Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cuviosul Visarion Sarai, apărător al Ortodoxiei ardelene
Ieromonahul Visarion Sarai, a fost un mare apărător al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, drept pentru care fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 1955, având prăznuirea în fiecare an la 21 octombrie, împreună cu Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş din Sălişte.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Cuviosul Visarion Sarai a iniţiat în Transilvania o amplă mişcare de redeşteptare religioasă. Acţiunea sa, bine conturată în documentele contemporane, a avut ca rezultat conştientizarea credincioşilor răsăriteni asupra silniciei schimbării „legii” strămoşeşti din anii 1698-1701.

Născut în familia „valahă” Ciurcea (sau Tiurcia) din Bosnia, în preajma anului 1700 – părinţii s-au stabilit apoi la Kostainiţa, în Croaţia –, viitorul apărător al Ortodoxiei ardelene, botezat Nicolae, a călătorit la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, călugărindu-se, sub numele de Visarion, la mănăstirea Sfântul Sava din pustia Palestinei; ulterior s-a închinoviat la Pakra, în Slavonia. În ianuarie 1744, potrivit rapoartelor administraţiei militare din Timişoara, „eremitul valah”, beneficiind de un paşaport eliberat de mitropolitul sârb Arsenie IV Ioanovici Şacabent al Carloviţului, a venit în Banat. De acolo, continuându-şi drumul spre Transilvania, a poposit la Lipova, unde, ridicând o cruce la marginea localităţii, predica mulţimilor adunate adevărata credinţă, cea „greco-răsăriteană”. La 11 martie 1744 a intrat în Ardeal, însoţit de trei negustori aromâni: Dima Nino, Gheorghe Nicola şi Gavrilă Bistro. În prima localitate ardeleană mai importantă, Dobra, străinului „cu faţa suptă de post şi de prevegheri” i s-a făcut o primire triumfală; protopopul unit George Pop, deşi fusese înştiinţat de primarul Petcu din Căpâlnaş de venirea sa, a refuzat să-l întâmpine. Cuvântările sale simple au atras o mare mulţime de credincioşi, care l-au însoţit, călare ori pe jos, până la Deva şi apoi dincolo de fruntariile comitatului Hunedoara, la Orăştie, Sebeş şi Miercurea Sibiului. La Sălişte misiunea călugărului a fost încununată, de asemenea, de izbândă, românii din „Mărginime” devenind, în urma predicilor sale, cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu, din ordinul generalului comandant la Transilvaniei, Czernin, călugărul Visarion Sarai a fost arestat, fiind supus, în 27 aprilie, unui lung interogatoriu; acuzat pe nedrept, ieromonahul a cunoscut apoi calvarul cumplitelor temniţe de la Deva, Timişoara, Osijek, Raab şi, în fine, Kufstein, unde i s-a pierdut urma. Închişi la Sibiu şi Timişoara, cei trei însoţitori ai săi au fost eliberaţi abia după un an. În 1955, potrivit propunerii din 28 februarie 1950, ieromonahul Visarion Sarai a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, fiind prăznuit în fiecare an, împreună cu Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş din Sălişte, la 21 octombrie.[1]

