Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Ioan de la Prislop – un ierarh hunedorean pe scaunul mitropolitan al Bălgradului
Prin viaţa curată şi prin destoinicia sa, mitropolitul Ioan de la Prislop, a înscris o pagină de aur în cartea nemuritoare a istoriei Bisericii Ortodoxe Transilvănene.
a. Preliminarii.

Încă de timpuriu, teritoriul Hunedoarei pare să fi întrunit condiţiile necesare – o masă compactă de creştini, existentă în cadrul unor structuri politico-sociale bine închegate – fiinţării unui Episcopat local. Ipoteza existenţei unui centru ierarhic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în perioada post-aureliană[1] este continuată de opinia, mult mai justificată, a fiinţării unei Episcopii româneşti ortodoxe în spaţiul Ţării Haţegului, în secolele XII-XIII.[2] Cu toate că ne aflăm încă pe un teren al supoziţiilor, „ideea episcopală” pare să fi fost o constantă a întregului Ev Mediu haţegan.[3] Însă, abia de la mijlocul secolului al XV-lea documentele semnalează prezenţa constantă a unor înalţi-ierarhi transilvăneni rezidând şi/sau provenind de pe meleagurile hunedorene. Unii au fost mitropoliţi ai Transilvaniei (Ioan de la Peşteana, Ghenadie II de la Brad, Iosif Budai din Pişchinţi etc.); alţii s-au aflat în fruntea scaunului episcopal al Vadului (Ioan de la Cerna, Teofil de la Prislop).

b. Un nou mitropolit hunedorean pe scaunul Bălgradului.

În conformitate cu hotărârile Dietei de la Turda, din 21-24 octombrie 1579 – „preoţii valahi de religie creştină pot să aleagă liber dintre ei pe acel pe care voiesc a-l alege de episcop[4] – , clerul ortodox transilvănean l-a desemnat ca întâi-stătător al Bisericii româneşti intracarpatice pe un alt hunedorean, cunoscut în istoriografia bisericească sub titulatura de Ioan de la Prislop (1585-c.1605). Acesta a fost ierarhul pe care Dumnezeu l-a învrednicit a fi contemporanul măreţului act al unirii celor trei provincii româneşti, sub sceptrul unic al domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601).[5]

Date privitoare la locul naşterii şi la activitatea sa, anterior alegerii în scaunul mitropolitan al Transilvaniei, nu se cunosc. Va fi fost un român haţegan, intrat de tânăr în obştea monahală a Prislopului, în fruntea căreia a ajuns egumen înainte de 1580.[6] Moşiile şi daniile în bani acordate de domniţa Zamfira, fiica domnului Moise Vodă (1529-1530) al Ţării Româneşti, cea căreia i se datorează refacerea din temelii a Prislopului – aici a şi fost înmormântată în martie 1580 –, au creat mănăstirii o situaţie înfloritoare. Acestui fapt i se datorează, poate, şi alegerea egumenului Ioan pe scaunul mitropolitan al Transilvaniei.[7]

La 20 martie 1585, „prin voia tuturor bisericilor româneşti”, în locul mitropolitului Ghenadie I (1579-1585), care trecuse la cele veşnice „în acele zile”, a fost confirmat de principele Sigismund Báthory (1581-1599; 1601-1602), ca „episcop şi superintendent al bisericilor româneşti din Ardeal şi părţile ungureşti”, egumenul Ioan, „om învăţat, cumpătat, cu viaţă curată şi evlavios”, cel care „a cârmuit cu laudă câţiva ani mănăstirea călugărilor întemeiată în comitatul Hunedoara (Prislop)”.[8] A fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Serafim (1576-1586) al Ungrovlahiei, ca arhipăstor al tuturor românilor ardeleni[9] ; jurisdicţia asupra comitatelor Turda, Cluj, Dobâca, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Solnocul din Lăuntru era lăsată însă titularului Episcopiei Vadului, vlădica Spiridon (c.1576-1599; 1605-c.1614).[10] Având o scrisoare de recomandare a domnitorul Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) către principele ardelean, înaltul ierarh s-a întors din Ţara Românească la sfârşitul verii; la 18 august 1585, Socotelile Braşovului îi atestă prezenţa pe tărâm transilvănean.[11]

La finele aceluiaşi an, făcea alte două drumuri la Cluj pentru a-l înscrie pe un nepot al său la Colegiul iezuit din localitate.[12] În iarna şi vara anului următor a trecut din nou munţii în Ţara Românească; cea de-a doua călătorie a întreprins-o, probabil, cu prilejul înscăunării noului mitropolit al Ungrovlahiei, Mihail I (1586-1589).[13] În anul 1590, în scriptele Sfatului braşovean apare menţionat un „vladika”, identificabil, posibil, tot cu mitropolitul Ioan.[14] Apoi, două acte emise de cancelaria princiară în anul 1592, prin care se acorda unui episcop nenominalizat dreptul de liberă vizitaţie canonică, par să se refere tot la acest ierarh (în paralel, de acelaşi drept beneficia, probabil, şi sufraganului său, Spiridon de la Vad).[15]

La prima vedere, climatul confesional al Transilvaniei sfârşitului secolului al XVI-lea părea a fi unul favorabil Bisericii româneşti, la cârma principatului aflându-se un adept al restauraţiei Catolicismului, context în care Ortodoxia ardeleană spera la o reconsolidare a poziţiilor ei ştirbite de asaltul prozelitist calvin al ultimelor trei decenii.[16] Totuşi, primii ani ai păstoririi mitropolitului Ioan s-au desfăşurat în condiţii destul de vitrege. Membrii Dietei Transilvaniei, în marea lor majoritate nobili maghiari reformaţi, au încercat prin orice mijloace să zădărnicească o eventuală emancipare a Bisericii româneşti, îngrădirea autorităţii întâi-stătătorului ortodox fiind văzută ca mijloc de atingere a acestui ţel. Astfel, la 2-23 decembrie 1588, în sesiunea întrunită la Mediaş, s-a luat hotărârea – codificată ulterior şi în cunoscutul corpus legislativ Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem anexarium[17] (promulgat de principele Gheorghe Rákóczi II, la 15 martie 1653, cuprindea, într-o formulă sistematizată, articolele dietale din perioada anilor 1540-1653)[18] – interzicerii vizitelor canonice ale ierahilor ortodocşi fără aprobarea stăpânilor domeniali ai localităţilor care urmau a fi străbătute.[19] Pe aceeaşi linie antiortodoxă, în anul 1593, prefecţii („föispán”) şi sub-prefecţii („szalgabiró”) comitatelor transilvănene au primit împuternicirea de a destitui, după bunul plac, pe ocupanţii scaunelor protopopiale româneşti şi de a-i judeca pe preoţii supuşi ai acestora.[20] Mitropolitul Ioan a trebuit să ţină cont de aceste noi dispoziţii legislative.

