Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Aspecte din trecutul bisericesc a două sate „hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin)
Răspândirea dreptei credinţei ortodoxe, s-a realizat cu o mare dificultate de-a lungul timpului, pe teritoriul actualei comune Băuţar
În partea răsăriteană a culoarului depresionar Bistra, în apropierea Porţii de Fier a Transilvaniei, se găseşte comuna Băuţar, formată astăzi din patru localităţi: Băuţar (rezultat al contopirii a două unităţi teritoriale distincte, Băuţaru Inferior şi Băuţaru Superior), Bucova, Cornişoru şi Preveciori.[1] Incluse astăzi în judeţul Caraş-Severin, satele Băuţar şi Bucova – celelalte două cătune sunt consemnate documentar abia la mijlocul secolului trecut – au aparţinut, până în anul 1950, din punct de vedere administrativ şi religios, de comitatul (ulterior judeţul) Hunedoara.

Atestat sub această denumire doar în 1750,[2] satul actual Băuţar (termen provenit din regionalismul „băuţă”, anume bolovan/piatră de râu) a fost compus, în vechime, din două părţi distincte, anume Pala Inferior şi Pala Superior, (toponime derivate din maghiarul „palánk”, trimitere la ruinele fortificaţiilor antice din zonă, vizibile până în secolele XVII-XVIII). Ambele sunt atestate în anul 1390, când Mihail Postăvarul, fiul judelui Benedict al Timişoarei, solicita recunoaşterea moşiilor „Kyspala et Noghpala in districtu Hathzag”, dăruite de către regele Ludovic I d’Anjou al Ungariei (1342-1382); după 1424, „Alsopala” şi „Felsewpala” figurează între proprietăţile familiei nobiliare româneşti Cândea din Râu de Mori (jud. Hunedoara). Localitatea Bucova, având înţelesul de „loc cu fagi” sau „făget”, este menţionată – sub forma „fluvium vulgo Bokuvavize vocato”, anume valea Bucovei – cu acelaşi prilej, constituind un crâng al Băuţarului medieval. Ca aşezare propriu-zisă, satul apare consemnat însă abia în anul 1495, „possessio Bwkowa” figurând, la acea dată, ca moşie cumpărată, în patrimoniul funciar al aceloraşi Cândeşti haţegani[3].

Începuturile creştinismului pe aceste meleaguri se pierd în negurile istoriei.[4] Pornind de la amplasarea vetrelor actualelor sate pe traseul cunoscutului drum roman ce lega sudul Dunării – via „Banat” – de capitala Daciei, se poate susţine că măcar o mică parte din cei care au locuit şi atunci pe valea superioară a Bistrei vor fi îmbrăţişat, încă de timpuriu, „religia iubirii de Dumnezeu şi de aproapele”; varietatea şi bogăţia inventarului paleocreştin descoperit între ruinele Sarmizegetusei învecinate constituie un important punct de reper.[5]

Prima ştire despre existenţa unei organizări bisericeşti propriu-zise ne parvine însă abia de la finele secolului al XIV-lea. În hotarul satului dispărut Remetea (Rimetea) – termen derivat, pe filieră slavă, din latinescul „eremita” sau din grecescul „έρημίτης”, având înţelesul de „singuratic”[6] –, veche vatră a localităţii Bucova, era consemnat, în acelaşi document din anul 1390, toponimul maghiar „Kethremethehege”, în traducere „dealul celor doi pustnici” (azi Dealul Floruşu). Din păcate, astăzi nu se cunoaşte nici locaţia exactă, nici durata existenţei acelei sihăstrii. Se bănuie doar că politica antimonahală promovată de Reforma protestantă a provocat, cândva în cursul secolului al XVII-lea, dispariţia sa.[7] Între „claustrele şi mănăstirile” haţegane, menţionate tangenţial într-un act de danie al nobililor Kendeffy, urmaşii maghiarizaţi şi calvinizaţi ai Cândeştilor de Râu de Mori, din 3 aprilie 1579,[8] figurează, posibil, şi acest aşezământ monahal de tip idioritmic.

Dată fiind extensiunea posesiunilor cunoscutei familii ortodoxe hunedorene şi dincolo de „Poarta” Transilvaniei, eventualitatea implicării ctitoriceşti a membrilor acesteia în ridicarea unor locaşuri de cult modeste pentru proprii supuşi ar trebui neapărat luată în calcul. Din păcate, alte ştiri „medievale”, privitoare la cele două localităţi, aflate sub jurisdicţia Protopopiatului ortodox al Haţegului,[9] nu s-au păstrat. Cel puţin pentru Bucova, absenţa informaţiilor şi-ar găsi explicaţia în tradiţia locală, potrivit căreia, „în vechime [secolul al XVI-lea n.n.], a fost aici un sat cu numele Remetea, ai cărui locuitori însă, de groaza turcilor şi a hoţilor, au părăsit acest loc expus la prădăciuni şi s-au aşezat lângă Timişoara, formând satul numit şi azi Remetea. Pentru îngrijirea locului rămas pustiu, proprietarii au pus un gornic cu numele Mihai, de la care se trage familia Gorniconi. Cu timpul, au mai venit şi alte familii de prin satele apropiate, ca: Albuleştii din Grădişte [azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara n.n.], Mestecănenii din Mesteacăn [com. Răchitova, jud. Hunedoara n.n.] şi cinci familii chiar din Bulgaria. De la acestea se trag familiile: Ioneşti, Vasiloni, Mihăiloni, Giorgioni şi Bugariu. Următorii acestora au alcătuit satul Bucova, numit aşa după o vale cu acel nume.”[10]

Din punct de vedere bisericesc, penuria documentară încetează abia la mijlocul secolului al XVIII-lea, când, în tabelele conscripţiei vicarului unit Petru Pavel Aron din 1750, în dreptul localităţilor „Bouczar” şi „Bukovicza”, recenzate împreună, au fost menţionaţi 140 de credincioşi; celelalte rubrici (biserici, preoţi, cantori, crâsnici, locuri de case parohiale, terenuri arabile şi fâneţe) au rămas necompletate.[11] Nici în conscripţia Buccow din anii 1761-1762 nu s-a operat delimitarea strictă a celor două sate, socotite unite, căci în „Bukova” şi „Pantyar”, catagrafiate la un loc, existau, la acea dată, 83 de familii, cu două biserici şi trei preoţi; terenurile arabile, fâneţele, viile şi casele parohiale lipseau.[12]

