventă:

A. Complexul de Servicii Sociale „Sf. Vasile cel Mare” din incinta fostei Şcoli Speciale din Caransebeş, administrat de către Asociaţia „Ioan Popasu” (acreditată la 21 septembrie 2007, funcţionează sub patronajul Episcopiei Caransebeşului), având ca principală sursă de venit Fondul „Filantropia”; cuprinde, în prezent, următoarele servicii caritative:

a. Centrul de zi pentru şcolari: funcţionează din septembrie 2005 şi are drept scop prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, atât prin asigurarea, pe timpul zilei, a unor activităţi de îngrijire, educaţie, recreere-socializare şi dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă a şcolarilor, cât şi prin iniţierea unor acţiuni de sprijin, consiliere şi educare a părinţilor sau reprezentanţilor legali ai acestora. Până în prezent au beneficiat de aceste servicii 56 de copii, proveniţi, în special, din familii monoparentale. Concret, după terminarea cursurilor, şcolarii pot petrece după-amiaza la centru (până la ora 16), beneficiind de transport gratuit, masă caldă, consiliere psihologico-religioasă şi meditaţii, putând lua parte la numeroasele activităţi recreative organizate. Periodic, beneficiază de ajutoare materiale, constând în îmbrăcăminte, alimente şi rechizite.

b. Centrul de igienă pentru mamă şi copil: funcţionează din aprilie 2007 şi are drept ţel crearea unui mediu adecvat pentru mamele aflate în situaţie de risc (poate găzdui 10 cupluri mamă-copil), unde acestea pot beneficia de servicii sociale complete, anume asigurarea hranei zilnice, consiliere în vederea dezvoltării abilităţilor privind îngrijirea copilului, suport psihologic etc. Asociaţia „Societatea femeilor ortodoxe” din Caransebeş contribuie cu experienţa şi cu munca voluntară, atât în cadrul atelierelor vocaţionale, cât şi în cadrul programului educaţional, iar Episcopia, în calitate de partener al Consiliului Judeţean Caraş-Severin, suportă financiar întreţinerea spaţiilor destinate desfăşurării serviciilor sociale, precum şi cheltuielile legate hrană; din buget propriu, Primăria Caransebeşului alocă sume pentru salarizarea unei părţi a angajaţilor. Până în prezent au beneficiat de serviciile acestui centru 22 mame cu 31 de copii.

c. Centrul rezidenţial de urgenţă pentru persoanele fără adăpost „Sf. Ier. Nicolae”: funcţionează, din februarie 2009, prin colaborarea Episcopiei Ortodoxe, a Consiliului Judeţean Caraş-Severin şi a Primăria Municipiului Caransebeş, având ca scop oferirea unui adăpost temporar persoanelor fără locuinţă; are o capacitate de 80 de locuri.

d. Azil de bătrâni (proiect în curs de implementare, ce va funcţiona prin parteneriatul aceloraşi Instituţii). Se doreşte edificarea unui centru rezidenţial pentru un număr de 50 persoane vârstnice, construcţie preconizată a se va finaliza în anul 2009.

B. Centrul Social-Filantropic „Arhiereu Filaret Musta” din Caransebeş. Fiinţează din august 2008, în competenţa sa fiind transferat la 15 octombrie 2008, de la Complexul de Servicii Sociale „Sf. Vasile cel Mare”, proiectul „Masa pe roţi” (funcţionează din mai 2006), realizat în parteneriat cu Asociaţia „Societatea Femeilor Ortodoxe” din Caransebeş şi Parohia „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul”. Prin acest proiect se are în vedere asigurarea unui prânz cald pentru 30 de vârstnici, aflaţi în imposibilitatea procurării hranei zilnice. Periodic, acestor persoane asistate li se distribuie ajutoare materiale, constând în alimente şi îmbrăcăminte; beneficiază, de asemenea, spălarea hainelor, de consiliere religioasă şi psihologică. Până în prezent au beneficiat de sprijin 45 de bătrâni. În paralel, în cadrul centrului se derulează şi activităţi cu tinerii, anume dezbateri religioase sau de altă natură, în cadrul unor întâlniri periodice.

C. Aşezământul social-eclesial „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Bocşa Română. A luat fiinţă în anul 2008, scopul şi serviciile sociale asigurate fiind similare celor derulate la „Centrul de zi pentru şcolari” din Caransebeş, anume prevenirea abandonului şi evitarea instituţionalizării copiilor din familiile cu probleme. Până în prezent a fost ridicată capela aşezământului; clădirile propriu-zise ale corpului social se află încă în faza de construcţie.

D. Centrul de servicii comunitare din Mehadia (proiect în curs de implementare). Proiectul are în vedere întemeierea unui centru de servicii comunitare complex, cu un azil pentru bătrâni şi cantină socială, însoţite de servicii specifice: asistenţă socio-medicală comunitară, distribuire gratuită de ajutoare şi medicamente, consiliere psihologică şi religioasă etc. Este destinat unui grup de 20 de bătrâni.

