Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Moartea ca trecere de la viața temporală la viața eternă
Cauză perpetuă pentru angoasele modernității, moartea rămâne pentru cei mai mulți o realitate necunoscută, îngrozitoare și de neacceptat. Vertical, desprins de înclinațiile sentimentaliste ce însoțesc de regulă orice discurs despre moarte, textul Părintelui Dumitru Stăniloae e un excelent prilej de a cunoaște perspectiva creștinismului răsăritean cu privire la trecerea în viața eternă, ba chiar de a compara înțelegerea ortodoxă cu altele, mult mai răspândite în lume
Dacă numai eshatologia dă sens vieții pământești, atunci moartea se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții începute la naștere, ea făcând să treacă viața noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenței pământești. Fostul patriarh al Constantinopolei, Atenagora, a spus: „Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viață. Noi suntem botezați în moartea Lui, ca să participăm la viața Lui. Viața noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru și moartea noastră coincid. Prin crucea de viață dătătoare, viața își află împlinirea prin moarte. Fără moarte viața ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare”[1].

De fapt, chiar dacă am trăi veșnic pe pământ ca persoane, viața noastră ar rămâne în afara sensului. Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenței, egal cu plenitudinea ei. Chiar iadul implică dintr-un punct de vedere un sens, prin faptul că ne scoate din ceața ambiguă a vieții pământești. În iad se știe sigur că există un rai. Viața pământească se cere după moarte ca trecere spre sensul deplin, întrucât sensul fragmentar din această viață se cere după sensul deplin, pe care îl dă plenitudinea vieții în Dumnezeu. Fără moarte, înțeleasă ca poarta prin care trecem la sensul deplin, fragmentul de raționalitate al vieții pământești apare mai degrabă ca un nonsens și ca inexplicabil; iar lumea, dacă trebuie să rămână mereu în acest sens fragmentar, e mai degrabă un nonsens, căci dacă nu are nimic dincolo de ea duce pe toți oamenii la moartea definitivă. Din acest punct de vedere și creștinismul consideră moartea ca un eveniment necesar și universal. Dar explică această necesitate și universalitate a ei prin necesitatea împlinirii existenței umane în Dumnezeu cel transcendent. În această explicație moartea are sens, ba chiar e un eveniment prin care viața își găsește sensul.

Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o alta existență, spre existența veșnică. Din rostul acesta obiectiv al ei decurge și unul subiectiv. În general moartea dă sens și adâncime vieții noastre pământești, ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spirituală și la mântuirea noastră. Moartea face să se reveleze ființei noastre misterul ei de persoană, adâncimea existenței sale ca persoană, importanța existenței sale personale. Misterul morții și misterul persoanei țin împreună: unde nu se mai trăiește moartea ca mister, toată viața se aplatizează. Dar și invers, unde persoana nu se mai trăiește ca mister, moartea încetează și ea să mai fie sesizată ca mister.

Moartea înțeleasă ca simplă nimicire e dușmanul cel mai teribil nu al speciei, nu al naturii, în care persoana se pierde, ci al persoanei. Dar persoana, ca cel mai mare mister al realității, ca singura formă de trăire conștientă a realității de către om, ca singura realitate neînțeleasă și care înțelege toate, sau tinde să le înțeleagă, nu se lasă nesocotită în mod grosolan de înțelegerea cea mai aplatizată a acestui fenomen ciudat al existenței. Moartea trebuie să reprezinte un mister pe măsura misterului persoanei umane. Dacă omul ar fi constituit numai din elemente fizico-chimice, moartea nu l-ar umple de o neliniște așa de nepotolită și în același timp de un fel de dor după o viață plenară, pe care o presimte dincolo de ea. „Nostalgia și teama profundă, care strânge respirația omului în fața misterului ei, sunt proba faptului că el nu ține numai de suprafață, ci de profunzime; e proba faptului că omul nu aparține numai cotidianului vieții în timp, ci și eternității”[2].