După jumătate de secol, cunoscutul cărturar iluminist Samuil Micu relata: „Fu adusă, la protopopul Gheorghie Pop în Dobra, o epistolă din Marginea Bănatului, iscălită de obercnesul Petco şi trimisă în Dobra la viţeductorul Ioanu Ladar, în carea se scriia ca să îi gătească numai sălaşiu, că de altele nu are lipsă, şi să spue protopopului că, când va veni acolo săhastrul, să-i tragă clopotele şi cu norodul şi cu lumini aprinse să-i iasă înainte şi cu cinste ca aceia să-l ducă la sălaşiu. Protopopul au răspuns cum că el aceasta nu va face, de vreame ce nici de la mai marii săi nu are poruncă, nici ştie cine iaste acela căruia să-i facă o cinste ca aceasta. Deci viţeductorul, ducându-să de la protopop, i-au gătit sălaşiu, precum i s-au fost scris. Într-aceaia, iată sosesc doi călăreţi din Bănat (carii, cum credea pro¬topopul, era greci din Lipova) şi dau de ştire cum că soseaşte săhastrul. Şi zicea protopopului să-i iasă înainte cu ţeremoniile mai sus zise, iar nevrând protopopul a face aceasta, călăreţii s-au întors la săhastru, carele, după puţintică vreame, au sosit cu multă gloată de călăraşi şi de pedestraşi încungiurat şi, după ce au întrat la sălaşiu, s-au adunat la el norod mult, sărutându-i minile şi picioarele. După aceaia, prin tălmaciu (căci, cum să zicea, numai sârbeaşte ştiia) au zis cătră norod cum că foarte rău îi pare că atâtea suflete carea aci le veade trebue în veaci să piiară. Ci nici de acealea n-are atâta păreare rea, câtă are de pruncii carii într-această unire să vor creaşte, în carea trebue omul să se osândească. Şi mai multe de aceastea grăind, zicea că Sfânta Troiţă şi Născătoarea de Dumnezeu în toată zioa i să arată şi multe-i descopere, care descoperiri le spunea la oameni şi cum ca pe el craii şi domnii în cinste-1 au pururea, şi protopopului, pentru că nu i-au făcut cinstea carea o poftea, i-au cerut de la Dumnezeu blăstăm şi l-au blăstămat. Iar a doao zi, carea era duminecă, i-au zis norodul că iaste vreame a mearge la besearică. El au răspuns cum că Maica Preacistă, Născătoarea de Dumnezeu, i-au poruncit ca întru acea zi să nu între în besearică.

După aceaia, purcezind de la Dobra, încungiurat cu mare mulţime de bănăţeani şi de dobreani, încă, pentru ca să-i facă cinste, şi din reghementul lui Springher neşte feciori l-au petrecut şi, venind la Deva, au sălăşuit la un grec, unde, prin tălmaciu, cătră mulţimea norodului ce era acolo adunat, multe hule au grăit asupra unirei. Hotnogiul cătănesc, carele era acolo, au trimis un căprariu să ceară de la el cartea carea are de slobozenie a umbla sau paşuşul, să le vază, iar săhastrul au răspuns cum că el în frunte, unde numele Mântuitoriului tipărit îl poartă, are cărţi de acealea. Intr-aceaia, pănă căprariu mearge cu răspunsul la hotnogiu, sehastru au fugit şi au lăsat pre norod în îndoială despre credinţă. După aceaia s-au auzit că la Orăştie au mers, carea auzind hotnogiul au trimis oameni de ai săi la locurile pe unde credea că va mearge sehastrul, ca să-1 prinză şi să-l aducă la cei mai mari. Hainele lui erau merii, cum poartă călugării din Moldova, în cap avea potcapiu din care făşii spânzura, pe care era zugrăvite icoane de a Domnului Hs. şi de a Maicii Preaceste. Statura-i era de mijloc, barbă dinainte avea, şi aceaia era mică şi neagră. Altă nu mânca, numai legumi, însă mulţi spunea că bani are. Într-acest chip propoveduind şi dezmântând sehastrul acela, căruia ieşisă întră proşti vestea că e sfânt şi pentru aceaia-l chema Sfântul, au ajuns la Sălişte, la Margini. Acolo au poruncit la toţi preoţii să-şi aducă poslaniile ceale de hirotonie, carii răspunzând că le-au luoat Măriia Sa, domnul vlădica, un preot într-altă ţară hirotonit şi neunit şi-au arătat poslania lui. Atunci acel sehastru au început a zice: «Acesta-i preot adevărat, iar preoţii cei uniţi câţi au botezat nu sunt botezaţi, câţi au cununat nu sunt cununaţi!» Aşişderea şi de alte Taine au vorbit, zicând şi aceasta că ce au dat oamenii pănă atunci la besearică unită nu-i primit. Însă pentru celea ce au făcut păn-acum, neştiind, să fie iertaţi, numai de acum înainte la besearică unită să nu meargă, nici să dea pomană, nici pe preoţi, pănă vor rămânea uniţi, să nu-i ţie, că întralmintirea vor fi toţi afurisiţi. Şi ca să-şi întărească cu ceva semn de adeverinţe vorbele sale, minune ca aceasta de sine au mărturisit, spuind că au fost într-o ţară la un mitropolit unit, carele i-au pus lui aprinsă lumina în barbă şi nu s-au aprins, iar el, puind lumina aprinsă în barba mitropolitului aceluia, i-au ars barba. Şi zisă , de ar fi avut atunci la dânsul cuţit, l-ar fi jugănit. După aceaia au fost prins acel sehastru şi cu pază, din poruncă împărătească, dus, dar unde nu s-au auzit, însă oamenii de pe supt Margini au rămas jumătăţiţi în credinţă şi nestătornici, pănă ce, după patrusprăzece ani, cu totul s-au făcut neuniţi.”
[2] Derularea evenimentelor este prezentată – rezumativ şi tot într-o lumină negativă – şi de Petru Maior.[3]