Nemenţionate în recensământul bisericesc al episcopului Inochentie Micu (1730-1751) din 1733, ambele sate făceau parte, cu siguranţă, din „Archidiaconatus Gradistiensis” (Sarmizegetusa), care îngloba întreg sudul comitatului Hunedoara.[13] La 18 iunie 1747, printr-un decret al împărătesei Maria Tereza (1740-1780), acea structură administrativ-canonică a fost desfiinţată, în loc întemeindu-se un nou Protopopiat, cu sediul la Haţeg, transformat, în anul 1786, în Vicariat foraneu.[14]

În anul 1765, ambele sate reveniseră la Ortodoxie, doar aşa explicându-se omiterea lor din recensământul bisericesc al episcopului Atanasie Rednic al Blajului (1765-1772).[15] Cu toate acestea, nici recensământul credincioşilor „greco-răsăriteni” din 1766,[16] nici cel al păstorilor sufleteşti ai acestora din anii 1761-1767,[17] nu le enumeră între parohiile ortodoxe. Îmbrăţişaseră oare obştile celor două localităţi unirea cu Biserica Romei? Răspunsul este dificil de formulat. Pe de o parte, Băuţarul şi Bucova lipsesc atât din lista satelor vizitate în 1787 de episcopul Ghedeon Nichitici al Sibiului (1784-1788),[18] cât şi din „Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae” din 1805.[19] Pe de altă parte însă, în mod curios, înşişi istoricii greco-catolici plasează întemeierea acestor parohii în preajma anului 1800.[20]

Rămâne aşadar un interval de circa jumătate de secol în care comunităţile în discuţie au oscilat, în funcţie de presiunile autorităţilor politico-ecleziastice ale Transilvaniei, între cele două mari confesiuni româneşti. Mişcările de redeşteptare religioasă ale călugărilor Visarion Sarai (1744) şi Sofronie de la Cioara (1759-1761), precum şi prevederile edictului de toleranţă al împăratului Iosif II (1780-1790), din 29 octombrie/8 noiembrie 1781,[21] vor fi avut ecou, cu siguranţă, şi în partea vestică a Ţării Haţegului. Apoi, vecinătatea celor două sate cu obştile bănăţene „greco-răsăritene” de pe valea superioară a Bistrei, de unde au venit constant îndemnuri de părăsire a uniaţiei, au condus, măcar temporar, la consolidarea Ortodoxiei.

Din anul 1811 şi până în 1948, ambele sate figurează, fără întrerupere, în scriptele Vicariatului Unit al Haţegului, parte componentă a Episcopiei Greco-Catolice de Făgăraş-Alba Iulia, respectiv a Diecezei Lugojului (din 26 noiembrie 1853). În noua conjunctură, episcopul Alexandru Dobra (1855-1870), luând în calcul necesitatea unei mai bune gestionări a spaţiului ecleziastic haţegan, a decis „dismembrarea” a 14 parohii (cu 7 filii) din Vicariatul Haţegului; aceste 21 de localităţi au dat naştere, la 29 martie 1863, „Districtului protopopesc al Ulpiei Traiane”,[22] în subordinea canonică a căruia s-au aflat atât Băuţarul, cât şi Bucova până în toamna anului 1948.

Poziţionarea frontalieră a celor două localităţi actuale în cadrul Marelui Principat al Transilvaniei – înfiinţarea regimentelor grănicereşti haţegane a atârnat greu balanţa opţiunii religioase înspre uniatism –, coroborată cu proximitatea scaunului protopopesc unit al Grădiştei, le-a creionat astfel traiectoria confesională pentru circa un secol şi jumătate. În tot acest interval de timp, prezenţele ortodoxe au rămas neînsemnate, puţinii credincioşi „greco-răsăriteni” fiind deserviţi liturgic de biserica şi preoţii din Marga învecinată.

Pentru ultimele două secole, în vederea sistematizării trecutului bisericesc al celor trei parohii – Băuţarul, ca unitate administrativ-teritorială şi canonică, s-a divizat în prima jumătate a secolului al XIX-lea –, este necesară prezentarea separată a fiecăreia dintre acestea.

Parohia Băuţaru Inferior (Băuţaru de Jos) a luat fiiinţă abia în jurul anului 1800. Până la acea dată, cu siguranţă existase, cu mici intermitenţe, o altă parohie, ortodoxă, martora întregului zbucium confesional al vremii. Ca locaş de închinăciune, care a deservit, până în 1811, şi obştea unită a Băuţarului Superior, s-a folosit o bisericuţă de lemn, înălţată în 1788. Aceasta era succesoarea altei ctitorii din bârne, de la începutul secolului al XVIII-lea, menţionată doar în tabelele comisiei de conscriere Buccow din anii 1761-1762.[23] În 1839 s-a iniţiat construcţia unui edificiu mai trainic, din piatră; locaşul, situat în mijlocul cimitirului, a fost finalizat abia în 1847.[24]

În urma vizitei canonice din 19 decembrie 1852, vicarul unit Ştefan Moldovan al Haţegului (1852-1857) nota: „La începutul secolului al 17-lea, satul nu au fost aici, ci în alt loc, de cătră sud, tot în acest hotar, lângă apa Marga, însă de acolo pe rând s-au mutat aici, ca într-un loc mai larg şi mai desfătat, şi şi-au clădit, cu începutul secolului al 18-lea, una bisericuţă de lemn, carea de injuriile timpului slăbindu-se, tocmai sub rezbelul turcic de sub Iosif II-lea, au trebuit să lase negata biserica care atunci o clădeau de lemn, însă această putere neţinând mult, după retragerea turcilor, tot întru acel an, 1788, au finit biserica şi de atunci până acum, înmulţindu-se poporul foarte, la anul 1847, au zidit cu fundament tare biserica de acum de zid, cu păreţi înalţi, cu fereşti mari, cu turn înalt că, în frumuseţea structurii acoperişului, este unul din cele de frunte a ţării. Are această biserică în lungime 8°, în lăţime 3 ½° şi e pusă pe una ridicătură de pământ. Cum păşeşti pe uşa din coastă în biserică, deodată se arată că ai intrat într-un locaş domnesc vrednic de al său nume. Sus, biserica e boltită în semicerc cu bârne chingi, aşa încât un capăt al lor razimă pe zid de cătră turn şi celelalt pe fruntariul altarului şi apoi, cu structura blănită, precât nu se cunoaşte ca şi cum ar fi de zid. Aşa e măiestrită şi la altar, jos pavimentul de piatră .... În turn e până acum numai 1 clopot de 25 #, cu înscrisul 1811, şi 1 toacă de fier turnat. Hramul bisericii e «Profetul Ilie». Cintirimul are în jur 78°.”[25]

