Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluţionarea conflictului bulgaro-constantinopolitan din anii 1870-1945
Studiu istoric ce prezintă cauzele și consecințele implicării Bisericii Ortodoxe Române în conflictul eclezial bulgaro-constantinopolitan din anii 1870-1945
1. Preliminarii

Continuatoare directe ale Bisericii Apostolice, păstrătoare ale aceleiaşi unităţi – doctrinare, cultice şi canonice – în interiorul Ortodoxiei, Bisericile răsăritene, depăşind aparenta diviziune dată de organizarea lor internă ca Biserici autocefale sau ca Biserici autonome, doar împreună formează acea Ecclesia „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În acest trunchi al Ortodoxiei, fiecare Biserică şi-a avut, însă, evoluţia sa istorică proprie[1]. Totuşi, cunoaşterea trecutului bisericesc al fiecăreia nu este altceva decât prezentarea istoriografică a Bisericii Răsăritene în ansamblu.

Cum, însă, elementul uman – supus, prin cădere, slavei deşarte – este cel care a configurat întreaga evoluţie istorică a organismului teandric, care este Biserica, nici Ortodoxia nu a fost ferită de „duhul dezbinării”, de-a lungul timpului existând şi în sânul ei neînţelegeri şi dispute, ba chiar sciziuni de o mai scurtă sau mai lungă durată. „Comode” sau nu pentru istoriografia noastră bisericească, faptele trebuie expuse ca atare, obiectivitatea fiind caracteristica esenţială a oricărui demers istoric[2]. Cu o astfel de criză s-a confruntat Răsăritul creştin în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când mai vechile neînţelegeri dintre Biserica Ortodoxă Bulgară şi Patriarhia ecumenică din Constantinopol s-au transformat într-un conflict deschis – aşa-numita „schismă bulgară”– ce a degenerat într-o adevărată ruptură a comuniunii frăţeşti între cele două Biserici, pentru mai bine de şapte decenii[3].

Problematica a fost supusă în epocă unor ample dezbateri[4], cu atât mai mult cu cât părerile celorlalte Biserici Ortodoxe surori oscilau. Spre exemplu, dacă pentru Patriarhia ecumenică, Biserica Ortodoxă Bulgară era – în mod declarat – o Biserică schismatică, pentru Biserica Ortodoxă Română, demersul bulgar era perfect legitim, înscriindu-se pe traiectoria mai largă a emancipării politico-sociale şi religioase a vecinilor săi sud-dunăreni de sub tutela turco-fanariotă constantinopolitană. Şi dezbaterile au continuat, căci nu era vorba despre o Biserică nou-înfiinţată, ci de una ale cărei rădăcini coborau în istorie mai bine de un mileniu[5].

2. Repere ale conflictului bulgaro-constantinopolitan

Sub raport politic şi bisericesc, cu certitudine se poate afirma că bulgarii au avut cea mai grea situaţie dintre popoarele din Balcani, cele aproape cinci secole de stăpânire otomană punându-şi serios amprenta asupra dezvoltării ulterioare a Statului bulgar[6]. Căci, într-adevăr, cucerirea otomană a determinat dispariţia statului bulgar şi a clasei sale conducătoare, a produs un evident declin demografic, iar colonizările masive de populaţie musulmană au schimbat profund peisajul etnico-religios al ţării. Datorită acestei politici distructive şi deznaţionalizatoare, poporul bulgar a rămas aproape izolat de civilizaţia europeană, tocmai în perioada cea mai înfloritoare a culturii occidentale: Renaşterea şi Umanismul. Şi, totuşi, miracolul s-a produs. Bulgarii nu numai că au răzbătut prin negurile istoriei, dar, graţie veritabilelor centre culturale de tradiţie monahală – de la Athos (Hilandar şi Zografu), Rila, Bacikovo – şi strânselor legături cu ţările române şi cu Rusia, chiar şi-au perpetuat o cultură proprie, expresia cea mai înaltă a identităţii lor si a spiritualităţii ortodox-bizantine, din sfera căreia, ca moştenitori (alături de români şi de celelalte popoare balcanice), făceau parte[7].

