Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cum putem noi să ştim dacă suntem mântuiţi?
„Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut ducându-se la Cer” (Faptele Apostolilor 1,11)
În ultimul timp, un număr tot mai mare din credincioşii noştri au început să vorbească într-o limbă ciudată, spunând că au fost „născuţi din nou" şi că „sunt mântuiţi".

Astfel de oameni schimbaţi spiritual mărturisesc altora cum li s-a întâmplat acestea. Ei dau „dovezi personale" despre cum Iisus Hristos a devenit Mântuitorul lor personal şi cum El le-a schimbat viaţa lor radical.

Ce înseamnă aceasta „fiind mântuiţi"?

A vorbi despre „a fi mântuit" şi despre a avea trăirea de „născut din nou", în definitiv este o expresie de restaurare a Ortodoxiei adevărate. Este redescoperirea mesajului simplu al Evangheliei, care zace în inima Ortodoxiei. Acei ortodocşi care au intrat în această trăire mai adâncă a Sfântului Duh, au câştigat o conştiinţă proaspătă a mântuirii în Iisus Hristos. Mântuirea personală devine pentru ei mai mult decât o dogmă a Bisericii. Aceea devine o trăire adevărată a credinciosului, o parte din trăirea în Hristos, care rezultă din botezul în Duhul Sfânt. Cinstit vorbind, trebuie să admitem că simt foarte puţini dintre creştini, care să creadă că este necesară o astfel de trăire spirituală. Cei botezaţi în Duh, găsesc că o astfel de trăire spirituală schimbă întreaga lor viaţă, le adânceşte legătura lor personală cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, aceea le produce o bucurie şi o putere interioară ce nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce au simţit ei în trecut. Cum poate cineva să aştepte ca un astfel de credincios să tăgăduiască propria lui trăire de bucurie şi victorie în Hristos? Cum poate cineva să refuze a se uni cu corul îngerilor şi să se bucure mai mult decât unul care se pocăieşte pe pământ şi descoperă pe Iisus ca pe Mântuitorul lui personal?

Numai îngerii săi sunt îngrijoraţi şi se simt ameninţaţi de astfel de noutăţi vesele. Ei se luptă cu dezvoltarea reînnoirii punând la îndoială mărturiile personale şi spun oamenilor că din punct de vedere teologic nu au nici o valoare şi că acelea sunt numai semne de mândrie personală. Ei aruncă o perdea de fum religios peste persoanele trezite în mod spiritual, demonstrând că faptul principal poate fi pierdut din vedere - bucuria cunoaşterii lui Iisus, într-o relaţie personală, reală.
Într-o parohie oarecare, un bărbat plin de Duh, s-a ridicat într-o discuţie religioasă şi a istorisit cum a fost el mântuit. Atunci preotul a replicat: „Nimeni nu poate şti dacă este mântuit. Chiar eu, nu ştiu dacă sunt mântuit".

Pot eu să spun că sunt mântuit aici şi acum? Am eu dreptul să simt ceva în legătură cu mântuirea mea, ori Dumnezeu aşteaptă de la mine să trec prin viaţă cu un simţământ continuu de nesiguranţă, sau cel puţin, să am numai o speranţă, că voi simţi aceea în Ceruri? Există o evidenţă clară în cuvântul lui Dumnezeu, care demonstrează că mântuirea, în adevăratul înţeles al cuvântului, este fără îndoială o realitate. Siguranţa mântuirii face parte din experienţa de cunoaştere a lui Iisus Hristos, ca Mântuitor. Aceea este dorinţa plină de iubire a lui Dumnezeu pentru toţi aceia, pe care El i-a adoptat ca fii ai Săi.