Referitor la acelaşi locaş de închinăciune, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly (1875-1894), completa, la 14/26 iulie 1882, următoarele: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 849°; se află înconjurat cu gard slab, deci se dispune a se îngrădi cu zid de piatră.” Ctitoria este „din material solid, edificată la anul 1837, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti; în stare bună, se dispune văruirea pe din lontru şi din afară. Campane sunt două, una cumpăneşte 75 kilograme, alta de 35 kilograme”, ambele „cu inscripţiunea: «Haţeg 1868». Casa parohială este edificată la anul 1828, din material de lemn, cu 2 încăperi de locuit, culină, cămară, acoperită cu praştilă. Preotul şade în casa parohială şi ţine cancelaria în chilia laterală, unde se află arhivul şi protocoalele matriculare, aşezate în un stelagiu, sub încuietoare.”[26] De asemenea, la 3/15 martie 1885, Avel Pop Bociat (1885-1901), protopopul Ulpiei Traiane, aprecia că „biserica se află în stare bună şi frumos decorată. Pe monumentul constator din lespezi late, dar necioplite, ar fi a se înlocui cu poditură de scânduri.”[27] Potrivit vicarului unit Iacob Radu (1902-1912), biserica „din Bonţarul de Jos, prea mică pentru numărul locuitorilor, are un turn frumos şi e aşezată pe un loc ridicat, de se vede de departe.”[28]

Locaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost construit, din piatră şi cărămidă, în anii 1927-1928, după planurile arhitectului Constantin T. Purcariu din Lugoj, de către „antreprenorii” Enrich Finz şi Iosif Ternovici. Este un edificiu dreptunghiular de mari dimensiuni, prevăzut cu două absidiole laterale semicirculare. Altarul nedecroşat, poligonal cu trei laturi, este prelungit printr-o navă spaţioasă, suprapusă, în partea sa apuseană, de o clopotniţă masivă, flancată de două turnuleţe octogonale. Renovări s-au derulat în anii 1963, 1970, 1988 şi 2007. În perioada 1999-2000, locaşul de cult a fost împodobit iconografic la interior de către pictorii Ioan şi Remus Cosma din Timişoara. Noul iconostas al bisericii a fost montat în anul 2003. Dezafectată cultului după 1928, predecesoarea acesteia a fost dărâmată în 1936. Casa parohială actuală, ridicată în anii 1971-1977, a înlocuit o clădire de lemn din 1897.[29]

Pentru stabilirea numărului credincioşilor acestei parohii ne stau la dispoziţie atât datele conscripţiilor şi „Şematismelor” unite, cât şi informaţiile transmise de recensămintele civile. Astfel, în anul 1811, vicarul Chiril Ţopa (1805-1811) înregistra, în dreptul Băuţarului, 150 familii, adică 892 de enoriaşi, cu doi preoţi (unul păstorea obştea din Băuţaru de Jos, celălalt pe cea a Băuţarului de Sus).[30] În „Şematismul Diecezei Unite a Făgăraşului” pe anul 1842, parohia „Boutzár Inferior”, din „Districtus Archi-Diaconalis Háczegiensis”, era deservită liturgic de „ecclesia S. Elia Propheta”, în care slujea, pentru cei 653 de credincioşi, „parochus Georgius Albulescu”.[31]

În bula papei Pius IX din 26 noiembrie 1853, prin care se recunoştea înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice a Lugojului, în subordinea căreia a intrat şi „Arhidiaconatul” unit al Haţegului, Băuţaru Inferior număra 793 de „suflete”; toţi păstoriţii erau români.[32] În 1858 numărul acestora crescuse la 855.[33] În „Şematismul Diecezei Lugojului” pe anul 1868, satul „Boutiariu Inferior”, o „parochia antiqua”, era înscris cu 890 de credincioşi. Preotul Antonie Sora supraveghea formarea celor 50 „scholares” şi ţinea în bună rânduială matricolele bisericii, care „existunt ab anno 1830”.[34] În 1877 erau înregistraţi 916 credincioşi.[35] În 1882, episcopul Victor Mihalyi preciza că „numărul sufletelor greco catolice din parohie se urcă la 973. Au purtare morală bună. Cercetează sfânta biserică în toate duminicile şi sărbătorile, se împărtăşesc cu Sfintele Sacramente ale Penitenţei şi ale Euharistiei toţi regulat.”[36] În anul 1903, din cei 1.200 de locuitori ai „Bouţarului Inferior”, 1.182 erau uniţi; li se alăturau alţi 15 păstoriţi greco-catolici din filiile Cireaşa, Marga, Măru şi Rusca Montană, sate preponderent ortodoxe. În schimb, credincioşii răsăriteni lipseau cu desăvârşire.[37]

Recensămintele autorităţilor de stat, din anii 1850, 1857, 1880, 1900, 1910 şi 1930,[38] aduc şi ele informaţii preţioase referitoare nu doar la numărul, ci şi la confesiunea ori etnia locuitorilor. Ţiganii (la 1857 sunt incluşi între români, figurând, în toate catagrafiile civile şi religioase ale vremii, în dreptul Bisericii Unite), maghiarii, germanii, slovacii, italienii şi evreii reprezentau doar o mică parte din populaţie. Aceste consideraţii sunt valabile şi pentru parohiile Băuţaru Superior şi Bucova. Referitor la restrânsa obşte ortodoxă, cu excepţia perioadei interbelice, sporul numeric al acesteia a rămas nesemnificativ. Datele cuprinse în tabelul de mai jos sunt concludente:

Băuţaru Inferior185018571880190019101930
Total populaţie8018559721.2081.2551.260
Români7808559321.1711.2001.242
Ortodocşi05810570
Greco-catolici7978509601.1721.2061.140


La recensământul din 6 aprilie 1941, în dreptul Băuţarului Inferior figurau 1.250 de locuitori, dintre care 1.239 erau români.[39] Cum „religia” acestora nu era precizată, se presupune doar că raportul confesional rămăsese, în general, acelaşi. Nici recensămintele comuniste din anii 1956, 1966 şi 1977 nu înscriu, din motive lesne de înţeles, această rubrică[40]; aceleaşi precizări se impun şi în cazul Băuţarului Superior şi al Bucovei.