Această cultură a stat apoi la baza a ceea ce s-a numit „Marea Renaştere Bulgară”, proces complet de dezagregare a vechilor structuri feudale, desfăşurat pe o perioadă de mai bine de o sută de ani: din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în deceniul al optulea al veacului următor. Că a fost vorba într-adevăr de o redeşteptare naţională o dovedeşte profunda transformare din toate domeniile vieţii socio-politice, culturale şi bisericeşti, specifice, de altfel, Iluminismului european în ansamblu[8]. Promotorul acestei Renaşteri este considerat învăţatul călugăr Paisie de la Hilandar (Paisie Hilandarski), lucrarea sa Istoria sloveano-bulgară (1762) constituind o vibrantă pledoarie în favoarea unei Bulgarii libere, din punct de vedere politic şi bisericesc. Fără un prea mare ecou la vremea redactării lor, ideile sale au prins însă contur şi s-au concretizat sub forma unui autentic program de luptă al tinerei burghezii bulgare, pentru autodeterminare naţională, în anii ’20 ai secolului următor, când lupta de eliberare antiotomană, spontană până atunci, a intrat, treptat, într-o formă organizată, anii 1870 (înlăturarea clerului fanariot de la conducerea Bisericii Bulgare) şi 1877-1878 (eliberarea parţială a vechilor teritorii bulgare de sub stăpânirea otomană) marcând împlinirea tuturor dezideratelor bulgare[9].

Dacă din punct de vedere politic Bulgaria s-a aflat, timp de aproape cinci veacuri (1393/1396-1878), sub dominaţie otomană, pe tărâm bisericesc, patriarhul ecumenic Constantinopol, în calitatea sa de „etnarh” al tuturor creştinilor aflaţi sub sceptrul Semilunei, şi-a întins jurisdicţia şi asupra spaţiului bulgar. Respectate iniţial, prevederile „beratului” emis de sultanul Mohamed II (1451-1481), privitoare la statutul şi libertatea creştinilor din Imperiu, au fost, treptat, încălcate. În faţa acestei situaţii, ţarii ruşi, erijaţi în postura de mari apărători ai creştinătăţii, au socotit a fi de datoria lor să încerce o reglementare a situaţiei milioanelor de creştini asupriţi – islamizarea forţată a populaţiei atinsese cote îngrijorătoare – de pe întinsul Imperiului Otoman[10].

Tratatele de pace ruso-turce de la Kuciuk-Kainargi (1774), Adrianopol (1829), Hunkiar-Iskelessi (1833) şi Petersburg (1834) au luat în discuţie această chestiune, iar „Hatti-Şeriful de la Ghül - Hané” (3 noiembrie 1839), „Iradeaua” (6 iunie 1853) şi „Hatti-Humayium”-ul (18 februarie 1856) sultanului Abdul-Medjid I (1839-1861) au adus primele modificări în acest sens. În anul 1860, sultanul a sancţionat chiar un proiect de lege al Patriarhiei Ecumenice, legat de alegerea şi înscăunarea ierarhilor, de organizarea Sfântului Sinod patriarhal, de raporturile patriarh - episcopi, etc[11].

Din nefericire, aceste măsuri salutare au fost interpretate şi transpuse în practică diferit de către naţionalităţile creştine conlocuitoare, astfel că, în locul sporirii unităţii creştinilor de pe întinsul Imperiului şi a coalizării lor în vederea obţinerii altor şi altor avantaje politico-religioase, s-a ajuns la o profundă dezbinare bisericească. Motivul? Patriarhia ecumenică s-a amestecat atât de mult în problemele interne ale comunităţilor locale creştine negreceşti, încât a încercat chiar să le anuleze specificităţile locale ale acestora; cei vizaţi erau, în primul rând, bulgarii[12].

Reacţiile bulgarilor nu au întârziat să apară. Acuzele – sporadice la început – profesate la adresa „fanariotismului” constantinopolitan s-au transformat, treptat, în dure luări de poziţie contra ierarhiei greceşti, samavolnic impuse la conducerea comunităţilor bisericeşti bulgare[13]. În noile condiţii, lupta bulgarilor pentru o ierarhie proprie, pentru păstrarea limbii şi a tradiţiilor strămoşeşti, a îmbrăcat forma unei lupte pentru identitate, independenţă şi afirmare naţională[14].