c. Mihai Viteazul şi Biserica transilvăneană.

Începând cu anul 1595, în contextul apropierii politice dintre principele Sigismund Báthory şi domnitorul Mihai Viteazul, în istoria Bisericii transilvănene se inaugura o nouă etapă; destinderea confesională, promovată de Contrareforma catolică în scopul anihilării influenţelor negative ale Calvinismului, a dus la consolidarea Ortodoxiei ardelene, deşi, în noua politică bisericească a habsburgilor, sunt deja prezente şi indiciile unei ideologii de tip uniat.[21] Profitând de această destindere confesională, în anul 1595, delegaţia munteană prezentă la Alba Iulia – formată din mitropolitul Eftimie II al Ungrovlahiei (1594-1602) şi episcopii Teofil I al Râmnicului (1591-1601) şi Luca al Buzăului (1583-1602) – a obţinut înscrierea unui articol privitor la Biserica transilvăneană în cuprinsul tratatului de alianţă politică, din 20 mai. Prin noua prevedere, preoţii şi monahii erau lăsaţi „în obiceiul şi tradiţia din vechime, cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor”, iar Biserica Ortodoxă urma să se afle „sub jurisdicţia sau ascultarea mitropolitului din Târgovişte, după dispoziţiunea dreptului bisericesc şi a rânduielilor acelei ţări”, putându-şi strânge „veniturile îndătinate şi obişnuite”.[22] Această „jurisdicţie” nu trebuie înţeleasă însă în sensul strict al cuvântului, de subordonare a unui for bisericesc inferior faţă de un altul superior – adică supunerea „Episcopiei” Transilvaniei faţă de Mitropolia Ungrovlahiei – , ci în ea trebuie văzute drepturile şi datoriile ce decurg din titulatura de „exarhi ai Plaiurilor” purtată de de mitropoliţii Ţării Româneşti, anume hirotonirea întâi-stătătorilor ortodocşi ardeleni, dăruirea Sfântului Mir şi vegherea la păstrarea nealterată a învăţăturii bisericeşti răsăritene.[23]

În urma aceluiaşi tratat, la 4 iunie 1595, principele permitea mitropolitului Ioan să viziteze şi să încaseze de la preoţii făgărăşeni – supuşi până atunci, formal, superintendenţilor româno-calvini ai Transilvaniei – câte un florin pe an, după cum se obişnuia din vechime şi în celelalte regiuni ale ţării: „am îngăduit cinsthitului Ioan din Prislop, vlădicăi săboarălor rumâneşti în Ardeal, cum şi într-alte părţi a ţărei noastre Ardealului, din obiceaiul bătrân de la toţi popei rumâneşti subt putearea lui s-au şucuit din anul în anul a lua florintul, aşa şi de la popii săboarălor rumâneşti în biruinţa carea să ţâne de cetatea noastră de Făgăraşu, puteare întreagă să aibă a ţărcălui şi florintul din anu în anu totdeauna să poată lua, cum am îngăduit prea putearea cestor de acum[24] ; aceste prevederi sunt reluate şi în cuprinsul diplomelor princiare din 9 aprilie 1938 şi 28 ianuarie 1653.[25]

Deşi nemenţionată de documentele vremii, la cumpăna anilor 1596-1597 – la 30 decembrie 1596, Mihai Viteazul sosise la Alba Iulia însoţit de o numeroasă suită românească – trebuie să fi avut loc cel puţin o întrevedere între mitropolitul transilvănean şi domnitorul Unirii.[26] Probabil la solicitarea înaltului-ierarh, Mihai Viteazul a cerut şi a obţinut de la principele ardelean aprobarea ridicării unei noi catedrale şi a unei reşedinţe mitropolitane în imediata vecinătate a celor existente anterior.[27] Astfel, în apropierea zidurilor cetăţii Bălgrad, domnitorul român a ctitorit – lucrările de construcţie au început în prima parte a anului 1597, fiind finalizate, probabil, doi ani mai târziu – , în plan triconc şi de dimensiuni reduse, o nouă catedrală mitropolitană, cu hramul „Sf. Treime”.[28] În această ctitorie, potrivit informaţiilor furnizate de cronicarii Gheorghe Brancovici şi Wolfgang Bethlen – coroborate cu textul unui pomelnic al bisericii, din secolul al XVII-lea: „Aici sunt binecredincioşii ctitori, Io Mihail Voievod al Ţării Ungrovlahiei şi a celorlalte [...]” – ar fi fost reînhumat şi trupul decapitat al viteazului domn român[29] ; urmele au dispărut însă o dată cu dărâmarea sfântului lăcaş de către habsburgi, în jurul anului 1714.[30] Alte dovezi înclină balanţa în favoarea atribuirii bisericii tip „sală” – mult mai amplă, formând o unitate cu clădirile adiacente – lui Mihai, caz în care mormintele vornicului Danciu din Brâncoveni, tatăl viitorului domn Matei Basarab (1632-1654), şi al domnitorului Aron Tiranul al Moldovei (1591-1595) s-ar fi aflat în celălalt lăcaş de cult, în vechea catedrală a mitropoliţilor anteriori.[31] Cu prilejul aceleeaşi vizite, Mihai Viteazul a obţinut consimţământul autorităţilor politice transilvănene de a mai ridica şi alte biserici: Lujerdiu, Făgăraş, Ocna Sibiului (de către vistiernicul său Vasile).[32]