Dreptul de a fi sigur de mântuire

Adevărata desăvârşire a mântuirii vine după moarte, când sufletul se uneşte cu trupul înviat. între timp, trupul aşteaptă ispăşirea la înapoierea lui Iisus. Cu toate acestea, ce este de o importanţă hotărâtoare, este faptul că mântuirea începe în această viaţă. Noi avem dreptul, nu numai să pretindem că suntem mântuiţi, dar fiind într-o trăire adevărată în care ne-am angajat, să o mărturisim verbal. A tăgădui posibilitatea mântuirii în această viaţă, dispare în faţa învăţăturii categorice a Scripturii: ,În El, prin sângele Lui, noi avem răscumpărarea şi iertarea păcatelor noastre, potrivit cu bogăţia harului Lui" (Efeseni 1, 7). Cuvântul lui Dumnezeu nu spune „va avea", acela spune „noi avem răscumpărarea", deci, noi avem mântuirea chiar acum.

Sfântul Pavel spune în mod clar despre mântuire, ca despre o realitate prezentă, când el zice: „Dumnezeu ne-a sculat împreună cu El şi împreună cu El ne-a aşezat în cele cereşti, în Hristos Iisus" (Efeseni 2,6). „Căci prin har voi aţi fost mântuiţi, prin credinţă" (Efeseni 2, 8). „Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2,19). „Căci, dacă cineva este în Hristos, el este creatură nouă, cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (II Corinteni 5, 17). „El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului Său iubit, întru carele noi avem răscumpărarea, iertarea păcatelor" (Coloseni 1, 13—14).

Sfânta Scriptură ne dă cu o evidenţă zdrobitoare că noi avem deja răscumpărarea, că noi într-adevăr avem viaţa veşnică. Sfântul Ioan ne spune: „Eu scriu aceasta vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică" (I Ioan 5,13). „Şi aceasta este mărturia că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică" (I Ioan 5,11).

În Biblie sunt numeroase mărturii care afirmă că mântuirea începe de acum, ca şi moştenirea imediată şi legitimă a acelora care au devenit fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Noi merităm să fim compătimiţi de toată lumea, dacă pretindem că suntem creştini, dar ne lipseşte siguranţa că încă de acum suntem primiţi în împărăţia Cerurilor de Iisus, atunci când vom muri. A tăgădui că un credincios poate fi sigur că va ajunge în Ceruri, înseamnă a tăgădui însăşi promisiunea lui Iisus Hristos. Domnul a stabilit condiţii de îndeplinit pentru mântuire. Ele sunt explicate în mod clar. în momentul când noi îndeplinim acele condiţii, avem siguranţa mântuirii. Ca o problemă de fapt, „înnoirea vieţii" în Duhul Sfânt este o anticipare a Cerului. Duhul Sfânt mărturiseşte duhului nostru propriu că suntem mântuiţi.

A primi Evanghelia înseamnă a primi promisiunile lui Hristos, care sunt sigure. Când El spune în cuvântul Lui că noi suntem mântuiţi împlinind condiţiile Lui, atunci noi suntem mântuiţi şi nu există nici un loc pentru nici o îndoială în această problemă. Cuvântul lui Dumnezeu este decisiv.

A pune la îndoială promisiunile lui Iisus este a săvârşi un păcat de necredinţă şi de neascultare. Evanghelistul spune: „Cel ce crede întru El nu este osândit" (Ioan 3, 18). Acum, dacă noi nu suntem osândiţi, este indiscutabil că noi suntem eliberaţi de sub sclavia celui rău, şi dacă noi suntem liberi în Hristos, atunci în mod clar noi posedăm mântuirea. Noi avem mai mult decât simpla asigurare că vom merge în Ceruri, când vom muri. Noi deja experimentăm mântuirea aici şi în prezent. Dacă noi nu „suntem sub condamnare", atunci noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu şi membrii casei lui Dumnezeu. Dacă tu în prezent eşti un membru al Trupului lui Hristos, Biserica, tu în mod firesc vei fi un membru al Trupului până la ultima ta suflare.

Iisus a spus categoric: „Împărăţia Cerurilor este înăuntrul vostru" (Luca 17,21). Aceea este vorba lui Iisus. Trăirea Cerurilor este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Romani 14,17). Credinciosul care aşteaptă să meargă la Ceruri înainte de a experimenta „dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt", aici şi acum, acela nu este de fel un creştin.

