Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cum trebuie să înţelegem că „Tatăl este mai mare decât Fiul”, deşi Tatăl şi Fiul „sunt una”?
La o primă vedere superficială este imposibil (ilogic) ca amândouă afirmaţiile să fie adevărate, pentru că ele se exclud reciproc. S-ar părea că, dacă ar fi adevărate, ar însemna fie că Dumnezeu este schimbător, fie că Hristos se contrazice singur sau că nu spune adevărul. Departe de creştinismul ortodox o asemenea cugetare.
1.1 Cum trebuie să înţelegem că „Tatăl este mai mare decât Fiul”, deşi Tatăl şi Fiul “sunt una”?

La o primă vedere superficială este imposibil (ilogic) ca amândouă afirmaţiile să fie adevărate, pentru că ele se exclud reciproc. S-ar părea că, dacă ar fi adevărate, ar însemna fie că Dumnezeu este schimbător, fie că Hristos se contrazice singur sau că nu spune adevărul. Departe de creştinismul ortodox o asemenea cugetare.

Urmând exemplul şi metodologia Sfinţilor Părinţi vom oferi un exemplu din viaţa de zi cu zi, pe care orice om îl poate înţelege cu ușurință, pentru a arăta că cele două afirmaţii sunt amândouă adevărate, căci Hristos este „Adevărul”[1] prin excelenţă şi fără de păcat[2].

Vom apela la ştiinţă şi vă propunem să vă imaginați că sunteţi la volanul unui autoturism şi conduceţi relaxat cu viteză constantă, într-o zi călduroasă de vară, pe un drum drept, iar pe marginea drumului sunt pomi. Indicatorul de viteză de la bordul maşinii pe care o conduceţi arată că vă deplasaţi cu 50 de kilometri pe oră. Acum, dacă sunteți întrebați cu ce viteză vă deplasaţi (dumneavoastră şi evident autoturismul pe care îl conduceţi şi tot ceea ce este în el) cu siguranță că veți fi tentaţi să răspundeţi că, evident, vă deplasaţi cu cât afișează indicatorul de viteză al autoturismului, adică cu 50 de kilometri la oră. Acest răspuns însă nu este corect în totalitate, ci este valabil doar pentru un singur caz, mai precis acela în care ne raportam la un sistem de referinţă static, mai exact la copacul de pe marginea drumului pe lângă care treceţi cu autoturismul. Dacă ne raportam însă la un alt sistem de referinţă, spre exemplu un alt autoturism care se deplasează (tot cu viteză constantă) pe aceeaşi direcţie ca şi dumneavoastră, însă cu viteza de 30 de kilometri pe oră şi pe care tocmai l-aţi depășit atunci dumneavoastră va deplasați cu 50 minus 30, adică doar cu 20 de kilometri pe oră.

Analog, afirmaţia Domnului nostru Iisus Hristos „că Tatăl este mai mare decât Mine”[3] este valabilă doar într-un singur caz, acela în care ne raportăm la cauzalitate (mai precis la raportul de cauzalitate dintre persoana Dumnezeu Tatăl şi persoana Dumnezeu Fiul). Astfel, ipostasul (persoana) Dumnezeu Tatăl este cauza ipostasului (persoanei) Dumnezeu Fiului prin naştere, deci este mai mare. Însă, dacă am alege alt sistem de referinţă, adică, dacă ne-am raporta la orice altceva în afară de cauzalitate, în relaţia lui Dumnezeu Tatăl cu Dumnezeu Fiul, afirmaţia este falsă, căci Hristos spune clar că, în fiinţa lor, “Eu şi Tatăl Meu una suntem”[4] în iubire, voinţă, milă, dreptate, activitate, lucrare etc. “căci cele ce face Tatăl, acestea le face şi Fiul întocmai”[5] pentru că “după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte”[6], deoarece “precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”[7]. Deşi după întrupare, Dumnezeu Fiul a luat și firea omenească, El tot trebuie adorat precum Dumnezeu Tatăl și este obligatoriu ca oamenii şi îngerii „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.”[8]

1.2 Dumnezeu

Universul este în Dumnezeu după cum afirmă însuşi Creatorul „Nu umplu Eu, oare, cerul şi Pământul, zice Domnul?”[9]. Aşadar, Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu străbate toate existenţele cu “un duh de înţelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, preaînţelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător, [...]neclintit, temeinic, netulburat, atotputernic, atotveghetor şi răzbătând prin toate[...] este mai sprinten decât orice mişcare, pătrunde şi îşi face loc pretutindeni[...] este suflul puterii lui Dumnezeu, este curata revărsare a slavei Celui Atotputernic”[10].