Ctitoriei sale mitropolitane i-a dăruit domeniul Buia, primit în anul 1597 de la principele transilvănean[33] , şi, probabil, o danie anuală de 6.000 de aspri34] – reînnoită lui Sava Brancovici (1656-1680), de către Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672), la 25 aprilie 1670[35] – , iar titularului scaunului vlădicesc al Ardealului numeroase odoare şi odăjdii bisericeşti, din care s-a păstrat doar o cârjă argintată, cu numele acestuia inscripţionat pe ea (s-a pierdut în împrejurările istorice tulburi ale Revoluţiei de la 1848-1849).[36] Chiar Sigismund Báthory, printr-un gest de totală deschidere faţă de Biserica Ortodoxă transilvăneană, i-ar fi dăruit – se pare – moşia Oarda (jud. Alba).[37] Noua reşedinţă chiriarhală, dimpreună cu catedrala mitropolitană, au fost inaugurate în primăvara anului 1600, aşa cum sugerează atestarea prezenţei la Alba Iulia a mitropolitului Eftimie al Ungrovlahiei, precum şi o menţiune lacunară a Socotelilor Clujului, din 26 aprilie: „Consiliul oraşului a trimes vlădicei, la dorinţa episcopului Dionisie (Rally n.n.), o cupă aurită (...) cumpărată de la Andrei Otwes (...) cu fl. 90”.[38]

Începând cu anul 1599, pentru Biserica Ortodoxă se întrezăreau noi oportunităţi. Poate şi ca urmare a informaţiilor furnizate de anturajul mitropolitului Ioan, Mihai Viteazul a obţinut o strălucită victorie împotriva oştirii maghiare a cardinalului Andrei Báthory – principele provizoriu al Transilvaniei (martie-octombrie 1599) – la Şelimbăr, în 28 octombrie.[39] La intrarea sa triumfală în Alba Iulia (1 noiembrie 1599), între cei care l-au întâmpinat s-a aflat, cu siguranţă, şi ierarhul hunedorean. Nu este exclusă nici varianta ca între sfătuitorii de taină ai viteazului voievod român să se fi aflat, la loc de cinste, şi mitropolitul Ioan.[40] Oricum, participarea domnului muntean la slujbele ortodoxe oficiate în ctitoria sa este o certitudine, izvoarele contemporane precizând că, în fiecare lună, spre a împăciui conştiinţa religioasă a noilor săi supuşi, Mihai Viteazul mergea 15 zile la biserica românească şi alte 15 la cea catolică.[41]

Din corespondenţa purtată cu Rudolf II (1576-1612), reiese că unul dintre scopurile politicii sale ardelene a fost acela de a include Ortodoxia românească între confesiunile privilegiate ale Transilvaniei, Calvinismul şi Unitarianismul urmând a fi scoase din rândul religiilor „recepte”.[42] În 1599, împăratul german îi scria: „Eu, împăratul, rog pre Domne-Ta, să nu laşi într-acel loc mulţi credincioşi, numai să laşi 3: Greci şi Frânci şi Lotreni (ortodocşi, catolici şi luterani n.n.); numai să goneşti Calvini şi Areiani şi să le ei beseareca, să o dai unde veri vrea Domne-Ta”.[43]

Măsura nu a putut fi dusă la bun sfârşit, dar prin hotărârile Dietei de la Alba Iulia, din 20-27 iulie 1600, Mihai Viteazul a reuşit să amelioreze situaţia materială a preoţimii româneşti, luând totodată atitudine şi faţă de scăderea moralităţii clerului ortodox sub presiunea calvină a ultimelor decenii.[44] Cu alte cuvinte, la cererea domnitorului român, prin art. 24 şi 31, preoţii ortodocşi au fost scutiţi de umilitoarele robote iobăgeşti, iar celor recăsătoriţi, dată fiind încălcarea prevederilor canonice răsăritene, li s-au aplicat drastice pedepse pecuniare: „În ceea ce priveşte a doua dorinţă a Măriei Tale, ca persoanele preoţilor români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat şi în această privinţă dorinţa Măriei Tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe” şi „dacă vreun preot român s-ar recăsători şi satul nu ar vesti pe vlădica cu prilejul vizitaţiei canonice, şpanii să poată lua de la astfel de sat două sute de florini pe seama Măriei Tale”.[45]

d. Ioan – primul mitropolit al Transilvaniei?

Din nefericire, actul edilitar al domnului român a dat naştere, în ultimul secol, la o aprigă controversă, axată în jurul răspunsului diferit pe care istoricii laici şi bisericeşti l-au dat întrebării: A fondat Mihai Viteazul o nouă instituţie bisericească, anume Mitropolia românilor ardeleni[46] , sau doar un nou complex rezidenţial mitropolitan?[47] Prin extensie: a fost Ioan de la Prislop cel dintâi mitropolit al Transilvaniei sau doar unul dintre întâi-stătătorii Bisericii Ortodoxe ardelene care au purtat această titulatură?