Nu numai că noi suntem siguri de Ceruri, după cum spune Sfântul Simion Noul Teolog, un Părinte al secolului al unsprezecelea, dar în fapt noi avem şi trăirea Cerurilor începând de acum. „Eu chiar nu pot să număr" - învaţă el - „lucrurile pe care le va face Hristos, acelora care cred în El, nu numai în viaţa viitoare, ci chiar şi în viaţa prezentă. în această viaţă binecuvântările sunt mai neclare, în timp ce în viitor vor fi mai perfecte, cu toate acesta, toate binecuvântările viitoare pe care le primesc credincioşii şi le trăiesc deja de acum, sunt în mod clar ca şi primele fructe. Acei care nu se bucuri aici de toate promisiunile şi nici nu speră pentru ele, atunci, ei rămân fără ele şi fără să trăiască binecuvântările viitoare" (Discursuri teologice şi morale 10,700).

Satan ne fură acea certitudine

Nu e nimic altceva decât un truc al diavolului de a spune, că tot binele vine după moarte. Că nu există până trăim decât numai întristare şi mizerie. Diavolul este un hoţ şi serviciul lui este de a fura bucuria şi speranţa fiilor lui Dumnezeu. El îţi spune că tu trebuie să te simţi trist în lumea aceasta, că tu nu ai aici un drept la binecuvântările de pace şi bucurie ale Cerului aici pe pământ. Tu nu ai nici o certitudine a Cerului, stai aici numai în mizerie şi cu speranţa că totul se va schimba foarte bine în lumea cealaltă.

Domnul ne spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi". Când Iisus spune că El ne va odihni, El nu vorbeşte despre „odihneşte în pace", frază scrisă pe pietrele funerare. El înţelege prin odihnă şi pace, acea parte din împărăţia Cerurilor ce se dă aici şi acum în prezent. Aceea este trăirea prezentă a mântuirii. Prea mulţi oameni în biserica de astăzi îngăduie lui Satana să le fure bucuria pentru o astfel de aşteptare ce se arată în viaţa lor. Ei cred că nu e dreptul lor de a pretinde siguranţa despre Ceruri. Ei gândesc că sunt umili şi în acest fel sunt mai spirituali.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune ca „noi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea- slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos" (Tit 1,13). Când noi aşteptăm pentru venirea lui Hristos ca să completeze răscumpărarea noastră, Dumnezeu nu poate să ne părăsească, pentru că nădejdea nu ne dezamăgeşte pe noi, fiindcă „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat nouă" (Romani 5, 5).

Cum voi şti că eu sunt mântuit? Prin Duhul Sfânt care acum locuieşte în mine. Eu am fost „pecetluit cu Duhul Sfânt cel promis, care este garanţia moştenirii noastre, până ce noi vom câştiga posesiunea aceleia la preamărirea gloriei Sale". Dacă am fi ţinuţi să ghicim dacă noi vom fi mântuiţi sau nu, atunci ce scop şi ce însemnătate ar mai avea primirea Trupului şi a Sângelui lui Iisus Hristos la împărtăşanie? Dacă noi nu avem dreptul să pretindem siguranţa Cerului, atunci la ce bun este primirea iertării la împărtăşanie? Nu este oare Sfânta împărtăşanie primită pentru iertarea păcatelor noastre, curăţirea trupului şi a sufletului nostru şi pentru învierea trupurilor noastre în ziua de apoi? Oare nu este Trupul şi Sângele lui Hristos provizia noastră preţioasă „pentru moştenirea împărăţiei Tale", aşa cum zicem în rugăciunile împărtăşaniei?

Dacă noi devenim „trup din Trupul Lui" în acea identificare de nespus cu Iisus şi încă trebuie să fim îngrijoraţi şi nesiguri că vom fi mântuiţi, atunci noi suntem cei mai nefericiţi dintre oameni. Noi suntem buni de compătimit. De a sta uimiţi dacă noi suntem mântuiţi acum, nu este voia lui Dumnezeu. Aceea nu este semnul umilinţei noastre, ci este pur şi simplu o înfrângere pentru noi şi o victorie a Diavolului.