Lista preoţilor parohi (greco-catolici până în 1948) din Băuţaru Inferior nu a putut fi reconstituită decât parţial: Iacob (1769), Ianeş Raca (1780), Martin Raca (1820-1821), Zaharia Pop (1821-1824), Martin Raca (1825), Gheorghe Albulescu (1826-1857), administratori: Isaia Popa din Sarmizegetusa, Manase Pop din Zeicani şi Ioan Albulescu din Bucova (1857-1862), Antonie Sora (1862-1882), Andrei Ionaş (1882-1886), Partenie Bârlea (1886-1891)[41], Romulus Raca (1891-1917), adm. Ioan Petean din Băuţaru de Sus (1917-1919), Valeriu Paveloni (1919-1934), Ioan Oltean (1934-1950), Eugen Bârsan (1950-1961), Mihail Bozovici (1961-1968), adm. Victor Stoica din Băuţaru de Sus (1968), Ioan Nicola (1968-1990), adm. Traian Dobromirescu din Caransebeş (1990), Cornel Costina (1990-2004)[42], adm. Ioan Nicola din Caransebeş (2004), adm. arhim. Visarion Joantă (2005) şi Dorel Popescu (din 2005).

Începuturile şcolii confesionale din localitate se pot stabili în preajma anului 1830. Închisă între 1872 şi 1876, la redeschidere a preluat şi învăţăceii din Băuţarul Superior. Până în 1913, când s-a finalizat completa monografie ecleziastică a Vicariatului Greco-Catolic al Haţegului, îndrumătorii sutelor de elevi care i-au trecut pragul au fost dascălii: Ianeş Olar, Dimitrie Albulescu, Nicolae Albulescu, Sebastian Raca, David Aglicer, Dimitrie Măniuţ, Ioan Itul, Nicolae Savici, Nicolae Câmpean, Ioan Pop Reteganul, Alexandru Cozmuţa, Simeon Câmpean, Nicolae Mateica, Gavriil Paşca, Ioan Zepa şi Elena Oltean.[43] În 1919, a fost integrată în sistemul învăţământului de stat.

Parohia Băuţaru Superior (Băuţaru de Sus) a fost întemeiată, sub ascultarea Blajului, abia cândva între anii 1811 (în conscripţia parohiilor unite din Vicariatul Haţeg, iniţiată de Chiril Ţopa, apare un singur Băuţar) şi 1840 (data construcţiei vechii biserici de zid). Până la mijlocul secolului al XIX-lea, obştea fusese deservită de locaşul de cult din Băuţarul Inferior; apoi, de un edificiu de zid de plan dreptunghiular, renovat în anii 1866-1867, când i-a fost înlocuită clopotniţa iniţială din lemn cu alta mai trainică, din cărămidă.[44]

Vicarul Ştefan Moldovan, la 19 decembrie 1852, preciza următoarele: „S-au cercetat statul bisericei de aici şi s-a aflat cum că această parohie cu începutul secolului acestuia al 19-lea numai s-au întemeiat, deosebi cu parohul de faţă George Bugariu, carele la anul 1807 au primit preoţia, însă, şi după aceasta, până la anul 1840, au slujit cu parohul Bouţarului de Jos împreună, tot la una biserică, ce se află de lemn în Bouţarul de Jos. Iar la anul 1840 au întemeiat biserica de faţă în Bouţarul de Sus. Aceasta este clădită de zid tare şi acoperită bine. Numai cu turnul i s-au făcut o greşală, că de la acoperiş în sus l-au clădit de scânduri şi acestea le-au înfăşurat cu cercuri şi le-au muruit cu var, cu carele apoi, în curgerea ploilor au lucrat, de cătră vest una parte de muruire s-au risipit jos şi aşa strică frumuseţea şi slăbeşte tăria bisericei. Pentru care cauză s-au făcut coînţelegere cu poporul ca, în primăvara viitoare [1853 n.n.], să se zidească, din fundament, turn tare în fruntea bisericei, legat cu aceea, carele să aibă duraţiune egală cu dânsa. Are acum această biserică în lungime 8°, în lăţime 4° şi e aşezată pe loc şes, lângă drumul ţării, de cătră nord, şi, cum intri într-însa pe uşa din coastă, vezi că partea muierilor e podită oblu, a bărbaţilor şi altarul e cu cer semicerc de scânduri. Cerul în altar, aşa depins, l-au dobândit de la vecina parohie Marga. Iar pe jos e fără paviment. Hramul bisericei e «Sfântul Profet Ilie». Cintirimul are 400°.”[45]

La 14/26 iulie 1882, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly, adăuga: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 698° şi se află înconjurat cu gard de nuiele, acoperit cu paie. Este din material de piatră, cu boltitură de scândură, edificată la anul 1840, restaurată la anul 1866, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti, în stare bună. Campane sunt una; cumpăneşte 110 kilograme şi este prevăzută cu inscripţiunea: «Gosich Jakab Junsbauer in Temesvar 1810», cu imaginea Sfântului Nicolae. Casa parohială este edificată la anul 1876, din material de lemn, cu 2 încăperi de locuit, culină, cămară, acoperită cu praştilă; graj pentru trei vite, o cocină şi palanc de scânduri. Preotul şade în casa parohială şi ţine cancelaria în chilia cea mai mare, unde se află arhivul şi protocoalele matriculare, aşezate în teacă propria a preotului, sub încuietoare.”[46] La 15 martie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata că „biserica este spaţioasă şi prea frumos ornată, altarul în curăţenie şi ordinea cea mai recomendaveră.”[47]