Acum să lămurim şi ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu I s-a arătat lui Moise şi, răspunzând la întrebarea acestuia referitoare la identitatea Lui, îi spune “Eu sunt cel ce sunt”[11], căci El este mai presus de existenţa însăşi. Deci aceasta înseamnă cuvântul Dumnezeu.

„Dumnezeirea este simplă şi necompusă. Tot ceea ce este alcătuit din multe şi diferite este compus. Dacă am spune că însuşirile de a fi nezidit, fără de început, necorporal, nemuritor, veşnic, bun, creator şi altele ca acestea sunt deosebiri esenţiale ale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este compus din acestea, atunci Dumnezeu nu va fi simplu, ci compus. Dar a gândi astfel este cea mai mare impietate. Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui sau un raport cu ceva din acestea care se deosebesc de El, sau ceva din acelea care însoţesc natura sa sau activitatea lui. [...] Însuşirile că este fără de început, incoruptibil, nefăcut, adică nezidit, necorporal, nevăzut şi altele ca acestea ne arată ce nu este Dumnezeu, adică: existenţa Lui nu are început, nu este supus stricăciunii, nu este zidit, nu este corp, nu este văzut. Însuşirile de bun, drept, sfânt şi altele ca acestea, care însoţesc firea Lui, nu indică însăşi fiinţa Lui. Iar însuşirile de domn, împărat şi altele ca acestea arată raportul cu acelea care se deosebesc de El. Se numeşte domn faţă de acei care sunt domni, împărat, faţă de acei care sunt împăraţi, creator faţă de cele create, păstor faţă de cei păstoriţi.” [12] Pentru a înţelege aceasta vom vorbi succint despre lumină. În general lumina albă e considerata ca fiind pură sau necompusă. Acest lucru, însă, este greșit, lumina albă fiind de fapt o combinație de mai multe culori. În sec al XVII-lea, savantul englez Isaac Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică şi, studiind refracția luminii, a demonstrat că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă, arătând altfel ca lumina albă este compusă. Culorile ce compun lumina albă pot fi văzute atunci când razele de soare strălucesc prin picăturile de ploaie, dând naștere curcubeului. Când lumina e reflectata de marginea unei oglinzi sau atunci când trece printr-un ornament sau recipient de sticlă, poate fi văzută o bandă de culori, denumită spectrul luminii, ce trece treptat de la roșu la violet (de obicei se neglijează nuanțele mai fine şi se consideră ca spectrul este alcătuit doar din șapte benzi colorate. Aceste culori, cunoscute şi ca cele șapte culori ale curcubeului, sunt: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet.)

Spre deosebire de lumina albă care este într-adevăr compusă, ființa Dumnezeiască nu este nicidecum compusă, ci este simplă, având o activitate dumnezeiască simplă, un singur atribut dumnezeiesc inefabil. Întrucât, în lume, noi oamenii percepem separat însuşirile (atributele) lui Dumnezeu (fără început, mai presus de existenţă, mai presus de veşnicie, bunătate, iubire, milă, iertare, dreptate ș.a.m.d.) întocmai precum percepem spectrul luminii albe, avem tendinţa greşită să credem că, asemenea luminii albe care este compusă (din culorile componente), la fel este şi Dumnezeu compus din aceste atribute. Pentru a fi înțeles de noi oamenii (care gândim doar trupeşte de cele mai multe ori, şi nu duhovniceşte[13], întru Duhul Sfânt) Dumnezeu ne face cunoscute în lume atributele Sale, pe înțelesul nostru, într-un mod asemănător descompunerii luminii albe în spectrul său de culori la trecerea prin prismă. Astfel, prisma poate fi asociată cu lumea, spectrul luminii albe cu atributele lui Dumnezeu, iar lumina albă cu atributul inefabil al lui Dumnezeu (care însă nu este nicidecum compus).

