Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Universul - creatie din nimic si finita. Pamantul ca materie si planeta Pamant.
Universul si cerul au un inceput din nimic si sunt finite (dar fara limite spatio-temporale)
Dumnezeu ― Creatorul existenţelor

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”[1]. Aceste cuvinte ne avertizează asupra faptului că Dumnezeirea e mai presus de orice înţelegere şi cunoaştere existenţiala, deci este inefabilă, incomprehensibilă şi incognoscibilă. Asta nu înseamnă că nu există, ci doar că toate existenţele sunt create de Dumnezeu, căci doar Dumnezeu îşi găseşte suficienţa existenţei în El însuşi. Numai Dumnezeu se cunoaşte pe sine, iar celelalte existenţe raţionale (spirituale) Îl pot cunoaşte doar prin intermediul logosului (Fiul, Cuvântul[2], chipul[3], puterea şi înţelepciunea[4]) lui Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (grăitorul de Dumnezeu) a scris în limba greacă (Noul Testament fiind scris în această limbă) şi, în revelaţia sa despre Fiul lui Dumnezeu, foloseşte grecescul logos care este tradus prin cuvânt în alte limbi, însă în filozofia elenă, logosul reprezintă puterea şi înţelepciunea creatoare a lui Dumnezeu, raţiunea de a exista a oricărui lucru. Sfântul Ioan Damaschin în celebra sa lucrare Dogmatica, în care se expune exact credinţa ortodoxă creştină, afirmă că Dumnezeirea „este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt”[5], amintindu-ne că “în aceste învăţături am fost instruiţi din cuvintele sfinte, după cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul: Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor, este fiinţa existenţelor, viaţa vieţuitoarelor, raţiunea existenţelor raţionale, spiritualitatea existenţelor spirituale”[6]. Existenţa (în Univers) implică necesitatea cel puţin a timpului, pentru că toate câte există au un început temporal. Spre exemplu, noi oamenii, din punct de vedere fizic, avem nevoie de cel puţin patru dimensiuni (spaţiu tridimensional şi timpul) pentru a exista trupeşte. Nu există un timp absolut, ci fiecare observator are propria sa masura a timpului si Bineinteles ca Dumnezeu este atemporal.

Universul

Dumnezeu este creatorul a tot ceea ce există, întrucât “Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor”[7]. Astfel, Dumnezeu care „ţine toate cu cuvântul puterii Sale”[8], are Cuvântul (Logosul) Lui care există doar în El şi este limitat (doar cauzal, prin naştere) doar de El. Dumnezeu ”a zidit lumea din nimic”[9] şi trebuie să “înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”[10] şi „cerurile de acum şi Pământul sunt ţinute prin acelaşi Cuvânt”[11] al lui Dumnezeu. El este Cel ce a „întemeiat cerurile … El a tras bolta cerului peste faţa adâncului ”[12]. Aşadar, Dumnezeu este atemporal şi creează totul (timpul, spaţiul şi Universul) prin Logos.

Noi ştim că Universul este în mişcare, cu alte cuvinte este limitat (de începutul lui, de legile care guvernează mişcarea etc.), prin urmare Universul este în Dumnezeu, iar când spunem în nu trebuie să gândim spaţio-temporal, ci cauzal. Universul, spaţiul şi timpul au un început din nimic, pe care ştiinţa îl numeşte Big Bang (Marea explozie, iar Sfânta Scriptură îl numeşte Creaţie (Facere). Spaţiul şi timpul au un început al existenţei lor la Big Bang, tot din nimic evident. Legile ştiinţei care guvernează Universul au şi ele un început tot la Big Bang, asta înseamnă că ştim cel puţin o limită a Universului, cea de început.

Sfântul Ioan Damaschin (ultimul Sfânt Părinte al Bisericii), vorbeşte în secolul al VII-lea despre un Univers sferic (închis şi mărginit de Dumnezeu), aflat în mişcare de expansiune în celebra lucrare Dogmatica, afirmând că “toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos”[13] , căci “numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate”[14] prin lucrarea Sa, iar „cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute[...] şi spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţătura lui Moise, spun că este o sferă”[15] .