Cei dintâi opozanţi ai liniei istoriografice tradiţionale, aceea a susţinerii existenţei unei Mitropolii a românilor ortodocşi anterior anului 1599, au fost marele istoric Nicolae Iorga[48] şi canonicul blăjean Augustin Bunea.[49] Care sunt argumentele acestora? Până la 1579 – susţin cei doi – , din diplomatica vremii lipseşte titulatura de „mitropolit” al Transilvaniei, înalţii-păstori ai Bisericii Ortodoxe fiind cunoscuţi ca „episcopi” sau „vlădici” ai românilor. Nici reşedinţa acestora nu se afla la Alba Iulia, ci, în diferite epoci istorice, la Feleac, Silvaş (mănăstirea Prislop) sau Geoagiu de Sus. Mai mult, în anul 1602, episcopul catolic Dimitrie III Napragy al Transilvaniei (1597-1605) ar fi făcut referire, într-o scrisoare adresată împăratului Rudolf II al Germaniei, la mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia, transformată de Mihai Viteazul în reşedinţa mitropoliţilor ardeleni.[50] Apoi, în anii 1698[51] şi 1700[52] , potrivit conţinutului a două hrisoave domneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) făcea mai multe danii Mitropoliei transilvănene, afirmând că „scaunu aceştii mitropolii dintru a sa temelie iaste făcută şi înălţată de raposatul Mihai Voievod”. La fel, într-un pomelnic al fostei catedrale chiriarhale din Alba Iulia, care se deschidea cu menţiunea mitropolitului Ioan, se afla însemnat numele voievodului muntean, precum şi cuvintele: „Acesta au făcut şi sfânta mitropolia Bălgradului”.[53]

În sprijinul aceleiaşi ipoteze este adusă şi istorisirea ridicării catedralei bălgrădene în urma unei întâmplări miraculoase – fragmente ale originalului pierdut al Letopiseţului logofătului Teodosie, cronicarul lui Mihai Viteazul, păstrate la Lavra Pecerska, s-au transmis posterităţii graţie însemnărilor mitropolitului Petru Movilă al Kievului (1633-1646) – , relatare în care s-ar face din nou referire la actul fundării instituţiei mitropolitane de către domnitorul Mihai Viteazul: „Când Mihail Voievod, domnul Ţării Româneşti, izgonind pe Batăr Andreiaş, a luat schiptrul voievodatului ardelean, a venit în cetatea de scaun, anume Bălgradul, şi a voit să zidească o biserică pravoslavnică acolo în cetate. Dar preoţii şi orăşenii şi toţi boierii, fiind de lege latină, nu-i învoiau să zidească, spuind că ei sunt de lege pravoslavnică şi drept aceea nu vreau să aibă în cetatea lor biserică de altă lege. Domnul le-a zis: «Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte, căci n-aveţi darul Sfântului Duh în Biserica voastră, noi însă fiind pravoslavnici avem şi puterea adevărată a darului Duhului Sfânt, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o dovedi oricând, prin faptă». Ei voiau să arăte aceasta cu ceartă de cuvinte şi cu vorbe. Iar el a zis: «Nu, nu cu ceartă, ci cu fapte vreau să dovediţi, sau voiu dovedi eu spre încredinţarea tuturor». Atunci ei au zis: «Cum avem să dovedim astfel, căci nu se poate în alt chip, decât să arătăm cu cuvântul Sfintei Scripturi». Atunci el a zis: «Cearta de cuvinte e o osteneală fără capăt; dar noi fără ceartă vom putea dovedi iute aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Să mergem în mijlocul cetăţii, şi acolo să aducă apă curată, şi arhiereul meu cu preoţii lui să o sfinţească de faţă cu toţi; tot astfel să facă şi ai voştri acolo, din partea lor, şi, după ce o vom sfinţi astfel, să o punem şi să o închidem 40 de zile, în vase deosebite, pecetluind-o şi eu şi voi cu peceţile noastre, şi apa şi uşile bisericii. Şi a cui apă va rămânea nestricată, ca şi când atunci ar fi luată din izvor, legea aceluia e dreaptă, iar a cui se va strica, şi legea îi este rea. Căci, dacă apa mea va rămânea nestricată, cum nădăjduiesc în Dumnezeu, să-mi îngăduiţi fără vorbă să zidesc biserica, iar de nu, nu voiu zidi, aşa cum voiţi voi». Atunci ei toţi cu un glas au strigat: «Bine, bine, aşa să fie». Dimineaţa ieşi domnul cu toţi boierii şi cu curtea sa în piaţă, după obicei, cu litanie, şi împreună cu el episcopul şi preoţii cu crucea, cu făclii şi cu cădelniţe, şi, oprindu-se la locul pregătit, au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi cu lacrămi şi suspine, ca să proslăvească Dumnezeu credinţa pravoslavnică, şi pe cei de lege rea să-i acopere de ruşine. Latinii, tot aşa, înaintea tuturor osebit au sfinţit, după obiceiul lor, apa, şi au sărat-o cu sare, şi astfel sfinţind, fiecare şi-a turnat apa sa sfinţită în câte un vas, şi au pecetluit amândouă vasele de amândouă părţile. Şi, ducându-le, le-au aşezat în biserica cea mare a latinilor şi, închizând uşile, le-au pecetluit şi au plecat. În fiecare zi se ruga domnul cu episcopul şi preoţii şi cu toţi pravoslavnicii, postind. Tot aşa au făcut şi latinii. După douăzeci şi cinci de zile, din îndemnul dumnezeiesc, a venit la el episcopul şi a zis: «Doamne, cheamă pe latini şi pe preoţii lor, şi nu aştepta ziua statornicită a patruzecea; să mergem la biserică şi despecetluind să deschidem uşile şi vei vedea darul lui Dumnezeu, cum adevăraţii robi ai Lui, cei ce se încred cu adevărat în El, nu se vor ruşina». Iar domnul, chemându-i pe toţi, după sfatul episcopului, merse la biserică şi, deschizând uşile, au intrat toţi, şi întâiu episcopul pravoslavnic plecând genunchii şi cu lacrămi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, Tu Care eşti Unul în Treimea cea sfântă, slăvită şi închinată, precum de demult ai ascultat pe credinciosul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului Tău şi ai ruşinat pe cei de lege rea, auzi-mă şi acum pe mine nevrenicul robul Tău şi pe toţi robii Tăi credincioşi ce se află aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, dar pentru slava numelui Tău cel sfânt şi pentru întărirea adevăratei credinţe în Tine, arată darul neînstrăinat al Sfântului Duh în apa aceasta, prin nestricăciunea ei, ca să vadă toţi cei de faţă că numai în singură biserica Ta a Răsăritului este credinţa cea adevărată şi darul cel adevărat al Sfântului Duh; căci Tu singur eşti Acela Ce blagosloveşti şi sfinţeşti toate, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin». Serbându-se şi cântând: «Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu: de cine mă voiu teme?» despecetlui vasul, în care era apa sfinţită, şi, uitându-se la apă, a găsit-o mai curată şi mai luminoasă decât mai înainte şi având mirosul ei bun de la început, ca şi cum ar fi luată dintr-un izvor ce curge, a strigat zicând: «Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie, Cel Ce preamăreşti Biserica Ta; mărire Ţie Celui Ce în chip minunat întăreşti legea pravoslavnică şi nu ne-ai ruşinat pe noi în nădejdea noastră». Şi către toţi a zis: «Veniţi şi vedeţi cum atâtea zile a stătut apa aceasta şi prin darul Sfântului Duh a rămas nestricată şi încredinţaţi-vă că adevărată este credinţa noastră pravoslavnică». Latinii de asemenea, rugându-se şi făcând slujba după obiceiul lor, au despecetluit vasul, în care se afla apa lor, şi, îndată ce au deschis, toată biserica s-a umplut de miros rău, încât s-au speriat toţi latinii şi cu mirare au strigat: «Adevărată este legea grecească pe care o ţine domnul: să-şi zidească biserică de legea lui în cetatea noastră, căci s-a mâniat Dumnezeu asupra noastră, fiindcă l-au oprit la aceasta, şi s-a stricat apa noastră». Şi astfel, ruşinându-se latinii cu preoţii lor, s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre dânşii s-au întors la credinţa pravoslavnică. Iar domnul cu episcopul său şi cu preoţii şi cu toţi boierii şi oştenii lui, plini de bucurie şi veselie, s-a întors la curtea sa, slăvind şi mulţămind la Dumnezeu pentru marea minune întâmplată, spre întărirea credinţei pravoslavnice celei adevărate. Şi a făcut în acea zi un mare ospăţ oraşului întreg şi tuturor oştenilor săi. Şi cu jurământ s-au învoit toţi locuitorii ţării Ardealului să se zidească biserica, care niciodată să nu se risipească. Şi îndată a început domnul a zidi (dar nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea vremurilor să o risipească, ci la marginea oraşului, lângă zidul cetăţii, într-un loc frumos) şi zidind-o au sfinţit-o. Şi Episcopia a mutat-o acolo (căci mai înainte trăiau în alt loc episcopii) unde până astăzi este cu ajutorul lui Dumnezeu, şi a aşezat acolo pe cel dintâi episcop de Bălgrad, Ioan [...]. Acestea s-au scris, cetind în Letopiseţul muntenesc şi auzind-o de la mulţi marturi, vrednici de credinţă şi mai ales de la dumnealui vistierul ce era atunci, iar acum logofăt mare al Ţării Româneşti, şi de la Dragomir, marele pitar al acelei ţări”.[54]