Aşadar, fiinţa Dumnezeirii este una singură şi este mai presus de existenţă şi de cunoaştere[14], şi “toate aceste însuşiri trebuie atribuite întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpărţit şi unitar. În chip deosebit însă, atribuim fiecărei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut, născut şi purces, care nu indică fiinţa, ci raportul unei ipostase faţă de celelalte şi modul lor de existenţă”[15] supraexistenţial (mai presus de Univers, de spaţiu şi timp). Prin urmare, după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin, noi creştinii ortodocşi urmând adevărul “credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite”[16] şi anume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Fiind fiinţe limitate, noi nu putem să cunoaştem ceva nelimitat, dar s-ar fi cuvenit ca noi oamenii să ne folosim inteligenţa şi raţiunea pentru a-L afla pe Dumnezeu, atât cât ne este nouă cu putinţă, însă noi nu am făcut acest lucru, după cum se spune şi în Sfânta Scriptură „lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu”[17]. Am ignorat raţiunea vieţuind doar pentru trup şi purtând de grijă doar celor pieritoare.

1.3 Sfânta Treime

După cum am afirmat mai sus, Dumnezeu are Cuvânt şi Duh. Cuvântul şi Duhul sunt limitaţi doar cauzal (nu şi spatio-temporal) de Dumnezeu pe care îl vom numi Tată, întrucât numim Cuvântul Lui, Fiu. După cum suntem învăţaţi de Sfinţii Părinţi, afirmăm că Dumnezeirea are o singură fire, cunoscută în trei ipostase (persoane), întrucât“Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere şi purcedere”[18]. Aşa cum am văzut, Dumnezeirea nu are limite spaţio-temporale sau existenţiale, aceasta înseamnă că nu există alt termen de comparaţie în afară de cauzalitate între Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Tatăl naşte pe Fiu atemporal şi purcede Duhul tot atemporal, dar prin ce diferă naşterea şi purcederea nu cunoaştem, însă ştim că nu sunt asemenea[19].

Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că: “După cum cu privire la Dumnezeire mărturisim o singură fire, şi după cum spunem că sunt în realitate trei ipostase şi afirmăm că toate însuşirile naturale şi substanţiale sunt simple, şi că cunoaştem deosebirea ipostaselor numai în cele trei însuşiri, anume în necauzat şi părintesc, în cauzat şi născut, în cauzat şi purces, şi cunoaştem că ipostasele sunt nedespărţite şi nedespreunate unele de altele, unite şi întrepătrunse fără confundare — ele sunt unite, dar nu se confundă, căci sunt trei, chiar dacă sunt unite, căci sunt despărţite, dar fără să se despreuneze. Şi chiar dacă fiecare există în sine, adică este o ipostasă desăvârşită şi are o însuşire proprie, adică un mod deosebit de existenţă, totuşi sunt unite prin fiinţă şi prin însuşirile naturale şi prin aceea că nu se despart şi nici nu se depărtează de ipostasa părintească; pentru aceea este şi se numeşte un singur Dumnezeu” [20].

Atributele aparţin firii şi nu persoanei, iar firea (fiinţa, specia) nu exista în sine, ci doar ipostasurile (persoanele, indivizii) există în sine, fiecare ipostas cuprinzând întreaga fire. Ipostasurile (persoanele, indivizii) nu se deosebesc între ele prin fiinţă (fire) ci doar prin număr (când eventual atributele generale ale firii sunt particularizate în funcţie de ipostas). Spre exemplu, în cazul omului, ochiul (trupului) şi bucuria (sufletului) care sunt atribute ale firii umane (ce are o natura duală, trupească şi sufletească), în cazul unei persoane (Ion spre exemplu) sunt particularizate în ochi albastru şi bucurie mare. Astfel când spun ochi mă refer la fire, caci exprima un atribut general neparticularizat al firii, iar când spun ochi albastru mă refer la o persoană care are ochi albaștrii (cum ar fi Ion spre exemplu) care are acest atribut particularizat. Persoanele speciei (fiinţei, firii) umane (ce sunt diferențiate inclusiv spaţio-temporal) au toate atributele particularizate, pentru fiecare ipostas. În cazul Sfintei Treimi însă, singurul atribut al firii (fiinţei) dumnezeieşti care se particularizează în funcţie de ipostasurile (persoanele) Sfintei Treimi este cauzalitatea, care pentru Dumnezeu Tatăl devine “nenaştere”, pentru Dumnezeu Fiul devine “naştere” (din Dumnezeu Tatăl) iar pentru Dumnezeu Sfântul Duh devine “purcedere” (din Dumnezeu Tatăl). Toate celelalte atribute ale firii dumnezeieşti (atemporalitate, iubire, milă, dreptate, sfinţenie, atotputernicie etc.) nu sunt particularizate în funcţie de ipostasurile (persoanele) Sfintei Treimi. Astfel Iisus Hristos este una cu Tatăl[21] şi “cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai”[22], iar “întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”[23] (şi nu doar o parte), iar noi prin Sfânta Taină a Euharistiei ne facem “părtaşi dumnezeieştii firi”[24] în toată deplinătatea ei (şi nu doar o parte).