O mărturie contemporană este şi cea a tatălui cronicarului bănăţean Nicolae Stoica, protopopul Mehadiei (jud. Caraş-Severin): „Tată-meu, dascăl în Haţeg fiind, spunea: «Cu o rasă cârpită, în opinci, făr de obeăle, căciulă călugărească ploştită, cărunt, slăbit, fără dinţi în gură, vorbind ceva rumâneăşte, c-au fost vrun an în Ţara Românească. Acu de la Hinedoara în Ţara Haţăgului întrînd, oamenii la el să aduna. Mai vârtos, văzând că nu mâncă, nu bea, decât după ameazi, la chindie, scoţind din sân săculeţu cu lintea şi olcuţă mică, în careă 9 grăunţă de linte cu apă ferbea, zeama o sorbea, boabele câte unu rumegând le înghiţea, îi zisără Sfântu Nichita sau Nicodim». Adunându-să întâi sute, apoi şi mii de oameni la el, cât putea, ce ştia învăţa: credinţă în Dumnezeu, Maica Preăcista, Sfântul Nicolae să roage, posturi 4 în an să ţină, să nu facă păcate, popii uniţi să nu-i amăgească a creăde în papa de Roma, că uniţii cred, lula, duhanu cu fumu ocăra, miercurea, vinerea mâncarea de peăşte oprea, încă şi piparca oprea, că face seăte şi oamenii să înbată, apoi fac păcate, Domnu îi bate; crăesii să fie credincioşi şi legii sale. Sunând în tot Ardealu că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni şi copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla şi ce zicea, asculta, să ţină minte; legea pravoslavnică, dar nu a papii, să-şi ţină. La el şi domni a-l vedea venea.”[4]

Călugărul Efrem de la Prislop descrie, în cunoscuta sa cronică în versuri, Plângerea mănăstirii a Silvaşului din Ţara Haţăgului, aceleaşi evenimente: „Ardealul era îngropat tot cu uniia,/ Precum de demult, în răotăţi, Nineviia./ N-au vrut Dumnezeu să piarză ardelenii,/ Precum nici atunci ninevitenii,/ Că pre plăcutul său Domnul l-au ales,/ Pre prea cuviosul Visarion şi l-au trimes/ Om minunat şi plin de dar,/ Puternic l-au trimis la Ardeal./ La anul o mie şapte sute patruzăci şi patru/ S-au descoperit răotatea şi păcatu./ Aşa poruncă avea să strige şi să vestească,/ Că toţi să se pocăiască;/ Să nu rămâie cineva cu papa în unire,/ Că va fi întru peire./ Au strigat în Dobra şi în Deva şi în Orăştiia,/ Precum Iona trei zile în Nineviia./ Au zis că ciiace sânt uniiaţi/ Nu sânt creştini adevăraţi./ Şi popii, de când s-au unit,/ Nicio taină sfântă n-au săvârşit./ Şi altele multe au zis din Scripturi,/ Care sânt adevărate învăţături./ Aceasta dacă s-au vestit,/ Ticăloasa unaţie rău s-a bolnăvit!/ Şi i s-au făcut rană mare,/ Fiincă au rămas la defăimare.”[5] De altfel, însuşi episcopul unit Inochentie Micu (1732-1751), în plenul soborului general din 25 iunie/6 iulie 1744, constata: „Nu mă îndoiesc, spunea dânsul, căci toţi cunoaşteţi tulburarea provocată în unele locuri de un oarecare călugăr care predică împotriva unirii. Poporul nu mai merge la biserică, nu ascultă de preoţii uniţi, îngroapă morţii fără prohod, lasă copii să fie botezaţi de femei bătrâne şi îndură şi alte pagube duhovniceşti.”[6]