Concluzionând, Nicolae Iorga scria: „Când Mihai luă, în toamna anului 1599, Ardealul [...], făcu din casa superintendenţilor calvini o reşedinţă de mitropolit ardelean al românilor, din biserica sa o catedrală arhiepiscopală şi-i dădu danii întinse[...]. Bălgradul e noua mitropolie. Până atunci nu stătuseră măcar episcopi români în Bălgrad [...]. În Silvaş nu mai era alt episcop. El, Ioan, era vlădica de Silvaş, ajuns mitropolit”.[55] Într-un mod asemănător se exprima şi canonicul unit Augustin Bunea: „În locul episcopieǐ Silvaşuluǐ saŭ a ţĕreǐ Ardealuluǐ şi a părţilor ungurescǐ se ridică decǐ o nóuă episcopie, aşa numita mitropolie a Belgraduluǐ, care este înfiinţată érăşi de un domn român, de Mihaiŭ”.[56]

Argumentele celor doi sunt însă neconcludente pentru a demonstra o teză de o asemenea importanţă pentru istoria Bisericii Ortodoxe transilvănene. La o analiză atentă acestea pot fi uşor demontate. Astfel, în ceea ce priveşte absenţa titulaturii mitropolitane din documentele vremii – cel dintâi ierarh ardelean care apare oficial cu acest titlu este Ghenadie I (1579-1585), predecesorul lui Ioan de la Prislop – şi înlocuirea ei cu o alta improprie, acest aspect s-ar explica prin folosirea aleatorie de către cancelaria maghiară a unor termeni ecleziastici consideraţi sinonimi (mitropolit, arhiepiscop, episcop, vlădică). Doar în acest fel s-ar putea explica perpetuarea acestei confuzii terminologice şi în veacul următor, ocupanţii scaunului vlădicesc al Bălgradului continuând să fie numiţi episcopi şi după această dată; însuşi mitropolitul Ioan, la doar şase ani de la atestarea acestei titulaturi, era numit, în actul de confirmare în funcţie, tot „episcop”.[57] Cât priveşte reşedinţa mitropoliţilor ardeleni, cu toate că epigrafia şi documentele secolelor XIV-XVI menţionează mai multe locaţii (Râmeţ, Hunedoara, Nandru, Feleac, Prislop, Geoagiu de Sus şi Lancrăm), începând cu arhipăstorirea vlădicăi Eftimie I (1571-1574), aceasta nu a putut fi decât Bălgradul.[58]

Apoi, conţinutul scrisorii episcopului Dimitrie Napragy se referă la ridicarea mănăstirii „Sf. Treime” din Alba Iulia, iar nu la întemeierea Mitropoliei Transilvaniei; la fel, hrisoavele domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi însemnarea mitropolitului Petru Movilă. Nici chiar pomelnicul vechii catedrale bălgrădene nu poate fi adus ca argument, alcătuitorul acelui diptic nefăcând altceva decât să fixeze scriptic ridicarea complexului mitropolitan în zilele de glorie ale viteazului voievod român sud-carpatic, atunci când pe scaunul vlădicesc al Alba Iuliei se afla mitropolitul hunedorean Ioan de la Prislop.[59] Mai mult, chiar logica istorică demonstrează netemeinicia acestei supoziţii. Dacă Mitropolia Transilvaniei era creaţia domnitorului Mihai Viteazul, în împrejurările politice tulburi de după uciderea sa, şi aceasta, cu siguranţă, ar fi fost suprimată, iar mitropolitul Ioan alungat. Dar acest lucru nu s-a întâmplat, dovadă că instituţia mitropolitană a românilor ardeleni avea o istorie mult mai îndelungată, cunoscută şi de către contemporanii prigonitori.[60]