“Cele comune şi universale sunt atribuite şi celor particulare care sunt sub ele. Comun este fiinţa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are doar o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr şi nu prin fire. Fiinţa este afirmată de ipostasă, pentru că fiinţa este desăvârşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinţa, ci în ceea ce priveşte particularizările, care sunt însuşiri caracteristice, însă însuşirile caracteristic aparţin ipostaselor şi nu firii. Ipostasa se defineşte: fiinţa împreună cu particularizările. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenţa în sine. Fiinţa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreaga fiinţă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie cu ipostasă care suferă. Astfel, mărturisim că firea Dumnezeirii este în chip desăvârşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfântul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvârşit, Fiul Dumnezeu desăvârşit, Sfântul Duh Dumnezeu desăvârşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvântul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvârşită a Dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească şi nu o parte cu o parte. Căci spune dumnezeiescul apostol: ‹‹în el locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii›› (Coloseni 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu suntem siliţi să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfântul Duh la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu decât prin bunăvoinţă şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească.” [25].

Este foarte greu să ne imaginăm spaţiul cvadridimensional şi Universul, deci cu atât mai mult va fi mai greu să ne imaginăm cele ce sunt mai presus de acestea. Vom încerca totuşi să explicăm Sfânta Treime prin comparaţie cu focul, atât cât este cu putinţă. Să ne închipuim, deci un foc. Când spunem foc, ne gândim la cele trei atribute importante ale acestuia şi anume: flacăra, lumina şi căldura. Astfel, lumina şi căldura provin din flacăra focului, care este cauza lor. Putem asocia Dumnezeirea cu focul şi precum atunci când spunem foc ne gândim la toate cele trei caracteristici ale lui (flacără, lumină şi căldură), tot astfel când spunem Dumnezeire ne gândim la toate cele trei persoane (ipostasuri) ale Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). Iar după cum spunem că lumina focului şi căldura focului provin din flacăra focului şi dacă nu ar fi flacăra nu ar fi nici lumina şi nici căldura, deoarece flacăra este cauza lor, tot astfel şi cu privire la Dumnezeire mărturisim că Tatăl este cauza Fiului şi a Sfântului Duh. Mai mult, noi vedem că lumina vine de la flacără prin intermediul razei de lumină, dar nu vedem cum vine căldura de la flacără, deci există deosebire între modul de transmitere al căldurii şi luminii focului. Tot astfel spunem că Fiul este născut din Tatăl, iar Sfântul Duh purcede din Tatăl, iar naşterea şi purcederea sunt diferite. Desigur că în cazul focului, lumina (undele electromagnetice în domeniul vizibil) şi căldura (undele electromagnetice în domeniul radiaţiei infraroşii) sunt unde electromagnetice amândouă, deci au aceeaşi natură şi aceleaşi proprietăţi, diferind doar lungimile de undă corespunzătoare, însă aşa cum am precizat mai sus, este cu neputinţă să găsim un exemplu din Univers care să poată explica cu exactitate cele mai presus de Univers, adică Dumnezeirea. Mai mult, în cazul focului, nu putem despărţi lumina şi căldura focului de flacăra focului, deoarece lumina şi căldura nu au ipostase proprii întrucât sunt proprietăţi naturale ale focului, existând deosebiri fundamentale între flacără, foc şi lumină.