Cum pe calea dialogului nu s-a putut ajunge la nici un rezultat, singura soluţie pentru partea bulgară rămânea, pe moment, ruperea legăturilor cu Patriarhia; cu alte cuvinte, schisma. La 3 aprilie 1860 – în ziua de Paşti – , când învăţatul ierarh Ilarion de Macariopolis, la cererea conaţionalilor săi, refuzând, în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, la biserica „Sfântul Ştefan” din Constantinopol, să mai pomenească numele patriarhului ecumenic Chiril VII (1855-1860), aceasta s-a şi produs. Exemplul său a fost repede urmat de către preoţii bulgari din provincii; la pomelnice, numele patriarhului a fost înlocuit cu cel al sultanului. Din acest moment, Biserica Bulgară a fost considerată una naţională, în frunte cu episcopul Ilarion[15]. Patriarhia a protestat vehement, iar Poarta a luat măsura exilării episcopilor Ilarion de Macariopolis şi Auxenţiu de Durazzo, consideraţi ca principali agitatori. Totuşi, în faţa prozelitismul uniat şi protestant care prindea tot mai mult teren în Bulgaria, patriarhul ecumenic Ioachim II (1860-1863; 1873-1878) a fost nevoit să facă 15 concesii părţii bulgare (hotărârile nu au fost aplicate)[16].

În anii 1862 şi 1864 s-au întrunit alte două sinoade patriarhale, fără ca problemei să i se găsească o soluţie. În aceste condiţii, Poarta, de teama unei răscoale generalizate a populaţiei bulgăreşti şi pentru a dejuca planurile panslaviştilor ruşi prin favorizarea, în detrimentul grecilor, a slavismului otoman, a hotărât să intervină direct în conflict[17]. Înşişi bulgarii doreau, de altfel, acest lucru, motivând că, de vreme ce Poarta pusese vechea Patriarhie de Târnovo sub jurisdicţia celei ecumenice, tot ei îi revinea acum datoria de a repara greşeala istorică comisă, redând astfel Bisericii Bulgare independenţa cuvenită[18]. Astfel, în seara zilei de 28 februarie/12 martie 1870, reprezentantul guvernului turc, Ali Paşa, având consimţământul sultanului Abdul-Aziz (1861-1876), i-a convocat pe reprezentanţii greci şi bulgari ai celor două Biserici, înmânându-le un „firman” (purta data zilei precedente), prin care se decreta înfiinţarea Exarhatului bulgar, restatornicindu-se astfel independenţa Bisericii Bulgare[19].

Astfel a luat fiinţă Exarhatul bulgar autonom, sub conducerea unui Sfânt Sinod, având în jurisdicţie următoarele eparhii: Rusciuk (azi Russe), Preslav, Târnovo, Sofia, Loveci, Vraţa, Vidin, Niş, Nişava (Pirot), Küstendil (vechea denumire turcească a Constantinopolului), Samokov, Veles şi Filipopolis (azi Plovdiv); o jurisdicţie parţială exista în Sangeacul Slimno şi în cazaua Sozopole[20]. Atât ierarhia, cât şi conducerea mişcării bulgare pentru libertate au primit cu mare bucurie dispoziţiile acestui firman, care, deşi nu acorda o deplină independenţă bisericească – nu se acorda autocefalia, ci doar autonomia, sub jurisdicţia supremă a Patriarhiei de Constantinopol – era, totuşi, un pas hotărâtor în calea restabilirii unităţii spirituale a poporului bulgar, sub cârja unui păstor propriu, de aceeaşi etnie, precum fusese odinioară patriarhul de Târnovo[21].

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Patriarhia ecumenică. Sesizat în legătură cu conţinutul acestui firman, care-i lua de sub jurisdicţie circa patru milioane de credincioşi, patriarhul Grigorie VI (1835-1840; 1867-1871) l-a declarat ca fiind un atentat la adresa drepturilor şi imunităţilor Patriarhiei. În zilele următoare, a trimis câte o epistolă tuturor conducătorilor Bisericilor Autocefale şi tuturor mitropoliţilor aflaţi sub jurisdicţia sa, în care le propunea convocarea într-un mare Sinod pan-ortodox care să soluţioneze această criză bisericească; o astfel de epistolă a primit şi mitropolitul-primat al României, Nifon (1850-1875). Rusia şi Serbia au respins această propunere; Patriarhia Ierusalimului şi Biserica Română n-au dat nici un răspuns. Cum susţinătoare erau doar Patriarhiile Alexandriei şi Antiohiei, precum şi Biserica Greciei, iar Poarta respingea categoric această convocare, Sinodul nu s-a mai întrunit[22].