Aşadar, Nicolae Iorga şi Augustin Bunea au confundat instituţia mitropolitană cu reşedinţa acesteia; deşi combătut la acea vreme, punctul lor de vedere a făcut „carieră”, fiind întâlnit chiar şi în istoriografia recentă.[61] Prin urmare, Ioan nu a fost primul mitropolit al Ardealului, ci doar unul dintre ocupanţii acestui scaun vlădicesc, păstorirea sa încadrându-se în neîntreruptul şir al arhipăstorilor ortodocşi români ai Evului Mediu transilvănean.

e. Final de arhipăstorire.

Înfrângerea oştirii muntene la Mirăslău (18 septembrie 1600), pierderea Transilvaniei şi uciderea mişelească a marelui voievod român în vara anului următor, au scos încă o dată la lumină adevăratele simţăminte ale naţiunilor „privilegiate” faţă de poporul român şi Biserica sa strămoşească. La 20 septembrie 1600, cele două lăcaşuri ortodoxe, dimpreună cu reşedinţa mitropolitană, au fost devastate de soldaţii generalului Basta, iar călugării ortodocşi trecuţi prin ascuţişul sabiei.[62] O lună mai târziu, Dieta de la Lécfalva, convocată între 25 octombrie şi 4 noiembrie 1600, reafirma libertatea deplină a celor patru religii „recepte” şi interzicea accesul preoţilor şi a călugărilor ortodocşi extracarpatici pe teritoriul Principatului.[63] Aceeaşi ostilitate la adresa clerului românesc o arată şi Dieta de la Cluj, din ianuarie 1601, în care se hotăra ca acei preoţi găsiţi vinovaţi de răzvrătire şi de sprijinire a domnului muntean vor fi prinşi, judecaţi după legislaţia civilă maghiară şi pedepsiţi ca atare; abuzurile nobililor la adresa preoţilor şi a ţăranilor ortodocşi români s-au ţinut lanţ.[64]

În vara anului 1600, mitropolitul Ioan este atestat în scaunul vlădicesc al Ardealului pentru ultima oară.[65] Atunci, el trimitea o scrisoare magistratului Lucas Engeter (1594-1597; 1599-1603) al Sibiului – în original, „Lucač pulgăr meşter” (Bürgermeister) – , întărită cu o pecete mică de ceară de un verde întunecat; aceasta este cea mai veche epistolă românească păstrată, provenită din pana unui ierarh al nostru.[66] Din textul scrisorii se desprinde grija neţărmurită a mitropolitului faţă de turma sa, căreia căuta să-i apere „sănătatea morală şi fizică”[67] : „† Milostiu Bojiiu Ioan Vlădica ot Belgrad scriu închinăciune şi multă sănătate la dumneata bulgăr Lucač şi aduc ştire dumitale de rândul unui mişel din Răşinariu, ce au venit de s-au jeluit de un fečur al lui şi au zis că să leagă o fată de insul; nu ştim avut-au vină au n-au avut că el să gioară că n-au avut şi după aceea, el gice că-şi sânt sânge amestecat şi de altă parte ei sânt cumătri, de nu li cadi să lăcuiască, deci să cauţi dumneata că de-şi vor fi sânge, eu nu-i voiu lăsa împreună să fie, eară de ce au greşit, dumneata veri căuta leage cum va hi, să au îngădueşte dumneata că doară voiu veni şi eu întracolea, deci vei căuta leage cum va hi mai bine, şi să hii sănătos dumneata dela Dumnezău adevărat”.[68]

Nu se cunosc niciun fel de ştiri privitoare la activitatea mitropolitului după această dată. Am fi tentaţi să credem că în tumultumul evenimentelor legate de dispariţia protectorului său şi în contextul reprimării sălbatice a tuturor susţinătorilor viteazului voievod român s-ar fi încheiat şi păstorirea sa[69] ; la fel, retragerea la mănăstirea Prislop, după înlăturarea sa din scaun, este văzută ca o altă posibilă variantă.[70] Mai sigur însă, în pofida presiunilor la care va fi fost supus, Ioan a rămas în fruntea păstoriţilor săi până prin anul 1605, căci abia la 13 martie 1606, la cârma Bisericii Ortodoxe din Transilvania este atestat un alt ierarh, în persoana mitropolitului Teoctist (c.1606-c.1623).[71]

f. Consideraţii finale.

Personalitate importantă din trecutul Bisericii ardelene, mitropolitul Ioan a fost mereu în atenţia istoriografiei ecleziastice şi chiar laice, dată fiind contemporaneitatea sa cu domnitorul Mihai Viteazul. În contextul cercetărilor privitoare la viaţa şi activitatea sa s-au strecurat însă şi unele informaţii eronate. Astfel, Nicolae Iorga îl socoteşte ca fiind titularul Episcopiei Silvaşului, treaptă din care a fost ridicat, o dată cu înfiinţarea „noii instituţii ecleziastice mitropolitane, pe scaunul vlădicesc al Bălgradului”.[72] Şi Ştefan Lupşa lega prima parte a arhipăstoririi sale – anii 1585-1597 – de mănăstirea Prislop, dar în calitate de mitropolit, aceasta întrunind, prin restaurarea întreprinsă de domniţa Zamfira, condiţiile proprii unei reşedinţe mitropolitane.[73] Total greşit, Spiridon Cândea îl confunda cu un antecesor al său, cu mitropolitul Ioan din Peşteana (1553-1557)[74] , iar Augustin Bunea cu episcopul contemporan al Vadului, Ioan de la Cerna (1599-c.1605).[75]