În cazul Dumnezeirii însă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au ipostase proprii în aceeaşi fire şi singura deosebire între ipostasele desăvârşite este nenaşterea, proprie lui Dumnezeu Tatăl, naşterea proprie lui Dumnezeu Fiul şi purcederea proprie lui Dumnezeu Sfântul Duh; de aceea afirmăm că tot Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat (adică întreaga fire dumnezeiască, într-un ipostas întreag[26]), şi nu doar o parte (aşa cum mulţi rătăcesc, majoritatea din necunoştinţă).

Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte că “Sfânta sobornică şi apostolică Biserică învaţă că Tatăl există deodată cu Fiul Lui Unul-Născut, care din El s-a născut, în afară de timp, fără de stricăciune, impasibil şi incomprehensibil, cum numai Dumnezeul tuturor lucrurilor ştie. După cum focul există deodată cu lumina din el şi nu este mai întâi focul şi pe urmă lumina, ci deodată; şi după cum lumina se naşte totdeauna din foc şi este totdeauna în el fără să se despartă deloc de el, tot astfel şi Fiul se naşte din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu toate că lumina se naşte în chip nedespărţit din foc şi rămâne totdeauna cu el, totuşi nu are o ipostas proprie deosebită de ipostas focului, deoarece lumina este o calitate naturală a focului. Fiul, Unul-Născut al lui Dumnezeu, însă, deşi este născut din Tatăl în chip nedespărţit şi neîndepărtat şi rămâne pururea cu El, totuşi are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa Tatălui. [...] Dacă spunem că Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decât Fiul, nu susţinem că El precede pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile. Şi întru nimic altceva nu se deosebeşte decât numai în ceea ce priveşte cauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl şi nu Tatăl din Fiul, şi că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului după cum spunem că nu provine focul din lumină, ci mai degrabă lumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decât Fiul să înţelegem aceasta cu privire la cauză. Şi după cum spunem că focul luminează prin lumina care iese din el, şi nu susţinem că lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degrabă o putere naturală, tot astfel spunem că toate câte le face Tatăl le face prin Fiul Său Unul-Născut, nu ca printr-un organ slujitor, ci prin o putere naturală şi enipostatică. Şi după cum spunem că focul luminează şi iarăşi spunem că lumina focului luminează, tot astfel ‹‹toate câte face Tatăl, de asemenea face şi Fiul››[27]. Dar lumina nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului. Fiul, însă, este o ipostasă desăvârşită, nedespărţită de ipostasa Tatălui, după cum am arătat mai sus. Este cu neputinţă să se găsească în lume o imagine care să exemplifice în ea însăşi în chip exact modul de existenţă al Sfintei Treimi. Căci cum este cu putinţă ca ceea ce este făcut, compus, stricăcios, schimbător, circumscris, care are formă şi este coruptibil, să arate în chip clar fiinţa dumnezeiască cea mai presus de fiinţă şi liberă de toate acestea?”[28].

1.4 Logosul întrupat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat

Văzând că am abandonat raţiunea, care este singura caracteristica comună a firii umane şi a firii dumnezeieşti, precum şi a firiilor îngereşti, căci “omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”[29] vieţuind doar după trup, Dumnezeu ni se face cunoscut, atât cât ne este nouă cu putinţă, întâi prin lege şi prin profeţi, iar mai apoi prin Fiul Său cel Unul născut din Tatăl atemporal şi întrupat (de la Duhul Sfânt şi născut firesc de Maica Domnului) în vremurile mai de pe urmă (căpătând, deci, şi o existenţă umană), pentru că nu vrea să ne lase în necunoştinţă şi lipsiţi de viaţa veşnică, căci “aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” [30]. Deci în nemăsurata Lui milă, Dumnezeu “trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat”[31] pe oameni de neştiinţă şi neputinţă, întrucât “nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”[32], pentru că “la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu (în sânul Tatălui[33]) şi Dumnezeu era Cuvântul”[34] “şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”[35]

Vorbind despre faptul că Fiul este atemporal, psalmistul afirmă „În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer”[36].