Biserica actuală, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost ridicată, din piatră şi cărămidă, în anul 1939. Din punct de vedere arhitectonic, locaşul îmbină elemente ale stilului bizantin (planimetria tip „cruce greacă înscrisă”) cu altele de factură neobarocă (clopotniţa octogonală zveltă, încadrată de alte două turnuleţe asemănătoare, reduse ca dimensiuni), evidenţiate de renovările din anii 1981, 1990 şi 2007. Biserica a fost pictată, „in fresco”, în perioada 1986-1987, de către profesorul Ioan Şulea-Gorj din Timişoara; reprezentările iconografice exterioare completează frumuseţea edificiului. Acest locaş de închinăciune deserveşte liturgic şi puţinii credincioşi din filiile Cornişoru şi Preveciori. Casa parohială a fost construită în anul 1914[48], pe locul alteia mai vechi, din lemn, înălţată în 1897.[49]

„Şematismul” din 1842 preciza că, în „Boutzár Superior, parochia antiqua”, sunt 570 de enoriaşi, păstoriţi de „parochus Georgius Bugari”.[50] În anul 1852, de această parohie ţineau „118 numere cu 138 familii, din carele 348 bărbaţi şi 340 femei sau, în sumă, 688 anime.”[51] În 1853, parohia unită Băuţaru Superior era menţionată din nou, împreună cu cei 606 credincioşi, toţi de naţionalitate română.[52] În 1858 numărul credincioşilor a urcat la 729.[53] Potrivit „Şematismului” din anul 1868, parohia unită „Boutiariu Superior”, înfiinţată în 1830 (de atunci datau şi primele „matriculae”), era formată din 800 de enoriaşi, păstoriţi de preotul Gheorghe Bugariu, slujitor în biserica „Sf. Prooroc Ilie”. Cei 50 „scholares” învăţau într-o „schola provisoria”.[54] În 1877 obştea a scăzut, înregistrându-se doar 736 de credincioşi.[55] În 1882, „numărul sufletelor greco catolice din parohie se urcă la 760. Au purtare morală bună. Cercetează sfânta biserică în toate duminicile şi sărbătorile, se împărtăşesc cu Sfintele Sacramente ale Penitenţei şi al Euharistiei se împărtăşesc. Cădinţele ce le datorează preotului şi celorlalte feţe bisericeşti le plătesc cu punctualitate, sfinţenia căsătoriei se păstrează.”[56] În 1903, din cei 944 de locuitori ai „Bouţarului de Sus”, 930 erau uniţi şi doar 2 ortodocşi.[57]

Recensămintele civile ale anilor 1850-1930[58] completează tabloul realităţilor confesional-etnice al acestei parohii; ţiganii se declarau, în general, uniţi. Aşa cum se observă din tabelul de mai jos, greco-catolicii au fost majoritari:


Băuţarul Superior185018571880190019101930
Total populaţie6717337799361.0021.093
Români6147297298999721.084
Ortodocşi0222026
Greco-catolici6637277609179741.051


În anul 1941, din cei 1.166 de locuitori ai Băuţarului Superior, 1.158 erau români.[59] Deşi nu se preciza confesiunea acestora, raportul trebuie să fi rămas, în linii generale, acelaşi.

În această parohie au slujit, în ultimele două secole, următorii preoţi: Gheorghe Bugariu sen. (1810-1868), Gheorghe Bugariu jun. (capelan: 1865-1868; paroh: 1868-1873), Andrei Pop Bociat (1873-1911)[60], Ioan Mâxeriu/Maxer (1911-1916), Ioan Peteanu (1916-1955), Victor Stoica (1955-1976), Dorel Unguraş (1976-1981), Ioan Babun (1981-1984) şi Ioan Puiu (din 1985).[61]

Şcoala confesională din localitate şi-a deschis porţile în anul 1856, primii învăţători fiind Nicolae Albulescu (1856-1857), Rusalin Albulescu (1857-1858) şi Gheorghe Bugariu (1862-1872); în 1872 a fost desfiinţată. Între anii 1876 şi 1890 a existat o singură instituţie de învăţământ pentru satele Băuţarul de Jos şi Băuţarul de Sus, titulari fiind dascălii din prima localitate. În şcoala nouă, dată în folosinţă în 1890, au predat, potrivit „Şematismelor” Episcopiei Lugojului: Alexandru Hossu (1890-1892), Corneliu Iubaş (1892-1893), Beniamin Densuşianu (1893-1894), Dumitru Mănuţiu (1894-1902), Simeon Idvorean (1902-1904), Silviu Barbescu (1904-1905), Florian Gliga (1905-1907), Nicolae Suciu (1907-1910), Alexandru Peştean (1910-1911) şi Ana Lupan (1911-post 1913).[62]

Parohia Bucova ar fi luat fiinţă, potrivit istoriografiei greco-catolice, la mijlocul secolului al XVIII-lea, însă abia în anul 1790 obştii locale i s-a rânduit un preot permanent. Ca locaş de închinăciune a fost folosit un edificiu contemporan din bârne, menţionat doar în tabelele conscripţiei Buccow din 1761-1762.[63] Între 1847 şi 1853 s-a înălţat o altă ctitorie, mai trainică, din piatră. În urma vizitei canonice efectuate în localitate la 20 decembrie 1852, vicarul Ştefan Moldovan nota următoarele detalii: „Poporul, încă de înaintea revoluţiunei, s-au fost apucat ca să redice biserica de zid cu tărie şi turn, proporţionată, şi aceea o au şi isprăvit până sub acoperiş şi turnul l-au redicat până la fereşti şi acum e acoperită cu şindilă şi cerimile sus sunt gata din bârne mare, încăt, la primăvara viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va şi fini [...]. Hramul bisericei este «Sfântul Dimitrie» şi acesta va rămâne şi la cei nouă. Biserica cei nouă are în lungime 9°, în lăţime 4°. Iar cintirimul ei are de cătră răsărit 20°, de cătră apus 28° şi în lungime 36°. Însă în vechime nu au fost aşa, ci, după combinaţiunea spuselor bătrânilor, s-au aflat cum că terenul Bucovei, în secolul al 15-lea şi al 16-lea, au fost numai loc de păşune, însă, pe rând, s-au făcut lăcaşe fixe, cărora s-au adaos şi familii din Ţara Românească venite, aşa încât, pe la mijlocul secolului trecut, fiind afiliaţi la Zeicani, s-au îndemnat ca să-şi clădească biserica de lemn de faţă şi, pe la 1780, o au ornat cu icoanele de lemn principale, iar parohul ordinar s-au aşezat aici numai la anul 1790”.[64]