Greşit a fost identificat şi cu Sf. Ioan de la Prislop, un călugăr sihastru, retras într-o peşteră din apropierea mănăstirii la cumpăna secolelor XV-XVI.[76] Într-adevăr, fragmentele din Letopiseţul logofătului Teodosie fac referire la unele fapte minunate săvârşite de mitropolitul hunedorean atât în timpul vieţii (episodul sfinţirii apei în catedrala catolică din Alba Iulia), cât şi după mutarea sa la sălaşurile cele cereşti, caracterizându-l în următorii termeni: „bărbat smerit, binefăcător şi sfânt, care trăind acolo, cu sfinţenie, trupul lui neputrezit şi cu bun miros este până astăzi, făcând multe minuni celor ce cu credinţă se apropie de sicriul lui”.[77]

Prin viaţa curată şi prin destoinicia sa, mitropolitul Ioan de la Prislop, cel care s-a învrednicit a fi contemporanul şi colaboratorul marelui Mihai Viteazul, domnul celei dintâi Uniri, a înscris o pagină de aur în cartea nemuritoare a istoriei Bisericii Ortodoxe transilvănene.


Note

1. ^Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV. Interferenţe spirituale, Timişoara, 1999, p. 144.
2. ^Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. I, Iaşi, 2005, p. 202, 259-260.
3. ^Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 72.
4. ^Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, Budapest, III, 1877, p. 144; Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei (1653) (trad., studiu introd. şi note de Alexandru Herlea, Valeriu Şotropa, Raul Pop, Iuliu Nasta, Ioan N. Floca), Cluj-Napoca, 1997, p. 250.
5. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438 (vezi şi Idem, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 112).
6. ^Niculae I. Şerbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Târgovişte, 2001, p. 119.
7. ^Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, Arad, 1986, p. 35.
8. ^Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria României, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 830; Augustin Bunea, Vechile Episcopii româneşti ale Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, Blaj, 1902, p. 60-61, n. 1
9. ^M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., I, p. 437.
10. ^Ibidem, p. 445-446.
11. ^E. Hurmuzaki, op. cit., XI, p. 830; A. Bunea, op. cit., p. 61; Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 36; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, vol. I, Sibiu, 1918, p. 89.
12. ^Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 1995, p. 47, n. 18; Ana Dumitran, Gúdor Botond, Nicolae Dănilă, Relaţii interconfesionale româno-maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI - primele decenii ale secolului XVIII), Alba-Iulia, 2000, p. 95, n. 349.
13. ^E. Hurmuzaki, op. cit., XI, p. 832; N. Iorga, op. cit., p. 36; N. Şerbănescu, op. cit., p. 120.
14. ^E. Hurmuzaki, op. cit., XI, p. 840; N. Şerbănescu, op. cit., p. 143, n. 438.
15. ^Adrian Andrei Rusu, Raporturi ale Curţii principelui Sigismund Báthory cu ierarhia românilor din Transilvania la începutul ultimului deceniu al secolului al XVI-lea, în rev. „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, XII, 1988, p. 312, 314-315.
16. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 113.
17. ^Constituţiile Aprobate..., p. 58.
18. ^Gheorghe Bichicean, Religia românilor din Transilvania în cuprinsul Constituţiilor Aprobate (Dieta din anul 1653), în rev. „Sargetia”, Deva, XXV, 1992-1994, p. 278-281.
19. ^Monumenta Comitialia..., III, p. 248-257; George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 133; Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre reînfiinţarea Mitropoliei, dimpreună cu o colecţie de acte, Sibiu, 1900, p. 12; Alexandru Pop, Dezbinarea din Biserica românilor din Ardeal şi Ungaria (1697-1701), Bucureşti, 1921, p. 10; Petru Filimon, Protestantismul şi românii din Ardeal. Combaterea unei teorii uniate, Arad, 1938, p. 32.
20. ^Monumenta Comitialia..., III, p. 418; G. Bariţiu, op. cit., I, p. 133; Al. Pop, op. cit., p. 10-11; P. Filimon, op. cit., p. 32-33.
21. ^Pompiliu Teodor, Politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Revista de Istorie”, t. IV, 1993, nr. 5-6, p. 479.
22. ^E. Hurmuzaki, op. cit., III/1, p. 212; Şt. Meteş, op. cit., p. 131; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1928 p. 221.
23. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438.
24. ^Samuil Micu, Istoria românilor (ed. princeps după manuscris de Ioan Chindriş), vol. II, Bucureşti, 1995, p. 213; Gheorghe Şincai, Hronica românilor (ed. îngrijită de Florea Fugariu), t. II, Bucureşti, 1969, p. 348-349; Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci pentru istoria Besericei romane mai alesu unite, Blaj, 1855, p. 192; A. Bunea, op. cit., p. 65; Şt. Meteş, op. cit., p. 131-132; Aurel Rădăuţiu, Actele româneşti tipărite la Alba-Iulia în 1653, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, t. XXVIII, 1975, p. 902.
25. ^Ioan Lupaş, Un vlădică român năpăstuit la anul 1638. Cine ar putea fi?, în vol. „Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, t. II, Bucureşti, 1940, p. 253-256.
26. ^Şt. Meteş, op. cit., p. 132; N. Iorga, op. cit., I, p. 222-223; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 113-114.
27. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 114.
28. ^Gheorghe Petrov, Vechea Mitropolie a Bălgradului, Cluj-Napoca, 2002, p. 34-45.
29. ^Gheorghe Anghel, A fost reînhumat corpul marelui voievod Mihai Viteazul în catedrala sa din Alba?, în rev. „Apulum”, Alba Iulia, XXVII-XXX, 1990-1993, p. 311-323.
30. ^M. Păcurariu, op. cit., II, p. 274.