Moartea ne sperie, dar ne și atrage. „În teama sfântă pe care o naște moartea, omul comunică cu misterul cel mai adânc al existenței, primește o revelație”[3]. Fără moarte existența umană devine monotonă, nu ajunge la noutatea absolută pe care o caută prin lansarea continuă spre ceva nou. „În lumea aceasta, concepută ca izolată, finită și suficientă sieși, totul apare fără sens, pentru că tot ce e coruptibil, trecător, adică muritor, este sursa nonsensului acestei lumi, ca tot ce se produce în ea. Moartea este faptul cel mai profund și cel mai semnificativ al vieții, care ridică pe ultimul muritor deasupra cotidianului și platitudinii. Ea singură pune în profunzime chestiunea sensului vieții. De fapt viața nu are sens decât dacă moartea există. Sensul finit e legat de un sens final; dacă infinitatea plată ar domni în lumea noastră, viața ar fi fără sens”[4].

Dar moartea dă sens creației numai pentru că e punte spre o existență cu totul altfel decât cea de aici, spre o existență netrecătoare, ce are ca sens plenitudinea ei în Dumnezeu, adică numai pentru că marchează categoric uriașa deosebire dintre cele două moduri de existență și deci numai pentru că e o prăpastie, e un eveniment prin care se schimbă total modul existenței de aici. O moarte ca sfârșit al unei încarnări pentru altă încarnare, într-un plan de aceeași esență trecătoare, nu dă nici un sens lumii fără sens. În termeni teologici, moartea, fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendența lui Dumnezeu și a vieții noastre depline în El, ca împlinire a ei. Avem ceva de la Dumnezeu și în viața noastră de aici, o arvună, cum zic Părinții bisericești. Dar totuși viața lui Dumnezeu și viața noastră deplină în El sunt despărțite de cea de aici prin moarte. Nu există o continuitate între viața noastră de aici și viața lui Dumnezeu sau viața noastră deplină în El.

„Faptul că noi trebuie să murim arată deosebirea, granița strictă între Dumnezeu și viața noastră. Desigur, Dumnezeu este prezent în viața noastră cu puterea Lui de viață. Și totuși viața lui Dumnezeu rămâne totdeauna dincolo de moarte. Între viața lui Dumnezeu și viața noastră este moartea... Nu se poate merge Ia Dumnezeu fără a se trece prin moarte... moartea dă ideii de Dumnezeu... o strictă transcendență. Moartea dărâmă toată prezumția noastră monistă, care visează la o neîntreruptă continuitate de existență și la o trecere între Dumnezeu și viața noastră. Moartea e granița la care ne apare Domnul vieții, Creatorul, Care singur are nemurire (1 Timotei 6, 16), Care a pus făpturile Sale sub legea devenirii și a morții”[5].

De necesitatea și universalitatea morții țin seama și alte explicații ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieții. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, și socotesc că tocmai prin aceasta dau morții un sens. Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forțele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărțire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuși, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viață neîngustată de trup. Explicația din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificații consideră că spiritul după despărțirea de trup se revarsă într-o esență spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreștine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socotește că spiritele duc o existență personală în preajma lui Dumnezeu. Deci fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morții în lume, El are un rol ca țintă spre care duce moartea.

Explicațiile care nu recunosc o existență personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenței un sens. Ce interes. are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenței sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esență spirituală impersonală, deci inconștientă de sens?

Explicația care afirmă o existență a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e și o explicație a originii morții, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existență fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicație nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existența Sa treimică și în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură și identitatea persoanei umane care supraviețuiește. Totuși, în această explicație, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenții diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca un eveniment pozitiv. Unii inși, din Occident mai ales, influențați azi de primele două explicații ale morții, dar conștienți de nonsensul cu care aceste explicații lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deși afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om[6]. De aceea acești oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburați în viața lor de gândul morții. O casă îndoliată de evenimentul morții nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir, sau la crematoriu și făcut să dispară pe neobservate[7]. Moartea își capătă sensul deplin în explicația creștină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu cel personal.