Sub noul patriarh, Antim VI (1845-1848; 1853-1855; 1871-1873), au avut loc, fără succes, alte încercări de mediere a conflictului. Pe neaşteptate, lucrurile au luat, însă, o altă turnură. La praznicul Bobotezei anului 1872, trei episcopi bulgari, împinşi de conaţionalii lor, au luat hotărârea de-a sluji în mod pontifical în bisericile lor din cartierul Galata; la cererea patriarhului ecumenic ei au fost exilaţi. Cum protestele bulgarilor tindeau să se transforme într-o revoltă generalizată, Poarta – poate şi la intervenţiile ambasadorului rus Ignatiev – i-a rechemat din exil, somând Patriarhia să aplice, de urgenţă, prevederile firmanului din 1870; patriarhul a protestat. Convocată în mare grabă, Adunarea naţională bulgară l-a ales ca exarh, cu majoritate de voturi, pe Ilarion, vârful de lance al Bisericii Bulgare în lupta ei pentru independenţă. Dar, pentru a nu compromite bunul mers al lucrurilor, el şi-a dat demisia; în locul său a fost ales, la 28 februarie 1872, Antim (1872-1877), fost episcop al Vidinului. Printr-o „iradea”, sultanul Abdul-Aziz a sancţionat această numire; în schimb, patriarhul ecumenic a refuzat orice dialog – verbal şi scris – cu acesta. Supărat, la finalul Sfântei Liturghii, din data de 11/23 mai 1872 – sărbătoarea Sfinţilor Chiril şi Metodie – , Antim a citit, în mod solemn, actul de proclamare a autonomiei religioase a Bisericii Ortodoxe a Bulgariei. Separaţiunea ierarhică era, astfel, definitiv declarată![23]

Drept răspuns, patriarhul ecumenic, la expirarea celor 30 de zile, oferite ca timp de reîntoarcere sub vechea jurisdicţie, a hotărât convocarea unui mare Sinod, în care să se ia o decizie finală cu privire la acest conflict. Desfăşurată pe parcursul a trei şedinţe – 10, 24 şi 28 septembrie 1872 – , în biserica „Sfântul Gheorghe” din Constantinopol, înalta întrunire, la care au participat patriarhul Antim VI al Constantinopolului (şi trei dintre predecesorii săi), patriarhul Sofronie IV al Alexandriei (1870-1899), patriarhul Ierotei al Antiohiei (1850-1885), arhiepiscopul Sofronie al Ciprului şi alţi 25 de mitropoliţi şi episcopi sufragani ai Patriarhiei ecumenice, a hotărât, pe baza acuzei de „filetism”, excomunicarea, ca schismatică, a Bisericii Ortodoxe Bulgare. Trebuie reţinut faptul că Patriarhia ecumenică a „neglijat” să invite la Sinod reprezentanţii Bisericilor Română, Sârbo-Muntenegreană, Rusă, Greacă şi pe ai Patriarhiei de Carloviţ (dimpreună cu Mitropoliile Ortodoxe de Sibiu şi Cernăuţi), iar patriarhul Ierusalimului, Chiril II (1845-1872), deşi prezent, a preferat să plece acasă (a fost, după puţin timp, depus)[24]. Hotărârile acestui Sinod, cărora li s-a alăturat şi o epistolă a patriarhului ecumenic, în care se explicau motivele acestei decizii, au fost trimise, sub forma unei înştiinţări, tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale şi tuturor scaunelor mitropolitane aflate sub jurisdicţia canonică a Constantinopolului; din nou, mitropolitul-primat Nifon este înştiinţat[25].

Reacţia părţii bulgare nu a întârziat să apară. Un Sinod al tuturor ierarhilor bulgari ai Exarhatului, întrunit la începutul lunii octombrie (pe stil nou), a combătut punct cu punct actul patriarhal – prin care se condamna principiul naţional în Biserica Ortodoxă (pe baza învinuirii că Biserica Bulgară se dorea a fi o Biserică fără graniţe) – , declarând nulă atât hotărârea Sinodului constantinopolitan, cât şi întrunirea în sine, în baza nerespectării unor principii de ordin formal (participarea altor patriarhi răsăriteni la un Sinod local, nu pan-ortodox; prezenţa necanonică a episcopilor onorifici; neconsultarea, conform canoanelor, a părţii învinuite; presiunea exercitată de curentul pan-elenist) şi de ordin intern (în Răsărit nu exista o deplină clarificare a raportului Biserică – Naţiune). Hotărârile acestui Sinod bulgar au fost trimise tuturor Bisericilor Ortodoxe[26]. Reacţia acestora? În virtutea identităţii etnice, Arhiepiscopia Atenei a condamnat irevocabil Biserica Bulgară; celelalte Biserici au procedat cu precauţie[27]. Bisericile: Română, Rusă şi Sârbă (Patriarhia de Carloviţ), deşi priveau cu simpatie cauza bulgară, din punct de vedere formal-canonic, nu puteau să nu se conformeze deciziilor Sinodului constantinopolitan, o iniţiativă independentă echivalând cu o imixtiune ilegală în viaţa internă a Patriarhatului. Prin urmare, soarta Bisericii Bulgare a rămas, timp de câteva decenii, incertă, declararea autocefaliei acesteia revenind – de drept – tot Patriarhiei[28].

