Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
„Amin” începutului de an bisericesc
Anul liturgic are un singur scop: acela de a ne da posibilitatea ca duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare să putem spune lui Dumnezeu (Vieţii): vino şi Te sălăşluieşte întru noi. Anul liturgic este, în ansamblu, consimţământul nostru ca Dumnezeu să se coboare în lumea noastră pentru a o rezidi.
Încercam, în două numere anterioare ale acestei publicaţii (Foaia Diecezană - iulie şi august 2009 - n.ed.), să amintesc posibilităţile întâlnirii omului cu Dumnezeu, având ca fundament marile praznice, Paştele şi Cincizecimea. Subliniam atunci că duminicile şi sărbătorile sunt prelungiri al Pogorârii Duhului Sfânt, sunt posibilitatea vederii lui Dumnezeu în şi din inima iadului şi morţii acestei lumi. Înaintarea aceasta către vederea, întâmpinarea şi întâlnirea omului cu Dumnezeu, ca uimire în faţa Vieţii, am aşezat-o sub aspectul Praznicului vieţii ca o permanentă descoperire a ceea ce Străinul provoacă în om.

Aşadar, să înţelegem că lumea este un mormânt gol, inundat de o lumină venită din altă parte[1] şi că Dumnezeu atunci când dezleagă, lasă şi iartă păcatele noastre o face în mod deplin, iertând datoria noastră esenţială – moartea. „Viaţa din inima morţii” nu este o simplă expresie ci este o realitate profundă a Bisericii.

Ceea ce arătam atunci, ne descoperă acum o altă perspectivă. Despre „Viaţă” trebuie să spunem răspicat că e vorba de „viaţă veşnică”, că „Viaţa” e veşnicia însăşi, e viaţa care nu piere. Despre „moarte” putem spune că face casă bună cu timpul, cu temporarul, cu vremea care trece sau timpul care moare. Şi atunci expresia amintită – „Viaţa din inima morţii” – dă naştere alteia: „Veşnicia din inima timpului”.

Despre acest timp şi despre această veşnicie ne vorbeşte întreaga structură a anului bisericesc, întreaga lui facere, cu Liturghiile duminicale, ale marilor praznice şi ale zilelor de rând. Această structură a realităţii liturgice nu este altceva decât timpul lui Dumnezeu coborât în vremea noastră, ori veşnicia ajunsă la noi. Aşa încât tânjirea noastră interioară, spre o cunoaştere cât mai adâncă a realităţilor ultime, îşi găseşte în acest nou început de an bisericesc o provocare spre o mai adâncă plinire.

Anul liturgic îl numim bisericesc adică este al Bisericii. Iar „Biserica este o cină, un act ce presupune a mânca şi a bea. Pentru a fi dătătoare de viaţă (nu pentru a sluji supravieţuirea efemeră), această mâncare şi băutură presupune lucrarea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, transformarea hranei stricăcioase în mâncare nestricăcioasă [pe care timpul nu o strică, ori căreia timpul nu’i mai determină stricăciunea – n.n.], în posibilitate de viaţă veşnică, în medicament pentru nemurire. La fiecare întrunire euharistică, Biserica cheamă (invocă) Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu pentru a săvârşi această transformare existenţială: «Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea. Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău şi ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt». Şi comunitatea celor credincioşi adunaţi în jurul Sfintei Mese confirmă această invocare a Sfântului Duh, răspunzând «AMIN»[2]. Acest cuvânt mic, acest DA al libertăţii omului spus ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu, este, ca expresie liturgică, legământul făcut în comun faţă de Testament [«aceasta faceţi întru pomenirea Mea» (Luca 22:19) - n.n.], ataşamentul total şi împreună cu el binecuvântarea din partea Celui căruia se supune cineva. Răspunsul afirmativ al comunităţii euharistice la invocarea Sfântului Duh se face în Hristos, Cel ce este AMIN, martorul cel credincios şi adevărat» (Apocalipsa 3:14). «Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt DA; şi prin El, AMIN, spre slava lui Dumnezeu prin noi (II Corinteni, 1:20). Cerem de la Tatăl pe Duhul rostindu-l pe AMIN, care este Hristos Însuşi, ascultarea desăvârşită faţă de voia dumnezeiască dătătoare de viaţă”[3]. Dacă mâncarea euharistică e posibilă doar datorită AMIN-ului comunitar, atunci putem spune că şi timpul poate deveni „o realitate înlăuntrul căreia Împărăţia intră să crească şi să se desăvârşească”[4] – ca un aluat de pâine - doar atunci când omul aprobă, când omul spune DA.