La 26 aprilie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata, cu îngrijorare, că „biserica este spaţioasă şi bine împodobită; s-a aşteptat însă mai multă curăţenie externă, căci trăsăturile de paingine, spânzurate pe pareţii afumaţi, atestă nepăsarea curatorului şi indolenţa culpabilă a crâsnicului, cari şi-au primit reprobarea meritată. Podirea bisericei cu scânduri în locul pardoselei cu lespezi neregulate, ţinerea în curăţenia cuvincioasă prin văruire şi depărtare a orice necurăţenie strâns s-a demandat. Acoperişul bisericei este de tot defectuos, aşa încât o ploaie torenţială ar cauza chiar întreruperea oficiului sacru şi depărtarea poporului din casa Domnului, ceea ce ar contribui mult la scăderea şi răcirea simţului religios al poporului, carele, de altmintrea, e prea dispus a jertfi obolul său pentru sfânta biserică. Cemeteriul e neîngrădit şi scormonit de râmători.”[65]

Locaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, este o construcţie solidă din piatră şi cărămidă, de plan dreptunghiular, cu absida semicirculară a altarului nedecroşată; la acoperiş s-a utilizat tabla. Edificiul, renovat în anii 1971, 1988, 1993, 1999 (adosarea pridvorului închis scund) şi 2004-2006, a fost împodobit, în cadrul ultimului şantier, cu o frumoasă frescă, ostenitor fiind pictorul local Ioan Albulescu. În 1948 locaşul a trecut în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Casa parohială veche, din anul 1911[66], a fost înlocuită cu cea de astăzi în 1960.

Numărul păstoriţilor a fost mereu în creştere. Astfel, în anul 1811, conscripţia vicarului Chiril Ţopa înregistra 73 de familii, însumând 375 „suflete”.[67] În 1842, la „Bukova, parochia antiqua”, cu „ecclesia ad S. Demetrium”, cei 828 de credincioşi erau păstoriţi de „parochus Joannes Bugari”.[68] Un deceniu mai târziu, „poporul Bucovei numără 143 numere de casă şi 170 familii, cu 530 bărbaţi şi 490 femei sau, în sumă, cu 1.020 anime.”[69] La 23 noiembrie 1853, parohia unită Bucova, aflată în componenţa nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice a Lugojului, avea 1.016 enoriaşi, toţi români.[70] În anul 1858, obştea crescuse la 1.083 de persoane.[71] Potrivit „Şematismului” din 1868, cei 1.020 de credincioşi care formau „parochia” unită Bucova erau deserviţi liturgic de o singură biserică, cu hramul „S. Demetriu”, în care slujea preotul Ioan Albulescu. Registre matricole „existunt ab anno 1824”. În ceea ce priveşte şcoala, cu toate că avea statutul de „provisoria”, în ea învăţau 120 de „scholares”.[72] În anul 1877 au fost înregistraţi 1.336 de enoriaşi.[73] În 1903, numărul greco-catolicilor ajunsese la 1.410, din totalul de 1.451 de locuitori; ortodocşi erau doar 20.[74]

Recensămintele civile din anii 1857, 1880, 1900, 1910 şi 1930[75] întregesc şi ele tabloul confesional al Bucovei. Între uniţi figurează, de asemenea, ţiganii. Obştea „greco-răsăriteană”, mai numeroasă decât în celelalte două parohii, a rămas minoritară; celelalte culte sunt nereprezentative din punct de vedere numeric.

Bucova185018571880190019101930
Total populaţie1.0241.0861.3681.4571.5711.526
Români9781.0831.2501.4121.4091.354
Ortodocşi0083118102
Greco-catolici1.0241.0831.3371.3791.4751.379


La recensământul din 1941, satul număra 1.500 de persoane, dintre care 1.495 se declaraseră români (între aceştia sunt incluşi şi ţiganii).[76] Raportul confesional, neprecizat, n-a suferit, probabil, modificări majore.

Lista preoţilor din localitate este bogată: Nicolae Ţarină (c.1765-1790), Nicolae Albulescu sen. (1790-1807), Nicolae Albulescu jun. (1807-1855), Ioan Albulescu (1855-1870), George Albulescu (1871-1890), Iustin Ţarină (1890-1900), adm. George Albulescu (1900-1901)[77], Iustin Bora (1901-1930), Vasile Berinde (1930-1950), Dionisie Iavorschi (1950-1954), Macu Cuzmanovici (1954-1957)[78] , Trandafir Silvăşan (1957-1990), Petru Turnea (1990-1999), Petru Vanvulescu (1999-2001), Sebastian Horgoş (2001-2003) şi Adrian Socaci (din 2003).

Şcoala confesională greco-catolică din localitate şi-a deschis porţile în anul 1855. Cei dintâi dascăli au fost pr. Ioan Albulescu jun. (1855-1858) şi Rusalin Albulescu (1858-1861). Le-au urmat, între anii 1861 şi 1913, învăţătorii: Ioan Pantea, Ioan Bernat, pr. Iustin Ţarină, Ioan Itul, Dumitru Recean, Remus Aglicer, Augustin Pop Bociat, Valeriu Rusu şi George Bota. În 1909 s-a deschis, într-o casă închiriată, încă o şcoală, la care au predat Valeriu Rusu şi Candin Gliga.[79] În ambele instituţii de învăţământ au studiat, deopotrivă, elevi uniţi şi ortodocşi.