E. Centrul pentru Tineret „M9” din Moldova Nouă (în curs de implementare). Iniţiat în anul 2007, proiectul îşi propune să îmbunătăţească viaţa tinerilor din zona minieră Moldova Nouă, prin reducerea riscului participării acestora la activităţi stradale de tip infracţional. Se au în vedere activităţi educative (lectură, consiliere profesională, psihologică şi religioasă, vizionare de filme, participare la conferinţe, simpozioane, seminarii şi discuţii libere pe diferite teme) şi recreative.

În afara serviciilor sociale derulate în cadrul acestor aşezăminte sociale, trebuie menţionate şi alte numeroase acţiuni filantropice cu caracter neinstituţionalizat. Astfel, în preajma Sfintelor Sărbători de Paşti şi de Crăciun, cu concursul Departamentului de Asistenţă Socială, P. S. Lucian a împărţit daruri, constând în alimente, articole de îmbrăcăminte, fructe, dulciuri, cărţi etc., mai multor centre sociale şi unităţi şcolare din judeţ: „Centrul de Plasament pentru Copii cu Dizabilităţi”, „Centrul de Îngrijire şi Asistenţă” şi secţia „Marila” a Spitalului Orăşenesc din Oraviţa, „Centrul de Integrare Socială a Copiilor cu Cerinţe Speciale şi Dificultăţi Majore de Învăţare «Şansă pentru fiecare copil»” din Steierdorf, „Centrul de zi” din Anina, Centrul de plasament „Casa Noastră” din Zăgujeni etc. Începând cu luna aprilie a anului curent, mai multe echipe de angajaţi ai Complexului de Servicii Sociale „Sf. Vasile cel Mare”, fiecare având în componenţă un preot, un asistent social, un asistent medical şi un psiholog, se deplasează zilnic la locuinţa unor persoane vârstnice, selectate la recomandarea „Serviciului Public de Asistenţă Socială” din Caransebeş, pentru a le asigura ajutor în îndeplinirea treburilor gospodăreşti, consiliere psihologică şi religioasă. De asemenea, pentru ajutorarea celor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, Sectorul Social a organizat, atunci când necesităţile au cerut-o, colecte în bani, bunuri sau alimente[31]. Exemplele pot continua.

5. Concluzii. Iubirea şi mila creştină sunt cele două trăsături esenţiale ale Legii celei Noi, prin ele creştinismul ridicându-se deasupra tuturor religiilor şi conceptelor filosofice ale vremurilor. Îngemănarea lor a fost întruchipată practic, la cel mai înalt nivel, de către Sf. Vasile cel Mare. Urmând exemplul marelui ierarh capadocian, mitropoliţii, episcopii şi stareţii mănăstirilor Bisericii Ortodoxe Române au încercat să dea, prin bolniţele, ospiciile, xenoanele, orfelinatele, azilele şi, mai târziu, prin spitalele secolelor XVIII-XIX înfiinţate de ei, o formă instituţionalizată diaconiei creştine. Pe aceeaşi linie se înscriu şi acţiunile caritative patronate de către Episcopia reînfiinţată a Caransebeşului.