Mântuirea este un cadou. Noi nu-l putem câştiga cu lucrările noastre bune. Acela nu vine cu dureri. Hristos s-a făcut blestem şi păcat pentru noi, aşa ca să putem fi aflaţi drepţi înaintea lui Dumnezeu.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfântul Simeon Noul Teolog şi întreaga lui învăţătură. Acest renumit Părinte bisericesc, plin de Duhul, ne învaţă următoarele despre mântuire: „Cel care crede din toată inima şi este informat că Hristos nu a venit ca să judece, ci ca să-l mântuiască pe el, şi nu prin lucrări, nici prin munci grele şi nici prin sudoare, ci numai prin credinţa în El. Aceia care s-au desăvârşit în sfinţenie şi virtute au fost mântuiţi în mod gratuit şi nu prin munci ale dreptăţii. Fiindcă mântuirea este săvârşită în credincioşi „nu prin faptele legii, deci nimeni nu se poate lăuda" (Galateni 2, 16), după cum afirma divinul apostol, faptele nu simt necesare. Eu înţeleg posturile şi ajunările, ori măsurile riguroase şi înfometarea, ori setea. Eu îndrăznesc să spun că nici legarea trupului cu fier şi nici chinuirea lui cu piei păroase nu este necesară. „Astfel de fapte nu au nici valoare, fiindcă chiar mulţi criminali şi toţi cei loviţi de sărăcie suferă aceste rigori, dar ei încă rămân aceiaşi oameni şi nu se pot elibera de la rele şi nici măcar nu se pot face mai buni." (Discursuri Teologice şi morale 8, 16).

Noi nu-l putem mulţumi pe Tatăl nostru spunând: „Doamne, eu nu ştiu dacă Tu mă primeşti în Ceruri, când eu mor. Eu sunt aşa de nevrednic, eu voi încerca şi dacă Ţie îţi place, primeşte-mă. Deci, eu între timp, mă voi strădui şi presupun că voi reuşi".

Un credincios care trăieşte viaţa triumfătoare este unul care, nu numai că ştie că este mântuit cu siguranţă, dar mărturiseşte victoria şi mântuirea, zicând: „Prin sângele lui Iisus eu sunt răscumpărat din mâinile Diavolului!".

Vărsarea sângelui m-a mântuit pe mine! Dumnezeu l-a făcut pe Iisus să fie dreptatea mea. Eu sunt fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor împreună cu Hristos al împărăţiei lui Dumnezeu". Lui Dumnezeu îi place când fiii Săi cunosc privilegiile lor şi recunosc moştenirea lor. El este preamărit şi onorat când noi recunoaştem ce am primit de la Dumnezeu prin crucea Golgotei. Cum poţi tu să fii mulţumitor lui Dumnezeu pentru ceva ce tu nu eşti sigur că posezi de la El? Cum poţi tu să te bucuri în Dumnezeu atâta timp cât tu simţi numai îngrijorare şi frică, în ce priveşte mântuirea ta?

Fii sigur, mântuirea nu este ceva ce trebuie luat în mod neserios şi cu neîncredere. Din contră, tu poţi fi mântuit astăzi şi gata pentru Ceruri şi încă mâine să fii condamnat şi gata pentru Iad. „Drept aceea, cel ce crede că stă bine, să ia seama să nu cadă" (I Corinteni 10, 12). Dar problema este că noi trebuie să ştim în orice moment din viaţa noastră, dacă suntem mântuiţi, ori dacă suntem condamnaţi. Acela este Duhul din noi care e garanţia Cerului, ori a Iadului. Aceasta este pentru ce noi avem nevoie să ne căutăm mântuirea în frica de Dumnezeu. Noi ne putem pierde mântuirea prin lepădarea credinţei şi trecerea la nesupunere.

Oricum un lucru este „a câştiga mântuirea cu frica de Dumnezeu" şi alt lucru este de a trăi cu frică şi îngrijorare din cauză că tu nu ştii dacă eşti mântuit. Frica se referă la nevoia de a menţine mântuirea pe care ai primit-o şi la gândul că eşti în stare să o pierzi.