Astfel s-a deschis calea unei dureroase schisme bisericeşti, ce a provocat, timp de peste şapte decenii, o mare întristare în lumea ortodoxă. Nu au lipsit însă nici iniţiativele pentru înlăturarea ei, unele venite chiar din partea Bisericii Ortodoxe Române. La 25 februarie 1945, peretele despărţitor dintre Biserica Bulgară şi celelalte Biserici Ortodoxe surori a fost dărâmat[29]. O singură chestiune mai rămânea de rezolvat, ca Biserica Ortodoxă Bulgară să fie repusă în vechile ei depturi – reînfiinţarea Patriarhiei – , ceea ce s-a şi realizat în primăvara anului 1953[30].

3. Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluţionarea conflictului bulgaro-constantinopolitan din anii 1870 – 1945

De la aşezarea lor în peninsula balcanică, în veacul al VII-lea, şi până în prezent, Dunărea nu a reprezentat pentru bulgari şi pentru români o stavilă de netrecut. Dimpotrivă, ea a constituit adesea tocmai linia de demarcaţie între două stări sociale: sclavia, respectiv libertatea. Dată fiind această proximitate geografică, era şi firesc ca legăturile dintre cele două popoare să se manifeste, sub diferite forme, de timpuriu – Imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor, rudenia Basarabilor cu ţarii sud-dunăreni – şi până astăzi. Ocupaţia otomană a frânat, însă, aceste legături, abia din epoca aşa-numitei „Renaşteri bulgare” (secolele XVIII–XIX) firul frăţietăţii cultural-bisericeşti şi politice reînnodându-se, la fel ca odinioară[31].

Reapropierea româno-bulgară a fost determinată, în primul rând, de lungul şir de războaie ruso-turce, ambele popoare întrezărindu-şi, în acest context, într-un viitor nu prea îndepărtat, zorii eliberării. Apoi, modificările de natură socio-economică, conjugate cu dorinţa iluminării prin cultură a maselor, au constituit cea de-a doua premiză a solidarităţii româno-bulgare[32].

În ceea ce priveşte poporul bulgar, în contextul acestor mutaţii, s-a produs, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o amplă mişcare de emigraţie dincolo de frontierele etnice originare. Destinaţiile au fost diverse: Imperiul Habsburgic (Viena, Buda etc.), Imperiul Ţarist (Crimeea, sudul Basarabiei) şi, mai ales, ţările române (Bucureşti, Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, Craiova, Buzău, Zimnicea, Olteniţa, Alexandria, Iaşi, Huşi, Bârlad, Focşani etc.). În România, diaspora bulgară a ajuns rapid la o mare prosperitate economică, ceea ce i-a permis să-şi concentreze atenţia asupra celor rămaşi „acasă”. Primul vizat a fost sectorul cultural, statisticile secolului al XIX-lea – pentru perioada 1806-1878 – , fiind deosebit de elocvente în acest sens: 21 de tipografii bulgare (alte 17 tipografii româneşti editau cărţi în limba bulgară), cu peste 300 de volume tipărite (manuale, cărţi teologice şi de cult, literatură, cărţi de popularizare a unor cunoştinţe practice etc.), apărute sub semnătura a peste 100 de autori (teologi, medici, scriitori şi poeţi, învăţători etc.), 57 publicaţii periodice, 43 de şcoli de limbă bulgară şi circa 20 de comitete şi societăţi politico-culturare, ştiinţifice şi teatrele (în România s-a constituit şi nucleul viitoarei Academii Bulgare ), reunind mai bine de 400 de intelectuali bulgari din diferite domenii de activitate[33]. A doua mare preocupare a emigraţiei bulgare din ţările române a reprezentat-o constituirea de comitete revoluţionare, sub conducerea unor personalităţi politico-culturale, de talia lui Gheorghi Sava Rakovschi, Vasil Ianov „Levski”, Liuben Karavelov sau Hristo Botev, în stare să dirijeze opera de emancipare politico-naţională a poporului bulgar de sub oprimarea turcească. În toate aceste întreprinderi, românii s-au dovedit a fi, de fiecare dată, cei mai apropiaţi susţinători ai cauzei bulgare[34]. Dacă pe tărâm politic şi cultural, Statul român a fost cel care s-a aplecat mai mult asupra soluţionării problemelor poporului bulgar, în planul vieţii spirituale, Biserica Ortodoxă Română a fost, pe toată durata conflictului bisericesc bulgaro-constantinopolitan, susţinătoarea dezideratelor surorii sale sud-dunărene. Precedente existaseră şi până atunci, dar nu de amploarea celor din secolul al XIX-lea. Luând ca exemplu doar activitatea tipografică, acum s-au tipărit în ţările române principalele cărţi de cult şi cele destinate luminării poporului. Astfel, în anul 1806, apărea la Râmnic Nedelnicul (Chiriacodromionul) episcopului Sofronie de Vraţa, în 1825, Ceaslovul (reeditat în anul 1828), iar în 1828, Tetraevanghelul (reeditat în anul 1833) de la Bucureşti, tradus, pentru prima dată în limba bulgară, de către Serafim din Stara-Zagora şi Petăr Sapunov din Treavna (ambii, refugiaţi în Ţara Românească); tot la Bucureşti au apărut, în anii 1853, 1857 şi 1859, ediţii bulgare ale Noului Testament. Pentru „luminarea” învăţăceilor, cu sprijin românesc, au apărut: Bukvar bâlgarski (Braşov, 1824) – primul abecedar bulgar, alcătuit de doctorul Petăr Beron – , Istoria biblică (Braşov, 1825) a lui Pavel Nenadovici etc[35].