Tălmăcind binecuvântarea mare [Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN] a Dumnezeieştii Liturghii, părintele Alexander Schmemann aminteşte că „a binecuvânta este a accepta cu iubire şi a te mişca spre ceea ce este iubit şi acceptat. Astfel, Biserica este comunitatea celor cărora le-a fost descoperită destinaţia ultimă [sub. n] a întregii vieţi şi care au acceptat-o. Această acceptare este exprimată în răspunsul solemn la doxologie: AMIN. Acesta este, într-adevăr, unul din cele mai importante cuvinte din lume, pentru că el exprimă acordul Bisericii de a-L urma pe Hristos în înălţarea Lui la Tatăl, de a face din această înălţare destinul omului. Acesta este darul lui Hristos pentru noi, întrucât doar în El putem spune „AMIN” lui Dumnezeu, sau mai degrabă El însuşi este „AMIN”-ul nostru către Dumnezeu, şi Biserica este un „amin” către Hristos. Acest „AMIN” decide soarta rasei umane. El descoperă că mişcarea către Dumnezeu a început[5]. În acest sens, anul liturgic este o continuă mişcare în şi către Împărăţia lui Dumnezeu.

A început Liturghia unui nou an bisericesc. „Binecuvântarea mare” s’a dat. Îndrăznesc să spun că s’a dat „Binecuvântarea mare” pentru începutul anului bisericesc gândindu-mă la ceea ce descoperă sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. A opta zi a anului bisericesc este închinată Maicii! Lucrul acesta arată o realitate profundă. Dezveleşte imaginea Bisericii asupra timpului structurat în ceea ce numim „anul liturgic bisericesc”. Ziua a opta ca expresie a veşniciei, se împleteşte acum cu cea de-a opta zi din calendarul liturgic anual. Părintele Arsenie Boca, scriind despre Maica Vieţii, spunea că „nu se poate vorbi numai [sub. n.] despre Maica Domnului”[6] în sensul că atunci când o pomenim nu facem altceva decât să punem problema rezidirii omului şi a întregului univers. Şi ce este rezidirea aceasta dacă nu intrarea veşniciei în timp?! …

De ce Biserica defineşte şi deschide timpul printr’o sărbătoare închinată Maicii Domnului? Mitropolitul Filaret al Moscovei dă un răspuns uimitor: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu rostea puternicul şi dătătorul de viaţă cuvânt «SĂ FIE», cuvântul Făcătorului a adus în lume făpturile. Dar în acea zi unică în viaţa lumii, când dumnezeiasca Maria a rostit scurtul şi supusul ei cuvânt «FIE», nu îndrăznesc să spun ce s-a întâmplat atunci – cuvântul făpturii L-a adus pe Făcătorul aici, jos, în lume”[7].

Anul liturgic, prin urmare, stă sub semnul unei neîntrerupte acceptări a Întrupării, sub semnul unui „DA” ori a unui „AMIN” spus venirii lui Hristos în lume. Naşterea Preacuratei ca praznicul ce deschide anul liturgic ne îndeamnă la acest „AMIN”, la acea acceptare a ei faţă de vestirea intrării lui Dumnezeu în lume, faţă de binecuvântata vestire a Împărăţiei ce stă să vină, faţa de pătrunderea veşniciei în miezul timpului. Această sărbătoare este „binecuvântarea mare” a anului bisericesc. Ea tensionează şi călăuzeşte, încadrează şi integrează întreaga lui structură. Anul bisericesc s-ar putea defini ca un permanent răspuns afirmativ, un permanent „Amin” faţă de binecuvântata venire a Făcătorului la făptură, în lume, în creaţie, în timp.