Dar să rămânem la prima limită deocamdată şi să ne mulţumim doar cu aceasta, întrucât am văzut că Universul e limitat, prin urmare reţinem că şi tot ceea ce există in Univers este limitat. Spre exemplu, planeta Pământ a fost făcută mai târziu de Creator (în raport cu Universul şi unele stele), din materia (pământul) existentă în Univers[16].

Ştiinţa descoperă ordinea, ecuaţiile care guvernează creaţia iraţională (adică materia şi energia), înţelepciunea cu care Creatorul a făcut şi cu care guvernează Universul, întrucât legile, pe care le descoperă ştiinţa, sunt aceleaşi peste tot în Univers[17] şi cu aceasta suntem toţi de acord, acum la început de mileniu trei, iar noi oamenii „trebuie să nu ne depărtăm de gândul cel curat, ci să mărturisim că toate sunt guvernate şi ţinute prin puterea ziditorului”[18].

Universul are un început ceea ce înseamnă că trebuie să fie cineva fără de început (adică atemporal), care a creat începutul (timpul) şi acest Univers căruia îi poartă de grijă prin legile pe care le-a pus să-l guverneze. Creatorul spune “Eu am făcut Pământul şi omul de pe el Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile şi [...]dau porunca”[19] la tot ceea ce există în Univers, or ecuaţiile ştiinţei ne dezvăluie tocmai aceasta ordine “după măsura omenească, care este şi a îngerului”[20]. Doar Creatorul Universului este fără limite pentru că el este făcătorul acestora. Numai dumnezeirea este necircumscrisă[21] (nelimitată adică infinită) şi, prin urmare, cu neputinţă de a fi cunoscută de o existenţă din Universul limitat. Universul şi tot ceea ce există sunt în Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Pavel că „de la El şi prin El şi întru El sunt toate”[22] câte există „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”[23]. Reamintesc că nu trebuie să gândim spaţio-temporal în afara Universului, ci doar cauzal. Mai apoi, în secolul al VII-lea, Sf. Ioan Damaschin, întărind această afirmaţie, ne învaţă că Dumnezeirea “pe toate le umple şi nu este cuprinsă de nimic, ba mai mult, ea cuprinde Universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt”[24]. Prin urmare, noi putem cunoaşte Universul acesta limitat (de Dumnezeu) atât cât ne este nouă cu putinţă, pentru că şi noi oamenii suntem în Univers şi limitaţi de el. Dumnezeirea, fiind de neînţeles, este deci mai presus de cunoaştere şi de exprimare pentru că, după cum am precizat, doar ea este infinită.

Noi ştim că Universul este în mişcare[25]. Dumnezeu, fiind Creatorul spaţiului şi al timpului în care este posibilă mişcarea şi, deci, schimbarea, este mai presus de toate acestea (adică nu putem afirma că Dumnezeu stă sau se mişcă). Când spunem că Universul este în mişcare, iar spaţiul şi timpul sunt relative şi în legătură directă cu Universul influenţându-se reciproc (adică nu există spaţiu şi timp „în afara” Universului), cineva ne-ar putea întreba: în ce se mişcă atunci Universul? Noi vom răspunde că Universul există (şi implicit se mişcă) în Dumnezeu, fiind limitat cauzal de Dumnezeu, după cum am arătat mai sus. Reţinem deci, că mişcarea este posibilă doar unde există spaţiu şi timp (adică numai în Univers). Aşa cum am spus, schimbările presupun o existenţă legată cel puţin de timp.

Dumnezeu nu a vrut să ne lase în completă neştiinţă, pentru că a sădit în noi dorinţa de cunoaştere. În lumea fizică, noi putem să-l cunoaştem pe Creator atât cât ne este nouă cu putinţă din natură, prin intermediul ştiinţei. Ne minunăm de legile ştiinţei pe care le descoperim şi, astfel, vedem pe Creator indirect, prin creaţia Lui. Vedem că tot ce există în Univers ascultă de legile ştiinţei puse de Creator.