Din alte relatări contemporane reiese că, în urma predicilor sale – mesajul fusese simplu: „Mi-e milă de voi! Mi-e milă de copiii voştri nevinovaţi ale căror suflete vor arde în focul de veci, fiindcă au fost botezaţi de popi uniţi! Botezul popilor uniţi nu-i Botez, ci blestem, deoarece au părăsit legea celor şapte soboare, unindu-se cu latinii cei fără de lege. De aceea cei botezaţi de ei nu sunt botezaţi. Cei cununaţi nu sunt cununaţi şi tainele slujite de ei nu sunt Taine. La biserica unită să nu mergeţi şi popă unit să nu ţineţi, căci, dacă veţi ţine, afurisiţi veţi fi!” –, credincioşii „au gonit pe popii uniţi din cuprinsul satelor lor, iar acolo unde nu i-au putut goni au refuzat să le primească slujbele”. Cronicarul sas Martin Schmeitzel scria că „popii uniţi trag clopotele, chemând credincioşii la biserică, şi nimeni nu merge”.[7] La fel, Petrus Bod, un alt cronicar, preciza că „oriunde pătrundea faima călugărului românii se lepădau de unire. Înconjurând bisericile şi pe preoţii uniţi, ei refuzau a-şi boteza copiii şi a-şi îngropa morţii prin mijlocirea preoţilor. Ba se plângeau şi se tânguiau către toţi că, în curs de atâţia ani, cuprinşi de răul uniţilor, au înălţat rugăciuni şi au săvârşit milă în zadar. Împinşi de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, mai ales în comitatul Hunedoarei, să-şi cureţe bisericile, apoi alungând pe preoţii uniţi, săpau vatra şi scoteau pământul ori, aducând apă multă, spălau padimentul bisericilor şi încă şi alte lucruri de acestea săvârşeau.”[8]

„Sfântul cu pănglicuţe şi vedenii”, cum îl porecliseră contemporanii uniţi, izbutise aşadar să convingă marea masă a credincioşilor că „popii”, mânaţi de interese strict materiale, le-au vândut „legea”, act echivalent cu damnarea tuturor la chinurile cele veşnice ale iadului.[9] Într-adevăr, în doar câteva săptămâni, potrivit scrisorii adresate autorităţilor comitatense de către guvernatorul Ioan Haller (1734-1755) la 6 aprilie 1745, „primejdiosul călugăr impostor dezorganizase întreg sistemul unirii”, încât din aceasta „abia s-au mai putut ţine câteva frânturi”.[10] Cum preoţii „nereveniţi” solicitaseră împărătesei Maria Tereza (1740-1780), prin intermediul agentului vienez al lui Inochentie Micu, Hardt, intervenţia armată, întrucât „abia îşi mai simţeau viaţa în siguranţă”, Guvernul, făcând uz de o mai veche prevedere cuprinsă în Compilatae Constitutiones, a dispus, la 6 mai 1744, ca românii să frecventeze şi pe viitor bisericile în care slujeau clerici uniţi; în caz contrar, vor suporta rigorile legii.[11]