Astfel „Biserica lui Hristos e spaţiul în care răsună mereu „DA”-ul lui Dumnezeu faţă de noi şi „AMIN”-ul nostru faţă de Dumnezeu şi economiile Lui. Aşa cum acel „FIE MIE!” (Luca 1:38) spus unui înger de o Copilă de doisprezece ani şi reprezentând „AMIN”-ul ei a fost condiţia sine qua non a „AMIN”-ului lui Dumnezeu faţă de noi prin Întruparea Fiului Său veşnic, tot aşa nici unul din actele sacramentale şi de autoritate ale ierarhiei bisericeşti nu sunt valabile fără „AMIN”-ul umil, dar indispensabil al fiecărui credincios”[8]. În spaţiul Bisericii nimeni şi nimic nu are putere de constrângere. Căci în Biserică se aude mereu acel DA al libertăţii personale: „Vrednic este!”, „Aşa să fie!”, „Vrednic şi drept este…”. Răspunsuri ce pornesc, se împlinesc şi sunt cuprinse în „FIE MIE”, în acest iniţial „AMIN” al Preacuratei.

Anul liturgic are un singur scop: acela de a ne da posibilitatea ca duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare să putem spune lui Dumnezeu (Vieţii): vino şi Te sălăşluieşte întru noi. Anul liturgic este, în ansamblu, consimţământul nostru ca Dumnezeu să se coboare în lumea noastră pentru a o rezidi. Acest lucru este posibil doar datorită Maicii Domnului, datorită consimţământului ei originar: „FIE MIE”. Doar „AMIN”-ul ei poate lămuri de ce anul bisericesc este cuprins de sărbătorile închinate ei, Naşterea şi Adormirea.
Anul bisericesc este structura închegată de marile sărbători şi duminici, de izbucnirea vieţii nesfârşite în registrul vieţii noastre prin Dumnezeiasca Liturghie ori Împărăţia arătată în inima creaţiei[9]. Prin urmare anul liturgic bisericesc nu este altceva decât veşnicia în/din inima timpului.

Note

1. ^ Olivier Clément, Trei rugăciuni – Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Reîntregirea, 2001, p. 33.
2. ^ În acest sens: … înălţăm toţi rugăciuni în comun; când încetăm rugăciunea, se aduce pâine şi vin cu apă, iar întâi-stătătorul înalţă rugăciuni şi mulţumiri, iar poporul aclamă spunând „Amin”… (Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 368.) Terminând el rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul de faţă aclamă zicând „Amin”, iar în limba ebraică „Amin” înseamnă „Aşa să fie”. (Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 367.) Pentru că de vei binecuvânta cu duhul, zice, cel ce împlineşte locul celui prost, cum va zice Amin după mulţămirea ta, de vreme ce nu ştie ce zici? Că tu bine mulţămeşti dar celălalt nu se zideşte (I Corinteni 14:16-17). Dacă tu vei binecuvânta într’o limbă varvară, neştiind ce spui, nici putând a tălmăci , apoi mireanul nu va putea să’ţi răspundă „Amin”. Căci neauzind „şi în vecii vecilor”, ceea ce este sfârşitul rugăciunii, el nu răspunde „Amin”. (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corintheni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopolului, Σοφία, 2005, p. 376).
3. ^ Chrístos Yannaras, Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă, Traducere de Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, 2007, p. 161.
4. ^ Pr. Dr. Vasile Vlad, Dimensiunea liturgică a vieţii religios-morale, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009, p. 55.
5. ^ Preotul Profesor Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 31.
6. ^ Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, 32.
7. ^ Mitropolitul Filaret al Moscovei, Predica a 23-a la Buna Vestire, Moscova, 1874 (în limba rusă), apud Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Σοφία, 2003, p. 185.
8. ^ Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 9.
9. ^ Pr. Dr. Vasile Vlad, Dimensiunea liturgică a vieţii religios-morale, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009, p. 55.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 1315