În momentul declarării schismei, Biserica Ortodoxă Română, alături de cea Sârbă şi de cea Rusă, a condamnat formal Biserica Bulgară – o iniţiativă independentă a părţii române ar fi echivalat cu o intervenţie ilegală în viaţa internă a Patriarhatului constantinopolitan – , dar nu a făcut şi o declaraţie solemnă în acest sens[36]. Ba, mai mult, în deceniile care au urmat acestui trist eveniment, Bucureştiul şi-a arătat făţiş simpatia faţă de cauza bulgară[37]. În tot acest timp, preoţi, călugări şi simpli credincioşi români au tranzitat teritoriul Bulgariei în drum spre Locurile Sfinte, exprimând-şi de fiecare dată solidaritatea cu fraţii lor sud-dunăreni. În mai 1885, episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1879-1892) a întreprins chiar o călătorie de studii în Bulgaria – a vizitat centrele bisericeşti de la Rusciuk (Russe), Bela, Târnovo, Dreanovo, Gabrovo, Sliven, Loveci şi Plevna – , bucurându-se de o călduroasă primire din partea ierarhiei şi preoţimii bulgare (mitropolitul Natanail de Loveci îi fusese coleg la Academia duhovnicească din Kiev). Aceeaşi solidaritate a manifestat-o Biserica Română prin sprijinul acordat comunităţilor bulgare de la noi; la fel, prin primirea multor tineri în şcolile noastre teologice şi a numeroşi călugări bulgari în mănăstirile româneşti[38]. O dovadă şi mai elocventă a legăturilor româno-bulgare în perioada Exarhatului o reprezintă dăruirea alternativă – împreună cu Biserica Serbiei – a Sfântului Mir, între anii 1923 şi 1945 (până atunci, acest lucru îl făcuse Moscova)[39].

Totuşi, în ciuda acestor apropieri cultural bisericeşti, comuniunea euharistică n-a putut fi restabilită; Biserica Ortodoxă Română respecta în continuare, decizia Patriarhiei ecumenice. Însă, în tot acest timp, încercările de mediere ale părţii române nu au lipsit. Principalul argument al Bucureştiului în favoarea reconcilierii celor două Biserici era acela că la baza schismei n-au stau chestiuni de ordin dogmatic – cum ar fi fost firesc într-o asemenea situaţie – , ci neînţelegeri de natură jurisdicţional-teritorială, nesoluţionate din cauza orgoliilor ambelor părţi[40].

Ca o încununare a tuturor acestor încercări de mediere, Biserica Română a decis, pe cont propiu, să restabilească comuniunea frăţească. Astfel, în ziua de 4 decembrie 1923, delegaţi ai ambelor Biserici au slujit, în sobor – a participat şi mitropolitul Ştefan al Sofiei – Sfânta Liturghie, precedată de sfinţirea bisericii Legaţiei române din Sofia. Uniunea sacramentală se realizase! Exemplul românesc a fost urmat, rând pe rând, de toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, neimplicate în litigiu[41].