La 17 iunie 1744, Consiliul Aulic de Război din Viena îl însărcina pe generalul Czernin să ia măsuri de securitate excepţionale la fruntariile sudice ale Transilvaniei, pentru a preîntâmpina pătrunderea agitatorilor ortodocşi, preoţi şi călugări deopotrivă. Teama autorităţilor era justificată, căci, la 10 noiembrie 1744, comandantul postului de graniţă de la Turnu Roşu (jud. Sibiu) îi raporta generalului că, din Ţara Românească, veniseră cinci clerici neuniţi, care, stabilindu-se în apropierea Devei, au ridicat o capelă de lemn în pădure, spre care se îndreptau credincioşii „greco-răsăriteni” din toate satele învecinate.[12] În memoriul înaintat Curţii de către Status-urile ardelene, la 6 decembrie 1744, se cereau arestarea păstorilor sufleteşti ortodocşi şi a „emisarilor” din Ţara Românească şi Banat, interzicerea difuziunii de cărţi bisericeşti răsăritene şi „încărcarea aderenţilor cu anume sarcini, cum sunt prestarea de contribuţii, încartiruiri de soldaţi, podvoade ori forşponturi”. Cu toate acestea, situţia nu s-a îndreptat, de vreme ce împărăteasa constata, la 12 martie 1745, că „starea unirii românilor cu sfânta Biserică Romană din acel Principat, tulburată mai înainte, pe zi ce merge se clatină tot mai tare, iar răul se întinde tot mai mult”, căci „credincioşii nu mai cercetează bisericile, şi-au alungat preoţii înlocuindu-i cu alţii, nu-şi botează copiii şi îşi îngroapă morţii în afară de cimitire şi fără preot [unit n.n.], ca pe animale”.[13]

La 3 aprilie 1745, în urma unei consfături cu episcopul latin de Alba Iulia şi cu membrii catolici ai Guvernului, contele Ioan Haller a lansat o „patentă” către români, în care sunt prezentate motivele întemeierii Episcopiei Unite şi „binefacerile primite de Biserica română” în urma înfăpturii acelui act; decizia a fost aprobată de Curtea vieneză la 18 mai. În paralel, la 6 şi 9 aprilie 1745, autorităţile comitatense primeau însărcinarea de a restabili cu orice preţ ordinea; „recomandările” erau tranşante: „Preoţii uniţi să fie reintroduşi în bisericile din care au fost izgoniţi şi să fie apăraţi împotriva violenţelor, iar privilegiile care le-au fost date prin diplomele împărăteşti să fie respectate în toate satele. Preoţii neuniţi să fie supuşi sarcinilor publice, iar aceia dintre ei care ar încerca să tulbure liberul exerciţiu al cultului unit să fie arestaţi ca tulburători ai ordinii publice. Să se împiedice venirea din alte ţări a preoţilor agitatori contra unirii. Preoţilor şi bisericilor unite să li se restituie pierderile cauzate prin violenţă. Să se împiedice orice mişcare tendenţioasă, informându-se îndată şi Guvernul.”[14]

Proclamaţia, prin conţinutul ei, s-a dovedit a fi însă un mare eşec, recunoscut de autorităţi, ca atare, la 7 iulie 1745. Pretututindeni, comisiile trimise să aducă la cunoştinţa populaţiei conţinutul „patentei” au primit acelaşi invariabil răspuns: pe preoţii uniţi, care, mânaţi doar de dorinţa obţinerii unor foloase materiale imediate, îşi renegaseră credinţa, nu-i vor primi şi nici nu vor mai participa vreodată la slujbele săvârşite de aceştia.[15] În consecinţă, la 30 august 1745, Maria Tereza l-a însărcinat pe episcopul rutean unit al Muncaciului, Manuil Olszavski, să efectueze, în iarna anilor 1745/1746, o vizită canonică în Transilvania, în scopul întocmirii unui raport detaliat privind starea unirii. Constatarea? În sudul Ardealului, din pricina tulburărilor recente, Biserica Unită nu fusese doar grav zdruncinată, ci îi era ameninţată însăşi existenţa. La 26 februarie, acesta recomanda readucerea episcopului Inochentie Micu, recompensarea clericilor uniţi păgubiţi şi întemniţarea preoţilor ortodocşi instingatori; alte propuneri au venit din partea Status-ului catolic ardelean.[16]