La 21 octombrie 1948, într-un cadru festiv, s-a anunţat revenirea oficială a clerului şi credincioşilor uniţi la Biserica strămoşească[80] ; între semnatarii hunedoreni s-au numărat şi preoţii greco-catolici Ioan Oltean din Băuţaru Inferior, Ioan Peteanu din Băuţaru Superior[81] şi Vasile Berinde din Bucova. Din păcate, această dorinţă sinceră, exprimată de-atâtea ori în cursul zbuciumatei noastre istorii moderne şi contemporane (1711, 1744, 1798, 1848, 1918-1919 şi 1939)[82] , a fost umbrită de contextul politic inoportun în care s-a parafat măreţul act. După 1989, fapt regretabil, ruptura de la 1698-1701 s-a reactualizat. La iniţiativa preotului pensionar Trandafir Silvăşan (fost paroh ortodox, † 2003), s-a reînfiinţat parohia greco-catolică din localitate, deservită liturgic de un locaş de cult de mari dimensiuni, închinat „Sfântului Mare Mucenic Dimitrie”, construit între anii 2000 şi 2004.[83] Pe linie administrativ-canonică, preotul actual, Florin Vasiloni, este şi conducătorul Oficiului protopopesc unit al Sarmizegetusei, format din 27 de parohii din judeţele Hunedoara şi Caraş-Severin (toate cu un număr restrâns de credincioşi), aflat sub jurisdicţia reactivatei Dieceze lugojene.

În toamna anului 1948, cele trei parohii haţegane trecuseră în subordinea Arhiepiscopiei Ortodoxe sibiene. Începând cu 1 aprilie 1949, s-au aflat, pentru puţin timp, sub ascultarea canonică a Episcopiei Aradului şi Hunedoarei, iar din 1950, odată cu încorporarea localităţilor în raionul Caransebeş (Regiunea Banat), sub cea a Arhiepiscopiei Timişoarei. Din 1994 acestea se găsesc sub jurisdicţia reînfiinţatei Episcopii a Caransebeşului, Băuţarul Inferior numărând în prezent 220 de familii ortodoxe (550 de credincioşi), Băuţarul Superior 201 familii (581 de credincioşi), iar Bucova 125 de familii (425 de credincioşi).[84]