Fiul (Logosul, Cuvântul) “nu este fără de început în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de «început» la timp, atunci şi Fiul este fără de început, căci El este făcătorul timpurilor şi prin urmare nu cade sub timp.” [37]

Astfel, noi putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu atât cât ne este nouă cu putinţă, fie din revelaţia Sfintei Scripturi, care ne vorbeşte deschis şi direct despre Logosul întrupat în om, adică Hristos, fie putem prin studiul Universului, care, după cum am văzut, este făcut şi ţinut prin acelaşi Logos, ştiinţa descoperind ecuaţiile care ne arată această înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu, întrucât „«cerurile spun slava lui Dumnezeu» (Psalmul 18,1), iar prin aceste cuvinte (psalmistul) nu vrea să arate că cerurile slobozesc glas, care să se audă de urechi sensibile, ci că ele, prin măreţia lor, ne prezintă puterea creatorului, iar noi, observând frumuseţea lor, lăudăm pe creator ca pe artistul cel mai desăvârşit.”[38] Însă cea de a doua cale de cunoaştere a Logosului, deci a lui Dumnezeu, nu este uşor accesibilă pentru toţi, deoarece sunt foarte puţini oameni care pot înţelege cu adevărat teoria relativităţii şi mecanica cuantică, ce explică existenţa Universului. De aceea, prima cale de cunoaştere a Logosului, cea a Sfintei Biserici a lui Hristos Dumnezeu, este accesibilă tuturor oamenilor, întrucât ne vorbeşte direct şi pe înţelesul tuturor despre adevărul auzit chiar din gura lui Iisus Hristos Domnul, care este în acelaşi timp om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit, într-un ipostas (persoană) alcătuită din două firi distincte, firea umană şi firea dumnezeiască.

Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că “Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria şi s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire şi omenire, şi în aceleaşi două firi, care au fiecare facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra şi de a acţiona liber şi ca să spunem într-un cuvânt, firile sunt desăvârşite, potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii şi a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; pentru că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a şi venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi”[39]. Să nu uităm că în cele patru evanghelii din Noul Testament, se vorbeşte atât despre cele proprii doar firii umane (ca de exemplu: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat ş.a.m.d.), cât şi despre cele proprii numai firii Dumnezeieşti (ca de exemplu: minunile săvârşite, învierea morţilor, vindecarea bolnavilor, mersul pe apă, schimbarea la faţă, potolirea furtunii, alungarea demonilor, învierea din morţi, ridicarea la cer ş.a.m.d.), însă toate aceste au fost săvârşite de unicul ipostas al lui Iisus Hristos, care cuprinde ambele firi.

Pentru a înţelege cum pot exista două firi distincte într-un singur ipostas fără să se compună (fără să se amestece rezultând astfel o singură fire compusă), adică să rămână fiecare fire cu voinţa şi activitatea sa proprie, să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Damaschin şi să ne imaginăm un cuţit înroşit în foc, iar „după cum cu privire la cuţitul înroşit în foc se păstrează firile focului şi ale fierului, tot astfel se păstrează şi cele două activităţi şi îndeplinirile lor. Fierul are proprietatea de a tăia, iar focul proprietatea de a arde; tăierea, însă, este îndeplinirea activităţii fierului; iar arderea este îndeplinirea activităţii focului. Deosebirea acestor activităţi se păstrează în tăierea cea arsă şi în arderea cea tăiată, cu toate că după unirea fierului cu focul nici arderea nu s-a îndeplinit fără tăiere, nici tăierea fără ardere”[40]. Iar despre coexistenţa în Hristos a celor două voinţe, cea divină şi cea omenească, tot Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „îndumnezeirea firii şi a voinţei omeneşti este dovada cea mai semnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenţa celor două firi şi celor două voinţe. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ci arată atât pe cel înroşit prin foc, cât şi pe cel care înroşeşte prin foc, făcând evident faptul că sunt două firi şi nu una, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singure firi compuse, ci arată două firi şi unirea lor cea după ipostasă”[41].

Să reţinem că putem vorbi despre cele două voinţe şi cele două activităţi ale lui Hristos, doar atunci când facem referire la cele două firi ale Lui (dumnezeiască şi omenească) despărţind, pe cale abstractă evident, ipostasa lui Hristos, pentru că doar atunci putem vorbi de voinţele şi activităţile proprii fiecăreia dintre cele două firi, însă atunci când vorbim despre Hristos şi ne referim la ipostasul Lui trebuie să vorbim de o singură voinţă şi o singură activitate a persoanei (care conţine cele două firi neamestecate şi necompuse). Or, pentru că unul este ipostasul (persoana) Hristos, atunci una va fi şi activitatea şi voinţa Lui şi, tot pe cale abstractă, putem considera că există o singură fire a ipostasului[42]. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că “termenul «activitate teandrică» arată că Dumnezeu s-a făcut bărbat, adică s-a înomenit şi activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită. Activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă. Felul acesta de exprimare se numeşte perifrază, adică când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două lucruri. După cum spunem că este una lucrarea, atât a arderii care taie, cât şi a tăierii care arde, adică a cuţitului înroşit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea şi alta arderea, şi că arderea focului şi tăierea cuţitului sunt activităţile unor firi deosebite, tot astfel şi când vorbim de o singură activitate teandrică a lui Hristos, înţelegem pe cele două activităţi ale celor două firi ale Lui, adică a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omenirii Lui, activitatea omenească”[43].