În aceste condiţii, la 15 aprilie 1746, împărăteasa a emis trei decrete, prin care Guvernul Transilvaniei era însărcinat să ia măsuri urgente pentru arestarea clericilor şi călugărilor „vagabonzi” din ţările române, respectiv pedepsirea preoţilor „greco-răsăriteni” hirotoniţi în afară şi a celor care reveniseră la Ortodoxie; proclamaţia a fost făcută publică la 8 iunie 1746.[17] Cu acelaşi prilej, au fost numiţi patru „protectori” ai unirii, cărora, la 20 iunie 1746, li s-a comunicat o „instrucţiune” în 15 puncte, cu dispoziţii precise privitoare la pedepsirea tuturor acelora care ar împiedica consolidarea acesteia. La 28 mai 1746 s-au luat noi măsuri antiortodoxe, în urma cărora, la 11 decembrie 1746, Guvernul raporta că „s-a pus capăt, pretutindeni, mişcării revoluţionare a românilor”, căci „s-au restituit bisericile preoţilor uniţi, ţăranii mai aprigi au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost îndemnaţi să cerceteze bisericile duminica şi în sărbători, să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să asculte de preoţii uniţi; au fost prinşi şi opriţi de la orice slujbă toţi preoţii schismatici, câştigându-se, în acest chip, bună nădejde că, în curând, se va restabili pe deplin opera unirii”.[18] La 5 mai 1747 erau reiterate şi completate prevederile decretului imperial din 23 noiembrie 1746, prin care se interzicea accesul cărţilor liturgice ortodoxe în Transilvania, dinspre Moldova şi Ţara Românească.[19] De asemenea, prin rescriptul din 18 iunie 1747, se lua atitudine faţă de călugării şi negustorii greci din Transilvania, solicitându-se, în plus, întocmirea unei liste cu preoţii „schismatici” ardeleni şi prinderea a trei „agitatori”; unul era „pseudo-episcopul” de la Prislop[20], anume stareţul chinoviei haţegane, conducător al acţiunii de apărare a Ortodoxiei în sud-vestul Ardealului.[21] În fine, ancheta efectuată în lunile octombrie-decembrie a demonstrat, cu prisosinţă, dezastrul unirii, scoţând la iveală o lume parohială amestecată, cu preoţi şi enoriaşi ezitanţi sau, dimpotrivă, înverşunaţi în a-şi apăra credinţa, o lume compozită a stărilor tensionate şi a intoleranţei confesionale.[22]

Concluzionând, se poate afirma că mişcarea de redeşteptare religioasă iniţiată de călugărul Visarion Sarai a marcat, în pofida măsurilor dure luate de autorităţi, debutul amplelor acţiuni de apărare şi consolidare a Bisericii neunite transilvănene, încununate prin numirea unui ierarh răsăritean (1761) şi reînfiinţarea ulterioară a Arhidiecezei ortodoxe ardelene (1864).