Note

1. ^Dan Ghinea, Enciclopedia Geografică a României, ed. a III-a, Bucureşti, 2002, p. 122, 360.
2. ^Augustin Bunea, Statistica Românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicariul episcopesc Petru Aron, Sibiu, 1901, p. 51.
3. ^Csánki Dezsö, Magyarország története és földrajza a Hunyadiak korában, t. V, Budapest, 1913, p. 81, 121; Radu Popa, La începuturile Evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 89, 109-110.
4. ^Sabin Adrian Luca, Descoperiri arheologice din Banatul românesc. Repertoriu, Alba Iulia, 2006, p. 32, 50.
5. ^Florin Dobrei, Descoperiri paleocreştine din secolele II-VI în spaţiul hunedorean, în rev. „Altarul Banatului”, Timişoara, an. 19 (58), 2008, nr. 10-12, p. 134-137.
6. ^Ioan Ionescu, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a ierarhiei bisericeşti pe teritoriul României până în secolele IX-X, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 43, 1991, nr. 3, p. 121-124.
7. ^R. Popa, op. cit., p. 246; Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 91-92; Dumitru Ţeicu, Geografia eclesiastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca, 2007, p. 72.
8. ^A. A. Rusu, op. cit., p. 96-97.
9. ^Pavel Binder, Contribuţii documentare la geografia bisericească a românilor din Transilvania în secolele XVII-XVIII (1643-1733), în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 26, 1981, nr. 7-9, p. 536-547; A. A. Rusu, op. cit., p. 68-72.
10. ^Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 174.
11. ^A. Bunea, op. cit., p. 51.
12. ^Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, t. 3, 1926, p. 655; Matei Voileanu, Să se facă lumină. Biserica românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, p. 15.
13. ^Nicolae Togan, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în Transilvania, an. 29, 1898, p. 198-199; Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 369-373.
14. ^I. Radu, op. cit., p. 115-117.
15. ^Demetriu Radu, Diecesa Lugoşului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 513, 516.
16. ^Keith Hitchins, Ioan Beju, Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 22, 1977, nr. 7-9, p. 533-534.
17. ^Keith Hitchins, Ioan Beju, Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după 1761, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 19, 1974, nr. 1-3, p. 22-46; Ioan Beju, Conscripţia clerului ortodox transilvan din 1767, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 29, 1984, nr. 7-8, p. 552-553.
18. ^Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, vol. I, Sibiu, 1889, p. 104-105.
19. ^Eugen Gagyi de Etéd, Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805, în Transilvania, an. 42, 1911, nr. 156-157; Matei Voileanu, Contribuţiune la istoria bisericească din Ardeal, Sibiu, 1928, p. 58-59.
20. ^D. Radu, op. cit., p. 513-516; I. Radu, op. cit., p. 171-174.
21. ^Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. II, Iaşi, 2006, p. 326-327, 334-340.
22. ^D. Radu, op. cit., p. 77, 512; I. Radu, op. cit., p. 139-140.
23. ^V. Ciobanu, op. cit., p. 655; M. Voileanu, op. cit., p. 15.
24. ^D. Radu, op. cit., p. 514; I. Radu, op. cit., p. 171.
25. ^ Ştefan Moldovan, Însemnare. Protocolul vizitaţiunei canonice a vicariatului Haţegului începând de la 15 noiembrie anul 1852 până la 13 ianuarie 1853 respectiv până la 31 ianuarie 1853, ziua în care s-a închis vizitaţiunea prima cu vizitarea bisericii din Haţeg in adenda la Camelia Elena Vulea, Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Vizitaţiuni canonice în Ţara Haţegului (1852-1885), Cluj-Napoca, 2003, p. 251-253.
26. ^Protocolul vizitaţiunii canonice din Protopopiatul Ulpiei Traiane, efectuată de episcopul Victor Mihaly de Apşa, în anul 1882 in adenda la C. E. Vulea, L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 399-402.
27. ^Avel Pop Bociat, Raport asupra stărei aflate cu ocaziunea vizitărei canonice a bisericilor greco-catolice din districtul protopopesc al Ulpiei Traiane în anul Domnului 1885 in adenda la C. E. Vulea, L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 595.
28. ^I. Radu, op. cit., p. 171.
29. ^Ion Pârvu, Valentin Sandu, Cultură şi comunitate pe Valea Bistrei (1862-1919), Timişoara, 2005, p. 38, n. 203.
30. ^I. Radu, op. cit., p. 171.
31. ^Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum Dioceseos Fogarasiensis in Transilvania pro anno a Christo nato MDCCCXLII ab unione cum Ecclesia Romana CXLV, Blaj, 1842, p. 174.
32. ^D. Radu, op. cit., p. 77.
33. ^Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Structura Episcopiei Unite a Lugojului în perioada episcopului Mihaly de Apşa, în rev. „Studia Universitas Babeş-Bolyai” (seria „Historica”), Cluj-Napoca, an. 53, 1998, nr. 1-2, p. 87.
34. ^Schematismus venerabilis cleri Diocesis Lugosiensis C. R. O. pro anno a Christi nato MDCCCLXVIII, Lugoj, 1868, p. 33.
35. ^L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 83.
36. ^Protocolul vizitaţiunii canonice..., p. 407.
37. ^D. Radu, op. cit., p. 514.
38. ^Recensământul din 1850. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 1996, p. 98-99; Recensământul din 1857. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 1996, p. 69; Recensământul din 1880. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 1997, p. 116-117; Recensământul din 1900. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 1999, p. 222-225; Recensământul din 1910. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 1999, p. 208-211; Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930 II. Neam, limba maternă, religie (coord. Sabin Manuilă), Bucureşti, 1938, p. 635.
39. ^Recensământul din 1941. Transilvania (coord. Traian Rotariu), Cluj-Napoca, 2002, p. 63.
40. ^A se vedea, in extenso: Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Structura demografică a populaţiei, Bucureşti, 1959; Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966 I/1. Rezultate generale. Populaţie, Bucureşti, 1969; Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 5 ianuarie 1977 I. Populaţie. Structura demografică, Bucureşti, 1980.
41. ^D. Radu,op. cit., p. 513-514; I. Radu, op. cit., p. 171-172.
42. ^I. Pârvu, V. Sandu, op. cit., p. 38, n. 204.
43. ^I. Radu, op. cit., p. 172.
44. ^D. Radu, op. cit., p. 515; I. Radu, op. cit., p. 172.
45. ^Şt. Moldovan, op. cit., p. 254-255.
46. ^Protocolul vizitaţiunii canonice..., p. 408-411.
47. ^A. P. Bociat, op. cit., p. 596.
48. ^I. Pârvu, V. Sandu, op. cit., p. 36, n. 200.
49. ^I. Radu, op. cit., p. 173.
50. ^Schematismus... (1842), p. 174.
51. ^Şt. Moldovan, op. cit., p. 255.
52. ^D. Radu, op. cit., p. 77.
53. ^L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 87.
54. ^Schematismus... (1868), p. 33.
55. ^L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 83.
56. ^Protocolul vizitaţiunii canonice..., p. 415.
57. ^D. Radu, op. cit., p. 515.
58. ^Recensământul din 1850..., p. 98-99; Recensământul din 1857..., p. 69; Recensământul din 1880..., p. 116-117; Recensământul din 1900..., p. 222-225; Recensământul din 1910..., p. 208-211; Recensământul general... (1930), p. 635.
59. ^Recensământul din 1941..., p. 63.
60. ^ D. Radu, op. cit., p. 515; I. Radu, op. cit., p. 173.
61. ^I. Pârvu, V. Sandu, op. cit., p. 36, n. 201.
62. ^D. Radu, op. cit., p. 515; I. Radu, op. cit., p. 173.
63. ^V. Ciobanu, op. cit., p. 655; M. Voileanu, op. cit., p. 15.
64. ^Şt. Moldovan, op. cit., p. 257-259.
65. ^A. P. Bociat, op. cit., p. 596-597.
66. ^I. Radu, op. cit., p. 174.
67. ^I. Radu, op. cit., p. 174.
68. ^Schematismus... (1842), p. 175.
69. ^Şt. Moldovan, op. cit., p. 258.
70. ^D. Radu, op. cit., p. 77.
71. ^L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 87.
72. ^Schematismus... (1868), p. 33.
73. ^L. Wallner-Bărbulescu, op. cit., p. 83.
74. ^D. Radu, op. cit., p. 516.
75. ^Recensământul din 1850..., p. 98-99; Recensământul din 1857..., p. 69; Recensământul din 1880..., p. 116-117; Recensământul din 1900..., p. 222-225; Recensământul din 1910..., p. 208-211; Recensământul general... (1930), p. 635.
76. ^Recensământul din 1941..., p. 63.
77. ^D. Radu, op. cit., p. 516; I. Radu, op. cit., p. 174.
78. ^În anul 1959, preotul Macu Cuzmanovici (1914-1989) a fost arestat de autorităţile comuniste, fiind condamnat de către Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa nr. 167/1960, la cinci ani de temniţă grea, sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinii sociale”. După eliberare, a fost reîncadrat, în 1964, în parohia Globurău şi, ulterior, la Comloşu Mare (cf. Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a III-a, Alba Iulia, 2004, p. 88).
79. ^D. Radu, op. cit., p. 516; I. Radu, op. cit., p. 174-175.
80. ^D. V. Sădeanu, 21 octombrie 1948: ziua reîntregirii Bisericii Româneşti din Ardeal. Adunarea bisericească de la Alba Iulia, în vol. De la suferinţa despărţirii la bucuria reîntregirii, Alba Iulia, 1998, p. 48-75.
81. ^Cultele religioase în Republica Populară Română, Bucureşti, 1949, p. 200.
82. ^Nicolae Mladin, Biserica Ortodoxă Română, una şi aceeaşi în toate timpurile, Sibiu, 1968, p. 259-269; Mircea Păcurariu, Încercări şi reveniri de preoţi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti până în anul 1948, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 86, 1968, nr. 9-10, p. 1095-1112; Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 172-203; Teodor V. Damşa, Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994, p. 216-240; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, t. I, Bucureşti, 2006, p. 152-158.
83. ^Relaţiile actuale dintre ortodocşi şi greco-catolici în România, Cluj-Napoca, 2006, p. 108.
84. ^Episcopia Caransebeşului. Calendarul creştin ortodox, Caransebeş, 2009, f. p.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Publicat în vol. Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos. Volum omagial închinat Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Caransebeş, 2009, p. 142-155.

Articol postat de: Mihail Calin • Data: 31 iulie 2010 • Vizualizări: 2413