Asigurarea lui Iisus

Însuşi Iisus ne asigură despre plata noastră în Ceruri. Iisus ne îndeamnă să fim veseli - nu când murim, ci chiar acum. Pentru ce? Pentru că noi suntem siguri că plata noastră este mare în Ceruri. Binecuvântările Cerului încep din viaţa aceasta. în Predica de pe munte, Iisus a spus că binecuvântaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aici şi acum, „pentru că a lor este împărăţia Cerurilor". Dar cum ai putea să fii binecuvântat şi fericit, în afară de cazul că tu ştii că eşti binecuvântat în timpul de faţă? Aminteşte-ţi, frate, că Iisus a prevenit pe discipolii Săi în contra trăirii cu îngrijorare. „Care din voi fiind îngrijorat, poate să-şi adauge ceva la anii vieţii lui?... Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de sine" (Matei 6,27,34). Aceea ar fi fost de neconceput pentru ca Iisus să aştepte de la noi să ne încredem în El pentru nevoile noastre fizice şi să ne odihnim în mâinile Lui cu un sentiment de asigurare şi pace, însă de altfel să ne aibă pe noi nesiguri şi gândind la soarta noastră de dincolo de mormânt.

Mântuirea este acea stare de „născut din nou" a credinciosului. Renaşterea ca şi prima naştere, cea naturală, este instantanee. în momentul când copilaşul s-a născut şi primul strigăt s-a auzit, tu ştii că naşterea s-a terminat. în timp ce mântuirea este instantanee, creşterea, sfinţirea şi sfinţenia sunt întotdeauna progresive, continuând de-a lungul vieţii credinciosului. Mântuirea vine cu primirea lui Iisus ca Mântuitor personal, căindu-ne de păcatele noastre, mărturisind păcatele noastre şi primind botezul în apă şi în Duh.

Tâlharul de pe cruce a fost în rai cu Iisus prin împlinirea condiţiilor de credinţă şi căinţă. Acolo nu a fost timp pentru botez, ori împărtăşanie, cu toate că acestea simt condiţiile necesare pentru mântuire stabilite de Domnul. Au fost şi păcătoşi notorii care au primit asigurarea Cerului în momentul din urmă al pocăinţei lor pe patul de moarte. Avem exemplu celor trei mii de suflete din ziua Rusaliilor, care au primit mântuirea răspunzând la predicarea Evangheliei lui Petru. Ei au fost primiţi în biserică în acea zi, au fost mântuiţi. Cu toate acestea, „tot sufletul era cuprins de teamă" din cauză „că multe minuni şi semne se făceau (în Ierusalim) de către Apostoli" (Faptele Apostolilor 2, 43) „ei îşi luau hrana cu bucurie şi cu inimă curată, lăudând pe Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 2,46-47).

Când tu eşti mântuit de blestemul lui Adam prin sângele lui Iisus, tu eşti chiar un copilaş spiritual. Acele trei mii de suflete din ziua Rusaliilor, erau creştini noi, proaspăt convertiţi, prunci în Hristos. A fi mântuit nu înseamnă în mod necesar că tu eşti deja perfect. Aceea înseamnă că Dumnezeu te-a eliberat din sclavia celui rău, deci tu poţi să începi a creşte în „imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu". Este important că tu eşti mântuit, eliberat şi nu mai mult un copil al mâniei. Tu te-ai transferat de sub „stăpânirea întunericului întru împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu".

Substanţa lucrurilor sperate

În timp ce simţim nevoia să ne bucurăm şi să ne veselim pentru mântuirea noastră, ştiind că avem deja „primele fructe ale Duhului", totuşi „noi suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru" (Romani 8,23). Mântuirea noastră se va completa când vom întâlni pe Hristos. Atunci vom avea învierea trupurilor.

Biblia ne spune nouă: „Pentru că în această speranţă noi am fost mântuiţi". Dar speranţa care este văzută, aceea nu mai este speranţă. Cum ar avea cineva speranţă ceea ce vede? „Însă dacă noi sperăm ceea ce nu vedem, noi aşteptăm aceea cu răbdare" (Romani 8, 24-25).