Timpul are un început şi este relativ, iar aceasta se afirmă încă din primele pagini ale Bibliei când suntem învăţaţi că Soarele şi Luna au fost făcute de Creator abia în a patra zi de la începutul creaţiei[26]. Însă noi ştim că o zi reprezintă astăzi un interval de douăzeci şi patru de ore datorată faptului că Pământul efectuează o mişcare de rotaţie în jurul axei sale (în acelaşi timp se mişcă şi pe orbită în jurul Soarelui), deci primele trei „zile” ale creaţiei nu aveau 24 de ore (privit din sistemul de referinţă al omului), întrucât nu exista Soarele ce determină durata (temporală a) zilei terestre (cat şi a zilelor de pe celelalte planete ale sistemului nostru solar, ce nu au nicidecum 24 de ore). Aceasta este învăţătura Sfinţilor Părinţi, astfel Sfântul Ioan Damaschin ne spune că “înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, […] Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic, dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor.”[27] Timpul nu este constant (invariabil) ci este relativ (variabil). Timpul este făcut pentru creaţie (şi este în strânsă legătură cu aceasta) şi nu creaţia este făcută pentru timp. Astfel creaţia nu depinde de un timp prestabilit, ci timpul (ziua, anul) depinde de creaţie (mai exact de orbita planetei Pământ, de mişcarea sa de rotaţie şi de mişcarea sa de revoluţie) cu care este în strânsă legătură. Nu planeta Pământ este centrul (spaţial şi temporal) al Universului, de fapt Universul nu are centru spaţio-temporal, ci omul este centrul Universului (ca scop, finalitate al acestuia), întrucât Universul (spaţiul, timpul, Soarele, planeta Pământ etc.) este făcut pentru om (şi nu omul este făcut pentru ele), iar Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în om, care este creatura directă a lui Dumnezeu (atât trupeşte cât şi sufleteşte). Vom reveni cu amănunte despre aceste subiecte în capitolele următoare.

Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se Creatorului spune: “Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”[28]. Proorocul Isaia afirmă şi el că “toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”[29], “cerurile vor trece ca un fum”[30], iar prin „oştirea cerului”[31] înţelegem galaxiile (stelele etc.) din Univers. Iată că psalmistul, proorocul şi apostolul neamurilor susţin acelaşi adevăr, că Universul acesta, aşa cum îl ştim acum, va avea un sfârşit. Mântuitorul întăreşte aceasta când spune că “cerul şi Pământul vor trece”[32] căci „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”[33] urmând apoi “înnoirea lumii”[34] atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute (Universul). Iar Sfântul Apostol Petru, vorbind despre sfârşitul acestui Univers (precum şi al legilor care-l guvernează) şi despre Universul cel nou care va fi, spune: “Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. [...] Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, [...] ceruri noi şi Pământ nou”[35]. Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie cele viitoare şi a “văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este”[36], deoarece Dumnezeu a spus: “Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte”[37]. Pe parcursul acestei lucrări vom reaminti aceste pasaje, întrucât ele sunt foarte importante şi trebuie reţinute.

Pământul ― creaţie în Univers

Scriptura nu afirmă că planeta Pământ ar fi în centrul Universului şi nici că Pământul ca planetă ar fi prima creaţie a lui Dumnezeu în Univers, căci “la început Dumnezeu a făcut cerul şi Pământul”[38] exact în această ordine, întâi Universul, apoi materia din Univers şi apoi planeta Pământ în Univers. Conform Sfintei Scripturi, Dumnezeu “spânzură Pământul pe nimic”[39]. Dumnezeu, vorbind despre Pământ prin gura Proorocului David, spune “Eu l-am întărit pe stâlpii lui”[40], iar Sf. Ioan Damaschin, în secolul al VII-lea d.Hr., continuând învăţătura scripturii despre Pământ, spune că numim “puterea de susţinere a lui stâlpi”[41]. Astăzi ştim cu certitudine că planeta noastră (ca de altfel toate celelalte din sistemul nostru solar) este ţinută pe orbită de forţa gravitaţională a Soarelui, dar se cuvine să reţinem că, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, stâlpii care reprezintă ceva material sunt asociaţi cu putere care nu este ceva material (sau energetic), ci mai de grabă o forţă.