Urmarea firească a acestui act a fost deschiderea şi mai mare a celor două Biserici, una spre cealaltă. Astfel, în anii 1943 şi 1957, profesorul bulgar Ştefan Ţankov a conferenţiat la Bucureşti şi la Sibiu[42]; profesorul român Ştefan Berechet a vizitat, în anul 1923, nou-înfiinţata Facultate de Teologie din Sofia, descriind, în cuvinte elogioase, cele văzute acolo[43]. Un schimb reciproc exista şi-n ceea ce priveşte revistele oficiale ale celor două Biserici: „Biserica Ortodoxă Română” şi „Џърковенъ Вестникъ” (Ţărkoveni Vestnik), în ambele publicaţii regăsindu-se numeroase informaţii referitoare la viaţa bisericească din cele două state învecinate[44].

Şi tot în spiritul acestor legături, atât la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Bulgare (1945), cât şi la ridicarea ei la rangul de Patriarhat (1953), Biserica Română a salutat aceste decizii, din partea Bucureştiului trimiţându-se scrisori de felicitare. La solemnitatea înscăunării patriarhului Chiril – obţinuse doctoratul în Teologie la Cernăuţi, în anul 1927 – a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, compusă din: patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei, Teoctist Botoşăneanul (vicar patriarhal), pr. Alexandru Ionescu (vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor) şi Ovidiu Marina (secretarul delegaţiei), toţi împărtăşind bucuria restabilirii unităţii frăţeşti[45].