Scriptura aceasta ne scoate din încordarea ce ne apasă între prezentul şi viitorul mântuirii. Aceea este aici, chiar în prezent şi totuşi este aşteptată. Noi trăim o eră nouă şi încă de acum noi privim la timpul terminării acesteia. Aceea este credinţa pentru care noi aşteptăm în mod real şi substanţial, fiindcă „credinţa este adeverirea lucrurilor sperate, dovada lucrurilor nevăzute" (Evrei 11, 1).

Biserica, ca o mamă iubitoare, a dat întotdeauna fiilor ei asigurarea mântuirii. Aghiasmatarul arată că preotul oficiant la botez, stropeşte persoana botezată cu apă curată, zicând: „îndreptatu-te-ai şi te-ai luminat". Atunci cu buretele udat cu apă îl şterge la faţă şi la piept, zicând: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, mântuitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Eşti fiu al lui Dumnezeu, în momentul când ieşi din cristelniţa botezului, cu credinţă şi pocăinţă, primeşti Pâinea vieţii care vine din Ceruri. Atâta timp cât tu eşti cu umilinţă şi supunere înaintea lui Dumnezeu, să nu îngădui la nimeni să-ţi fure bucuria şi drepturile. Spune cu glas tare credincioşia ta pentru Hristos. Susţine poziţia ta în Hristos, cu tărie, în aşa fel ca cel rău să audă şi să fugă de la tine.

Umilinţa falsă cu care te gândeşti despre mântuire, aceea este de la Diavol. Aceasta face pe mulţi din bisericile noastre să se simtă descurajaţi. Ei trăiesc vieţi mizerabile şi gândesc că ei sunt plăcuţi la Tatăl ceresc. Ei gândesc că cu cât sunt mai deprimaţi, cu atât se simt mai ortodocşi şi mai spirituali.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Câţi în Hristos sunt botezaţi, în Hristos sunt îmbrăcaţi". Dacă tu ai pus pe Hristos ca o haină, dacă Hristos înfăşoară trupul tău, sufletul şi duhul este ca o îmbrăcăminte peste întreaga ta fiinţă, tu eşti mântuit. Nu e nici o posibilitate ca să fii un copil al Iadului şi să moşteneşti osânda, când tu eşti îmbrăcat în Hristos, tu eşti mântuit. Vesteşte şi altora darul şi ţine-te de el.

Sfântul Simeon Noul Teolog atrage atenţia acelora „care spun că ei au Duhul lui Dumnezeu în ei fară nici o trăire şi cred că au Duhul în ei de la sfântul botez şi susţin că au bogăţia Duhului, ştiind în realitate, că ei sunt cu totul lipsiţi de Duh". Acest Părinte bisericesc avertizează pe toţi care au fost îmbrăcaţi în Hristos prin taina Sfantului Botez dar nu simt nimic. Mortul îmbrăcat cu haine nu simte nimic şi aşa se pare, că toţi care spun astfel sunt asemenea cu morţii şi goi din punct de vedere spiritual.

Toţi aceia care spun că au Duhul Sfânt fără nici o trăire, nu vor avea nici trăirea vieţii veşnice. „Ei vor rămâne pentru totdeauna morţi şi orbi şi fără nici o trăire... După cum sunt ei acum, tot aşa vor fi şi atunci, fără trăirea în Duhul Sfânt" (Ibidem 5,230).

Trăirea cerurilor în prezent

Dacă ar fi adevărat că noi nu vom avea parte de binecuvântările viitoare încă de aici, atunci nici noi singuri nu putem decide să primim harul. Atunci Hristos este numai un profet şi nu Dumnezeu. Mai mult, atunci tot ce spune El în Evanghelie sunt profeţii ale lucrurilor viitoare şi nu în fapt un dar al harului. în chip asemănător şi apostolii au avut de-a face cu profeţii, însă nu cu împlinirea la ce a fost profeţit şi ei nu au primit nimic; nici nu au dat ei cuiva ceva.