Note

1. ^A se vedea, in extenso: George Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1890, 27 p.; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, ed. a II-a, vol. I, Cluj-Napoca, 2002, p. 197-203; Gheorghe Cotoşman, Eremitul Visarion Valahul, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 7, 1957, nr. 1-3, p. 99-124; Bujor Surdu, Ştiri noi despre Visarion Sarai, în rev. „Acta Musei Napocensis”, Cluj-Napoca, an. 2, 1965, p. 695-700; Spiridon Cândea, Călugărul Visarion Sarai, mobilizatorul conştiinţei ortodoxe în Ardeal la anul 1744, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 11, 1966, nr. 1-3, p. 133-137; Ion B. Mureşianu, Contribuţii la istoria bănăţene în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (călugărul Visarion Sarai), în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 18, 1968, nr. 10-12, p. 639-653; Teodor V. Damşa, Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994, p. 61-63; Mihai Săsăujan, Habsburgii şi Biserica Ortodoxă din Imperiul austriac (1740-1761). Documente, Cluj-Napoca, 2003, p. 222-232; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. II, Iaşi, 2006, p. 326-327 etc. În timp ce istoriografia ortodoxă îl plasează pe Visarion Sarai, prin misiunea sa, în rândul marilor apărători şi mucenici ai Răsăritului (cf. Gheorghe Ciuhandu, Călugării Visarion şi Sofronie şi mucenicii Ortodoxiei din Ardeal. Cuvinte de pomenire, Sibiu, 1932, p. 7-9; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, ed. a III-a, Iaşi, 2007, p. 195-198 etc.), cea iezuită, urmată de cea greco-catolică, îi prezintă activitatea într-o lumină cu totul nefavorobilă, înfăţişându-l ca fiind un „mare înşelător”, „fals vizionar” şi „pretins sfânt”, „sârb fanatic”, „impostor” şi „hulitor împotriva unirii” (cf. Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustradam historiam Ecclesiae Orientalis in terris Coronae S. Stephani, vol. I, Oeniponte (Innsbruck), 1885, p. 558-561; Alexandru Grama, Istoria Bisericei Româneşti unite cu Roma dela începutul creştinismului până în zilele noastre, Blaj, 1884, p. 115-116; George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 418-425; Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 155-159; George Fireza, Unirea de la 1700 şi cum s-au învrăjbit iarăşi românii?, ed. a II-a, Lugoj, 1924, p. 45-46 etc.).
2. ^Samuil Micu, Istoria românilor (ed. princeps după manuscris de Ioan Chindriş), vol. II, Bucureşti, 1995, p. 303-305.
3. ^Petru Maior, Istoria Bisericii românilor, ed. a II-a (ed. îngrij. de Ioan Chindriş), vol. I, Bucureşti, 1995, p. 127.
4. ^Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, ed. a II-a, Timişoara, 1981, p. 186. A se vedea şi Ioan Ionescu, Cuviosul Visarion Sarai în lumina cronicii protopopului Nicolae Stoica din Mehadia, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 89, 1971, nr. 9-10, p. 1029-1036.
5. ^Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, ed. a II-a, Arad, 2006, p. 166-167.
6. ^Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, ed. III, Târgu Lăpuş, 2006, p. 278-279.
7. ^Ibidem, p. 286-287.
8. ^S. Dragomir, op. cit., I, p. 204.
9. ^Z. Pâclişanu, op. cit., p. 305, 372-373.
10. ^Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 108; S. Dragomir, op. cit., I, p. 368-371; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 288.
11. ^S. Dragomir, op. cit., I, p. 206-207; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 288; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 327.
12. ^M. Săsăujan, op. cit., p. 226, 234-235.
13. ^S. Dragomir, op. cit., I, p. 208-211, 366-368; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 307-308.
14. ^A. Bunea, op. cit., p. 190-192; S. Dragomir, op. cit., I, p. 212, 368-371 şi II, p. 273; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 308-310.
15. ^Z. Pâclişanu, op. cit., p. 309-310; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 327-328.
16. ^A. Bunea, op. cit., p. 193-195; S. Dragomir, op. cit., I, p. 225-227; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 310-312; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 328.
17. ^N. Nilles, op. cit., II, p. 574-576; G. Bariţiu, op. cit., I, p. 728-730; Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria României, Bucureşti, 1915, vol. XV/2 (ed. Nicolae Iorga), p. 1675-1676; S. Dragomir, op. cit., I, p. 228-232, 245-252, 379-389; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 312-314; M. Săsăujan, op. cit., p. 304-308; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 328.
18. ^S. Dragomir, op. cit., I, p. 237; M. Săsăujan, op. cit., p. 237.
19. ^Ilarion Puşcariu, Documente pentri limbă şi istorie, vol. I, Sibiu, 1889, p. 234; Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, p. 357; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 316; Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca, 2002, p. 158-159.
20. ^A. Bunea, Episcopul..., p. 216-218; I. Radu, op. cit., p. 87; S. Dragomir, op. cit., I, p. 237-238, 389-394; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 316-317; M. Săsăujan, op. cit., p. 156-158.
21. ^M. Păcurariu, Istoria mănăstirii..., p. 50-51.
22. ^Greta-Monica Miron, Acţiune ortodoxă – acţiune catolică. Efectele mişcării lui Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba, în SUBBH, an. 50, 2005, nr. 2, p. 1-36.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Publicat în „Îndrumătorul Bisericesc”, Sibiu, an. 158, 2010, p. 249-258.

Articol postat de: Mihail Calin • Data: 31 iulie 2010 • Vizualizări: 1081