Note

1. ^ Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, p. 426.
2. ^ Eugen Drăgoi, Istoria creştinismului în date, Galaţi, 2004, pp. 5-7.
3. ^ Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996, pp. 140-141.
4. ^ În paginile revistei centrale bucureştene Biserica Ortodoxă Română, acest episod din istoria Bisericii Bulgare a beneficiat, la acea dată, de o largă trataţie. Şi în deceniile care au urmat, Biserica Ortodoxă Bulgară a rămas în atenţia teologilor români, dar, din păcate, o lucrare sistematică având ca temă tocmai conflictul bulgaro-constantinopolitan şi urmările sale – crearea Exarhatului bulgar (1870-1945) – , lipseşte. Nici în istoriografia bisericească apuseană nu s-a acordat atenţia cuvenită acestei chestiuni; în afara unor date sumar expuse (ex. Hans-Dieter Döpmann, Die Orthodoxen Kirchen, Berlin, 1991; Jean Meyendorff, L’Église Orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1995 etc.), Exarhatul bulgar nu a făcut tema nici unei cercetări serioase. Singurele surse de documentare rămân cele bulgare – D. Marinov, Какъ е създадена българската екзархия (Cum a fost înfiinţată Exarhia bulgară), Sofia, 1898; T. Burmov, Българо-гръцка църковна распря (Controversa bisericească greco-bulgară), Sofia, 1912; Şt. Ţankov, Българската православна църква отъ освобождението до настояще време (Biserica Ortodoxă Bulgară de la eliberare până astăzi), Sofia, 1938 etc. – , dar, din nefericire, greu accesibile şi, uneori, depăşite.
5. ^ Atanasie P. Madgearof, „Shizma” bulgară, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XLIV, 1926, nr. 4, p. 182.
6. ^ I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit., p. 483.
7. ^ Constantin Velichi, România şi Renaşterea bulgară, Bucureşti, 1970, pp. 296-267.
8. ^ Idem, Republica Populară Bulgaria, Bucureşti, 1973, p. 39.
9. ^ Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, pp. 78-80.
10. ^ Adrian N. Popescu, Situaţia creştinilor ortodocşi în Imperiul Otoman în secolul al XIX- lea, în „Studii Teologice”, an VII, 1955, nr. 7-8, pp. 454-455.
11. ^ Gheorghe Zotu, Aşa-numita „Schismă bulgară”, în „Biserica Ortodoxă Română”, an, VI, 1882, nr. 10, p. 597; A. N. Popescu, op. cit., pp. 459-464; I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit., pp. 428-429.
12. ^ Badea Mangâru, Bulgaria din punct de vedere istorico-religios, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XXXVII, 1913, nr. 10, p. 746; S. Simeonov, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Bulgare, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LIX, 1941, nr. 5-6, pp. 352-353; Silviu Anuichi, Biserica Ortodoxă Bulgară de la înfiinţarea Exarhatului până la înfiinţarea Patriarhiei, în „Glasul Bisericii”, an XIX, 1960, nr. 11-12, p. 945.
13. ^ G. Zotu, op. cit., pp. 597-598.
14. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 353.
15. ^ B. Mangâru, op. cit., p. 750.
16. ^ G. Zotu, op. cit., pp. 603-604.
17. ^ Niculae Dobrescu, Organizarea Bisericii bulgăreşti, în „Biserica Ortodoxă Română, an XXXVIII,1914, nr. 5, p. 469.
18. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 354.
19. ^ B. Mangâru, op. cit., p. 883.
20. ^ N. Dobrescu, op. cit., pp. 470-471; S. Simeonov, op. cit., p. 356.
21. ^ B. Mangâru, op. cit., pp. 883-884.
22. ^ Dragomir Demetrescu, Biserica Bulgară, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XX, 1896, nr. 2, pp. 186-188.
23. ^ B. Mangâru, op. cit., pp. 886-887.
24. ^ G. Zotu, op. cit., p. 607; B. Mangâru, op. cit., p. 886; S. Simeonov, op. cit., p. 361; S. Anuichi, op. cit., p. 947; I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit., p. 485 etc.
25. ^ Dr. Demetrescu, op. cit., p.189-195.
26. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 362-363.
27. ^ B. Mangâru, op. cit., p. 887.
28. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 365-366.
29. ^ I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit., p. 485.
30. ^ S. Anuichi, op. cit., p. 951; I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit., p. 485; J. Meyendorff, op. cit., p. 141.
31. ^ C. Velichi, op. cit., pp. 129-132.
32. ^ Idem, Românii şi renaşterea bulgară…, pp. 187-197. Vezi şi vol. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (secolele XII-XIX). Studii, Bucureşti, 1971, 468 p.
33. ^ Petre Constantinescu-Iaşi, Studii istorice româno-bulgare, Bucureşti,1956, pp. 31-136; Elena Siupur, Relaţii literare româno-bulgare, în perioada 1878-1918, Bucureşti , 1980, pp. 8-18.
34. ^ E. Siupur, op. cit., pp. 10-11; C. Velichi, op. cit., pp. 198-256; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, vol. III, Bucureşti, 1997, p. 398; P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, op. cit., pp. 89-98 etc.
35. ^ M. Păcurariu, op. cit., pp. 397-398.
36. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 365.
37. ^ Dr. Demetresu, op. cit., pp. 188, 196; A. P. Madgearof, op. cit., pp. 182-183; S. Simeonov, op. cit., p. 365.
38. ^ Epifanie Norocel, Relaţiile bisericeşti şi culturale între Bisericile Ortodoxe Română şi Bulgară, în secolul al XIX-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV, 1967, nr. 9-10, pp. 1015-1016; M. Păcurariu, op. cit, pp. 398, 455, 475.
39. ^ I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, op. cit, p. 485.
40. ^ S. Simeonov, op. cit., p. 365; S. Anuichi, op. cit., p. 949.
41. ^ S. Anuichi, op. cit, p. 949-950.
42. ^ Nicolae Chiţescu, La moartea academicianului prof. protos. Dr. Ştefan Ţancov, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIII, 1965, nr. 3-4, pp. 226-232; M. Păcurariu, op. cit., p. 476.
43. ^ Ştefan Berechet, O nouă Facultate de Teologie Ortodoxă în Balcani, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XLII, 1924, nr. 6, pp. 328-330.
44. ^ În paginile revistei Biserica Ortodoxă Română – fie la rubrica Cronica ecleziastică (Ghenadie Enăceanu, Silvestru Bălănescu, Petru Gârboviceanu, Ştefan Berechet, Paraschiv Angelescu etc.), fie în cadrul unor studii şi articole, special dedicate acestei teme (G. Zotu, Dragomir Demetrescu, Badea Mangâru, S. Simeonov etc.) – teologii români bucureşteni au abordat, pe larg, disputa existentă între Patriarhia ecumenică şi Biserica Ortodoxă Bulgară, exprimându-şi făţiş simpatia faţă de dezideratele bulgare.
45. ^ Ovidiu Marina, Însemnări din Bulgaria, Bucureşti, 1954, p. 102.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Timişoara, an. 17 (56), 2006, nr. 7-9, p. 35-44.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 3 august 2010 • Vizualizări: 1556