Atunci credinţa noastră este chiar numai vorbe multe şi lipsite de fapte. Dacă harul lui Dumnezeu care a adus mântuirea s-a arătat tuturor oamenilor (Tit 2, 11) numai în vorbe şi nu în realitate, şi într-un astfel de mod considerăm noi taina credinţei noastre, atunci cine poate fi mai nenorocit decât noi înşine? Dacă Hristos este lumina lumii şi Dumnezeu însuşi, iar noi încă credem că El nu este văzut de orice om, cine poate să fie mai mult decât un necredincios?

Nu putem să începem a număra lucrurile pe care Hristos le va face acelora care cred în El, nu numai în viaţa viitoare, ci mai întâi în viaţa de acum, şi numai după aceea, mai târziu în viaţa viitoare. Totuşi, în această viaţă, aceste binecuvântări simt mai neclare, pe când atunci vor fi mai perfecte, cu toate acestea, toate binecuvântările viitoare, credincioşii le primesc încă acum şi le trăiesc categoric deja ca primele fructe. Necredincioşii nu se bucură aici de toate promisiunile, pur şi simplu, ei nici atunci nu speră pentru a primi ceva, deci, ei rămân săraci de binecuvântările viitoare şi nepricepuţi în ele.

La aceia, care sunt sub stăpânirea necredinţei şi a patimilor, harul este cu totul inaccesibil şi invizibil. însă la aceia care dovedesc pocăinţa şi împlinesc poruncile cu credinţă, în fiică şi cutremur, harul este descoperit şi se poate vedea. Acela produce în ei judecata care va veni, în mod indiscutabil. într-adevăr, aceea se întâmplă într-o zi a judecăţii divine, în care, cel care este curat şi strălucitor în adevăr, se va vedea pe el însuşi în detaliu, aşa cum este el în mod real, cu atât mai mult, în faptele săvârşite conştiincios şi lucrate cu mintea. într-adevăr, el este judecat şi examinat prin focul divin. întreg trupul devine ud de umezeala lacrimilor şi el este botezat în Duh cu totul şi în focul divin, el devine curăţit în întregime, cu totul nepângărit, un copil al luminii şi al zilei.

Prin urmare, o astfel de persoană nu va fi judecată prin proces la viitoarea judecată, pentru motivul că ea a fost deja judecată. Nici nu va fi găsită ca vinovată de acea lumină, din cauză că ea a fost luminată. Nici nu va fi pusă la încercare sau la chinuri prin intrarea în acel foc, pentru că acea persoană a fost deja verificată. Nici nu se va gândi el (sau ea) la acea zi a Domnului, ca şi când ar trebui să vie cândva în viitor, din cauză că acea zi a devenit deja radiantă şi strălucitoare încă pe când trăia şi era asociat împreună cu Dumnezeu. Atunci el nu va fi în lume şi nici cu lumea, ci mai degrabă în afara lumii. Pentru că Mântuitorul a spus: „Eu v-am ales pe voi din lume"; iar apostolul zice: „Dacă lumea ne va judeca pe noi înşine, atunci noi nu vom fi judecaţi". Când noi am fost verificaţi, noi am fost purificaţi pe Domnul şi astfel noi nu vom fi osândiţi cu lumea. Şi din nou El zice: „Umblaţi ca fiii luminii".

Ziua Domnului (a judecăţii) nu vine peste acei care sunt fiii luminii şi ai zilei ce va veni şi care sunt capabili să umble în mod corect în acea zi. Ei, întotdeauna, rămân credincioşi în mod constant. Aceea se va arăta ca o zi teribilă şi aşteptată ca un foc nestins pentru toţi aceia care trăiesc în întunericul patimilor şi dorinţa tuturor deşertăciunilor lumii. Focul divin nu va apare întru totul spiritual, ci mai degrabă, după cum a fost acela, nematerial într-un trup, aşa ca şi Hristos, care a înviat din morţi şi a fost văzut de discipolii Săi, după cum ne spune Evanghelistul. Când El a fost luat la Ceruri, îngerii au spus aceste cuvinte: „Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut ducându-se la Cer" (Faptele Apostolilor 1,11).


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, serie nouă, an XIII (LII), nr. 4-6, aprilie-iunie, 2002, Timişoara, pp. 38-45.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 7 aprilie 2010 • Vizualizări: 2000