Note

1. ^ Ioan Gh. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158; Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224; Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604.
2. ^ Ion Vicovan, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate, Iaşi, 2001, p. 26-27.
3. ^ Gheorghe I. Soare, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti, 1948, p. 12-20, 26-31.
4. ^ Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1, p. 99.
5. ^ Gh. I. Soare, op. cit., p. 58-66, 70-72.
6. ^ Gh. I. Soare, op. cit., p. 67-69, 75-87, 91-92; I. Vicovan, op. cit., p. 92-106; L. Stan, op. cit., p. 102-118; Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152.
7. ^ Gh. I. Soare, op. cit., p. 34-35, 93-99; I. Vicovan, op. cit., p. 107-111.
8. ^ J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1920, p. 222-227; Paul Allard, Basile (Saint), în „Dictionnaire de Théologie Catholique”, tome II, première partie, Paris, 1923, col. 441-455; Jean Rivière, Saint Basile, évêque de Césarée, II-e édition, Paris, 1925, p.108; F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Péres et Docteurs de L’Église, tome I, Paris, 1931, p. 335-403; Berthold Altaner, Patrologie, Freiburg, 1938, p. 179-185; Nestor Vornicescu, Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la trecerea sa către Domnul, Craiova, 1979, p. 162; Viorel Ioniţă, Viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 31, 1979, nr. 1, p. 16-27; Idem, Sfântul Vasile cel Mare, la 1600 de ani de la moartea sa, în rev. „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an. 38, 1979, nr. 5-6, p. 459-468; I. G. Coman, Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare”, Bucureşti, 1980, p. 24-50; Idem, Patrologia, ed. a II-a, Mănăstirea Dervent, 1999, p. 111-114; Dumitru Fecioru, Viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare (introd. la vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Scrieri”, Partea întâi), în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 17, Bucureşti, 1986, p. 7-33 etc.
9. ^ Dumitru Călugăr, Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii, Sibiu, 1936, p. 32-33; Teodor M. Popescu, Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 70, 1952, nr. 1-3, p. 59-67; Ioan Gh. Coman, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an. 15, 1956, nr. 10, p. 538-541; Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în „Comentarul la Psalmi” al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 2, 1958, nr. 10, p. 460-478; Nicolae Buzescu, Ideile sociale în operele Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 77, 1959, nr. 1, p. 70-73; Vasile Prescure, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 14, 1962, nr. 5-6, p. 292; Ion D. Popa, Sfântul Vasile cel Mare - predicatorul milosteniei, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 22, 1971, nr. 3-4, p. 233-234; Sorin Cosma, Idei moral-sociale în opera Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 24, 1974, nr. 1-3, p. 50-72; Teodor Bodogae, Pagini celebre din activitatea de păstor a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 23, 1979, nr. 1-2, p. 51-75; Idem, Predica Sfântului Vasile cel Mare la vreme de foamete şi secetă, în rev. „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an. 33, 1979, nr. 5-6, p. 479-501; Constantin Duţu, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 31, 1979, nr. 1-4, p. 327; Adrian Botoşăneanul, Aspecte ale vieţii sociale oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, an. 55, 1979, nr. 1-2, p. 88-94; Antonie Plămădeală, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare”, Bucureşti, 1980, p. 284-311; Ioan Zăgrean, Probleme morale în opera Sfântului Vasile, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare”, Bucureşti, 1980, p. 206-237; Irineu Pop, Învăţăminte morale şi sociale în opera şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activităţii preoţilor în vremea noastră, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 38, 1985, nr. 3-4, p. 280-286.
10. ^ Nicolae Vătămanu, 1600 de la înfiinţarea Vasiliadei, cel dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 87,1969, nr. 3-4, p. 305; V. Ioniţă, op. cit., p. 23.
11. ^ Iosif Naniescu, Sfântul Vasile, arhiepiscopul Kesariei Kapadokiei (329-379), Bucureşti, 1898, p. 317-326; P. Allard, op. cit., col. 1444; Gh. I. Soare, op. cit., p. 81-82; N. Vătămanu, op. cit., p. 306; Samir Gholam, Vasiliada sau instituţia de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an. 32, 1973, nr. 7-8, p. 336-337.
12. ^ Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea XLIII”. Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi „Elogiul Sfântului Vasile” (trad. Nicolae Donos), Huşi, 1931, p. 183-184.
13. ^ N. Vătămanu, op. cit., p. 308-310.
14.T. Bodogae, op. cit., p. 16; Gh. I. Soare, op. cit., p. 79-80; N. Vătămanu, op. cit., p. 309.
15. ^ Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, Iaşi, vol. I, 2004, p. 499, vol. II, 2006, p. 193-194, 483-484 şi vol. III, 2008 passim; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, t. I, Bucureşti, 2006, p. 593-594.
16. ^ I. Vicovan, op. cit., p. 186-187.
17. ^ Cornel Corneanu, Episcopul Ioan Popasu (V), în rev. „Altarul Banatului”, Caransebeş, an. 3, 1946, nr. 7-8, p. 175; Petru Bona, Episcopia Caransebeşului. Contribuţii istorice, ed. a II-a, Timişoara, 2006, p. 153.
18. ^ Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş împreună cu monografiile bisericilor, a Episcopiei, a Institutului Teologic şi Pedagogic şi cu bibliografiile celor care au lucrat în aceste instituţii (reedit.), Timişoara, 2000, p. 79, 150, 235.
19. ^ P. Bona, op. cit., p. 178.
20. ^ Cornel Corneanu, Dr. Iosif Traian Bădescu, episcopul Caransebeşului, în „Calendarul Românului”, Caransebeş, 1934, p. 90; P. Bona, op. cit., p. 189.
21. ^ Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p. 92-93.
22. ^ Ibidem, p. 97.
23. ^ P. Bona, op. cit., p. 219.
24. ^ Al. Moraru, op. cit., p. 597-598.
25. ^ A se vedea, pe larg, Gheorghe Onişoru, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, 2002.
26. ^ Al. Moraru, op. cit., p. 598.
27. ^ P. Bona, op. cit., p. 221.
28. ^ Opera de caritate a Bisericii Ortodoxe Române. Repere. Material redactat de Biroul de Asistenţă Socială din cadrul Sectorului „Biserica şi Societatea” al Patriarhiei Române, Bucureşti, 1999, p. 3-33; I. Vicovan, op. cit., p. 197 ş.u.; Al. Moraru, op. cit., p. 598-614.
29. ^ Informaţii obţinute prin amabilitatea pr. lect. drd. Daniel Alic, consilier cultural al Episcopiei Caransebeşului, şi prot. Nicolae Cătălin Mirişan, conducătorul Oficiului protoprezbiterial Reşiţa.
30. ^ Al. Moraru, op. cit., p. 612-613.31. ^ Date transmise de pr. Călin Vasile Ianchiş, consilier social-administrativ în cadrul Episcopiei Caransebeşeului.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 14 aprilie 2010 • Vizualizări: 2688