Singura caracteristică comună a celor două firi, cea dumnezeiască şi cea umană, este raţiunea, întrucât omul a fost făcut „după chipul”[44] lui Dumnezeu,“adică gânditor şi liber”[45]. Formă au doar cele materiale din Univers, iar Dumnezeu, fiind mai presus de Univers, nu poate avea formă, caz în care „chip” nu se poate referi la o însuşire fizică, materială. Astfel, firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit în ipostasul lui Hristos prin singura trăsătură comună a lor, raţiunea (gândirea), unirea făcându-se prin minte. Astfel Sfântul Ioan Damaschin spune: “aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. [...]Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul”[46] s-a făcut.

Nu trebuie să-l analizăm pe Dumnezeu prin intermediul legilor ştiinţei, întrucât acestea sunt valabile doar pentru Univers, iar Universul este în Dumnezeu, după cum am precizat mai sus, deci nu trebuie să urmăm greşelile celor care “judecând pe cele imateriale în chip material”[47] nu înţeleg taina întrupării Logosului în om şi nu vor să priceapă că Dumnezeu este mai presus de Univers, de timp şi de spaţiu.

Astfel, Logosul întrupat în om, adică Hristos, dăruieşte viaţa veşnică oamenilor ce o caută şi o doresc cu toată dragostea, iar apoi după ridicarea la cer, a lăsat pe Sfinţii Apostoli să le arate oamenilor calea către viaţa veşnică prin învăţătura adevărată şi prin Sfintele Taine. Apoi, Sfinţii Apostoli au rânduit preoţi şi episcopi în Biserica lui Hristos, din rândul cărora s-au remarcat, prin raţiune, înţelepciune, curaj, dragoste şi viaţă exemplară în Hristos Domnul, Sfinţii Părinţi.

Omul va avea viaţa veşnică cu trup şi suflet în împărăţia lui Dumnezeu, nu doar cu sufletul, aşa cum mulţi rătăcesc. Hristos dezvăluie că “împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”[48], în cugetul inimii omului unde se sălăşluieşte Duhul Sfânt şi de acolo radiază în toată fiinţa omului, în întreg sufletul şi trupul lui.

În timpul Sfintei Liturghii Ortodoxe, după rugăciunea Epiclezei (când Duhul Sfânt Dumnezeu preschimbă darurile de pâine şi vin de pe Sfântul Altar în adevărat trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos), fiecare părticică (moleculă, atom) din Sfânta Împărtăşanie este unită cu toată firea Dumnezeiască şi de aceea toți cei ce se împărtășesc se “fac părtași dumnezeieştii firi”[49] în toată deplinătatea[50] ei, indiferent dacă primesc o cantitate (materială) mai mare sau mai mică din Sfânta Împărtășanie.

Acesta nu înseamnă că oamenii care doresc viaţa veşnică şi care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, dar care, din motive independente de ei, nu au avut acces la Hristos Domnul, nu vor avea viaţă veşnică, căci şi cei care merită după faptele lor, în urma Dreptei Judecăţi de Apoi a lui Hristos, vor dobândi viaţă veşnică cu, în şi prin Hristos (căci Domnul spune „vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui”[51]). Aceia dintre oameni care sunt conştienţi de Hristos în Sfintele Taine ale Bisericii, trăind unirea reală (nu simbolică) cu trupul şi sângele Domnului Hristos în Taina Euharistiei mărturisită şi propovăduită de Biserica Ortodoxă şi care cunosc Adevărul şi trăiesc în El, dorindu-şi sfinţenia, vor face multe fapte bune (izvorâte din credinţă, prin conlucrarea harului divin) şi mult mai mari (unii dobândind mântuirea, desăvârşirea şi chiar îndumnezeirea), prin vieţuirea credincioasă în Hristos Dumnezeu (mărturisită în faptă şi în cuvânt) căreia îi urmează harul Duhului Sfânt (deoarece Hristos însuşi spune „fără Mine nu puteţi face nimic.”[52] iar „credinţa dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”[53].); astfel se vor numi şi ei fraţi ai lui Hristos (căci au aceeaşi fire omenească) şi fii ai lui Dumnezeu (dar nu prin fire aşa cum este Hristos, ci doar prin adopţie).