31. ^Silviu Dragomir, Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală de la Alba, în „Anuarul Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, s. III, t. XXI, 1939, p. 483-498.
32. ^Şt. Meteş, op. cit., p. 134-135; N. Iorga, op. cit., I, p. 223; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 161-164; M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438.
33. ^Ştefan Meteş, Moşiile domnilor şi boierilor din ţările române în Ardeal şi Ungaria, Arad, 1925, p. 62-63; Nicolae Edroiu, Posesiunile domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania (secolele XIV-XVI). Semnificaţii politico-sociale şi cultural-istorice, în vol. „Istoria României. Pagini transilvane” (coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 62.
34. ^Şt. Meteş, Istoria Bisericii..., p. 133.
35. ^Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane (1599-1699), vol. I, Cluj, 1940, nr. 142, p. 322-327.
36. ^S. Micu, op. cit., p. 213; T. Cipariu, op. cit., p. XIV; A. Bunea, op. cit., p. 66; Şt. Meteş, op. cit., p. 134; N. Iorga, op. cit., I, p. 224.
37. ^E. Hurmuzaki, op. cit., IV,/I, p. 287; A. Bunea, op. cit., p. 66; N. Iorga, op. cit., I, p. 223-224; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 114.
38. ^E. Hurmuzaki, op. cit., XII, p. 826; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 115, 137 (n. 338).
39. ^A. Bunea, op. cit., p. 66; Şt. Meteş, op. cit., p. 33.
40. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 121-122.
41. ^M. Păcurariu, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an XIII, 1968, nr. 1-3, p. 13.
42. ^P. Teodor, op. cit., p. 485; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 141-115.
43. ^Nicolae Iorga, Documente nouĕ, in mare parte românesci relative la Petru Şchiopul şi Michaiŭ Vitézul, în „Anuarul Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, s. II, t. XX, 1899, p. 458.
44. ^G. Bariţiu, op. cit., I, p. 134; Şt. Meteş, op. cit., p. 136; M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., I, p. 438.
45. ^Timotei Cipariu, Archivu pentru filologia şi istoria, Blaj, 1867, p. 319; Monumenta Comitialia..., IV, 1878, p. 527-528; Ioachim Crăciun, Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihaiu Viteazul (1599-1600), în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, VII (1936-1938), 1939, p. 638-639; I. Lupaş, op. cit., I, nr. 24, p. 59-60.
46. ^A. Bunea, op. cit., p. 66-67; N. Iorga, op. cit., I, p. 224-225; Istoria românilor IV. De la universalitatea creştină către Europa „patriilor” (coord. Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu), Bucureşti, 2001, p. 626.
47. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438.
48. ^N. Iorga, Sate şi preoţi..., p. 35, 37; Idem, Ştefan cel Mare, Mihai-Viteazul şi Mitropolia Ardealului, în vol. „Studii asupra Evului Mediu românesc” (ed. îngrijită de Şerban Papacostea), Bucureşti, 1984, p. 575-580; Idem, Istoria Bisericii..., I, p. 224-225 etc.
49. ^A. Bunea, op. cit., p. 66-67; Idem, Ierarchia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, p. 10; Idem, Mitropolitul Sava Brancovici, Blaj, 1906, p. 20 etc..
50. ^E. Hurmuzaki, op. cit., IV/1, p. 287.
51. ^T. Cipariu, op. cit., p. 453-454; I. Lupaş, op. cit., I, nr. 197, p. 461-464.
52. ^T. Cipariu, op. cit., p. 455-456; Nicolae Popea, Vechea Mitropolie Ortodoxă Română a Transilvaniei, suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu, 1870, p. 26-27.
53. ^T. Cipariu, Acte şi fragmente..., p. 13.
54. ^N. Iorga, Ştefan cel Mare..., p. 376-380.
55. ^Ibidem, p. 375.
56. ^A. Bunea, Vechile Episcopii..., p. 66-67.
57. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 439.
58. ^Ibidem, I, p. 260, 262-266, 434-437.
59. ^Zenovie Pâclişanu, Rezidat-au vlădici români în Alba Iulia înainte de Mihai Viteazul?, în rev. „Cultura Creştină”, Blaj, an IV, 1914, nr. 3, p. 65-70; N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 116-117.
60. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 439.
61. ^[Mihai Viteazul] a înfiinţat la Alba Iulia, devenită centrul vieţii politice româneşti, o Mitropolie ortodoxă” (cf. Istoria românilor..., IV, p. 626).
62. ^Gh. Petrov, op. cit., p. 58-59.
63. ^T. Cipariu, op. cit., p. 319; A. Bunea, op. cit., p. 68; Şt. Meteş, op. cit., p. 133; Constituţiile Aprobate..., p. 250, n. 21.
64. ^Istoria românilor V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716) (coord. Virgil Cândea), Bucureşti, 2003, p. 790.
65. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 122.
66. ^I. Lupaş, op. cit., I, p. 20.
67. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 122.
68. ^I. Lupaş, op. cit., I, nr. 8, p. 19-20.
69. ^Zenovie Pâclişanu, Teritoriul Episcopiei Bălgradului de la început până la Unirea cu Roma, în rev. „Cultura Creştină”, Blaj, an I, 1913, nr. 13, 423; Spiridon Cândea, Ioan, mitropolitul Ardealului din timpul domniei lui Mihai Vodă Viteazul, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an X, 1965, nr. 11-12, p. 947.
70. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 123.
71. ^M. Păcurariu, op. cit., I, p. 437 şi II, p. 53.
72. ^N. Iorga, op. cit., p. 375.
73. ^Ştefan Lupşa, Mitropolia Ardealului în veacul XVI, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an V, 1960, nr. 7-8, p. 589.
74. ^Sp. Cândea, op. cit., p. 945-946.
75. ^A. Bunea, op. cit., p. 68.
76. ^N. I. Şerbănescu, op. cit., p. 119.
77. ^N. Iorga, op. cit., p. 380.





Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Publicat în „Revista Teologică”, Sibiu, an. 18 (90), 2008, nr. 1, p. 76-88.

Articol postat de: Mihail Calin • Data: 1 august 2010 • Vizualizări: 697