Scriptura afirma fără echivoc că planeta Pământ este sferică, vorbind despre „rotundul pământului”[42]. Astfel, şi proorocul Isaia ne spune despre Dumnezeu că “El stă în scaun deasupra cercului pământului”[43].

Dumnezeu îi reaminteşte omului că atunci când fost făcută planeta Pământ (din materie, care este numită de scriptura pământ), deja existau în Univers alte stele şi fiinţe spirituale (raţionale), spunând “Unde erai tu, când am întemeiat Pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile Pământului? Sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii… Mă sărbătoreau?”[44].

Astfel, dacă ne vom întreba „Cine a măsurat apele cu pumnul şi cine a măsurat pământul cu cotul? Cine a pus pulberea pământului în baniţă şi cine a cântărit munţii şi văile cu cântarul? ”[45] pentru că Pământul să fie situat la distanţa potrivită de Soare, adică în „zona verde” unde este posibilă viaţa, răspunsul este unul singur: Dumnezeu, întrucât „El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se află sub ceruri, Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor”[46], „El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste ţărmuri şi … El a aşezat temeliile pământului”[47]. Deci, Dumnezeu este cel care a făcut toate legile Universului pentru ca toate se poată exista armonios.

Pământul, Soarele, luna, planetele, stelele, celelalte corpuri cereşti precum şi plantele, animalele şi oamenii, sunt făcute din aceeaşi materie existentă în Univers, Sfânta Scriptură revelându-ne că “luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om”[48]. Astfel, Sfânta Scriptura afirmă, fără echivoc, că diferența între om şi animale nu este nicidecum trupească (fiziologică), ci doar de natură spirituală, întrucât doar sufletul omului are spirit (adică este rațional, gânditor), ceea ce înseamnă că doar omul are minte, animalele sunt numai inteligente. Exista şi inteligenţa artificială de altfel, dar nu exista gândire (raţiune) artificială, însă nu vom intra în amănunte.

Note

[1] Ioan 1,18.
[2] Ioan 1,1.
[3] II Corinteni 4,4.
[4] I Corinteni 1,24.
[5] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.
[6] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 12.
[7] Psalmul 32,6.
[8] Evrei 1,3.
[9] Solomon 11,17.
[10] Evrei 11,3.
[11] 2 Petru 3,7.
[12] Pildele lui Solomon 8,27.
[13] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap VI.
[14] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap IV.
[15] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap VI.
[16] Iov 38,4-7.
[17] Postulatele Teoriei Relativităţii – Albert Einstein
[18] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.
[19] Isaia 45,12.
[20] Apocalipsa 21,17.
[21] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 13.
[22] Romani 11,36.
[23] Faptele Apostolilor 17,28.
[24] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.
[25] Edwin Hubble a descoperit in secolul XX ca universul este in mişcare.
[26] Facerea 1,14-19.
[27] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 1.
[28] Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28;
[29] Isaia 34,4.
[30] Isaia 51,6.
[31] Facerea 2,1.
[32] Matei 24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33.
[33] Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26.
[34] Matei 19,28.
[35] 2 Petru 3,10-13.
[36] Apocalipsa 21,1.
[37] Isaia 65,17.
[38] Facerea 1,1; 2,1.
[39] Iov 26,7.
[40] Psalmul 74,3.
[41] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.
[42] Pildele lui Solom 8,31.
[43] Isaia 40,22.
[44] Iov 38,4-7.
[45] Isaia 40,12.
[46] Iov 28,24-25.
[47] Pildele Lui Solomon 8,29.
[48] Facerea 2,7.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Distribuire in conditii identice

Articol postat de: Eugen Gantolea • Data: 25 iulie 2011 • Vizualizări: 1589