Hristos Domnul spune:“în ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”[54], deci prin Sfânta Taină a Euharistiei, Hristos este şi va rămâne în cel ce se împărtăşeşte pentru veşnicie şi va trăi prin El veşnic cu trup şi suflet prin Sfânta Taină a Euharistiei (a Sfintei Împărtăşanii cu sângele şi trupul unit cu Dumnezeu al lui Hristos de pe cruce), când practic mâncăm “însuşi trupul îndumnezeit al Domnului”[55] Hristos şi nu un simbol, aşa cum rătăcesc mulţi (majoritatea din neştiinţă) şi care este singura cale pentru oameni să aibă viaţa adevărată, desăvârşirea şi îndumnezeirea (cu trup şi suflet)

În concluzie, întrucât începutul Cuvântului nu este unul spaţio-temporal, ci cauzal (întrucât toate prin El s-au făcut, inclusiv spaţiul, timpul şi Universul), afirmăm că Tatăl este cauza Fiului. Dumnezeu „a făcut Pământul cu puterea Sa, a întemeiat lumea cu înţelepciunea Sa şi cu mintea Sa a întins cerurile”[56]. Aşadar, Dumnezeu creează prin Cuvânt, care “era întru început la Dumnezeu (în sânul Tatălui[57]). Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”[58]. „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe Pământ, cele văzute, şi cele nevăzute.…Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”[59].

Note

[1] Ioan 14,6;
[2] Ioan 8,46;
[3] Ioan 14,28;
[4] Ioan 10,30;
[5] Ioan 5,19;
[6] Ioan 5,21;
[7] Ioan 5,26;
[8] Ioan 5,23;
[9] Ieremia 23,24.
[10] Înţelepciunea lui Solomon 7,22-26.
[11] Ieşirea 3,12.
[12] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 9.
[13] I Corinteni 2,11-16.
[14] Idem, Cartea I-a, cap 4.
[15] Idem, Cartea I-a, cap 10.
[16] Idem, Cartea I-a, cap 8.
[17] I Corinteni 1,21.
[18] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 2.
[19] Idem, Cartea I-a, cap 8.
[20] Idem, Cartea a III-a, cap 5.
[21] Ioan 10,30
[22] Ioan 5,19.
[23] Coloseni 2,9.
[24] II Petru 1,4.
[25] Idem, Cartea a III-a, cap 6.
[26] Coloseni 2,9.
[27] Ioan 5,19.
[28] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.
[29] Psalmul 48,21.
[30] Ioan 17,3.
[31] Psalmul 107,20.
[32] Ioan 3,13.
[33] Ioan 1,18.
[34] Ioan 1,1.
[35] Ioan 1,14.
[36] Psalmul 118,89.
[37] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 8.
[38] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 6.
[39] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 2.
[40] Idem, Cartea III-a, cap 15.
[41] Idem, Cartea III-a, cap 17.
[42] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea III-a, cap 15.
[43] Idem, Cartea II-a, cap 19.
[44] Facerea 1,26.
[45] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4.
[46] Idem, Cartea VI-a, cap 6.
[47] Idem, Cartea VI-a, cap 6.
[48] Luca 17,21.
[49] II Petru 1,4.
[50] Coloseni 2,9.
[51] Apocalipsa 22,12.
[52] Ioan 15,5-6.
[53] Iacob 2,17.
[54] Ioan 14,20.
[55] Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 13.
[56] Ieremia 51,15.
[57] Ioan 1,18.
[58] Ioan 1,2-3.
[59] Coloseni 1,16-17.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Distribuire in conditii identice

Articol postat de: Eugen Gantolea • Data: 20 iulie 2011 • Vizualizări: 1200