Pentru creștinism moartea, deși e urmarea păcatului, a păstrat și un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El și, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieții.

În creștinism moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti de a trece prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure și mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morții nu sunt plânși cu disperarea că unicul lor chip de existență a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor în persoana lor și la gândul că au murit nepregătiți. De aceea, locul principal îl țin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morții lor și după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine și obligația amintirii lor. De fapt, numai pentru credința creștină moartea are un sens, atât în ce privește originea, cât și rostul căpătat de ea în Hristos. Credința creștină dă o explicație satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieșirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credința în Hristos.

Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții. Creștinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă și ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieșirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creștinul manifestă deschis și o teamă de durerile morții ca despărțire a sufletului de trup, cum a manifestat și Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morții, spre deosebire de cei care pe de o parte declară moartea un fenomen natural, iar pe de altă parte au o spaimă disperată de moarte, cu mult mai mare decât creștinii.

Dar creștinismul oferă și un remediu al spaimei de moarte întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viața nedeplină și trecătoare în care ne-am coborât, la viața fără de moarte, la plenitudinea vieții prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce am trăit în parte cu El aici. Iar siguranța întâlnirii cu El, a depășirii morții noastre, o avem în biruința morții de către El prin înviere.

În starea de acum nu suntem mulțumiți nici să trăim fără să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat ne e teamă și să murim, ca din nepregătire să nu rămânem definitiv lipsiți de comuniune cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puțin timp de pocăință. Pe măsură ce înaintează într-o viață curată, în comuniunea cu Hristos prin credință, creștinii depășesc însă nu numai teama de durerile despărțirii sufletului de trup, ci și teama de ceea ce va urma după aceea. Astfel moartea a apărut ca o despărțire nefîrească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii și al vieții, deci ca urmare a păcatului; despărțirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desființare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărțire a sufletului de trup și prin aceasta și creștinul trăiește împreună cu ceilalți oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credință, ca de exemplu martirii, ea e copleșită cu totul.

În această teamă, creștinul are semnul viu al originii morții în păcatul protopărinților, ale cărui urmări se păstrează până la sfârșitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta împotriva ispitelor păcatului. Toți rămân în trupul supus morții, pentru trebuința luptei lor împotriva păcatului. Viața pământească este arena acestei lupte până la sfârșitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârși trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în starea de necomuniune cu Dumnezeu.

Dar rămânând ca despărțire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniți cu Hristos, din trecere la o definitivare în viața de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El și deci la plenitudinea vieții. Aceasta, pentru că cel credincios purtând pe Hristos în sine, se întărește din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viață și ca să ridice la sfârșitul lumii trupul, pe care l-a curățit prin faptele sale curate, la o viață luminată, transfigurată, la înviere. Dobândind acest înțeles, moartea capătă nu numai ea un sens pozitiv, ci dă întregii vieți a omului un astfel de sens. Omul se pregătește în cursul întregii vieți pământești prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui ia plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Scrierile duhovnicești vorbesc de menținerea în amintire a morții care ne așteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința lui Dumnezeu”[8]. Teodor al Edesei declară că viața pământească dobândește un sens și se umple de un conținut curat când omul face din ea o călătorie conștientă spre moarte și spre cele de după ea, ca țintă a vieții: „Cel ce călătorește fără țintă se va osteni în deșert. Ci ține-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu ceasul din urmă al morții înaintea ochilor, adu-ți aminte de deșertăciunea lumii, cât de înșelătoare, de neputincioasă și fără de preț este, cugetă la înfricoșata dare de seamă, cum o să înfățișeze dușmănoșii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ți aminte și de muncile iadului și cum stau acolo închise sufletele; amintește-ți și de acea înfricoșată zi, adică de învierea cea de obște și de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greșește. Gândește-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoși, la rușine, la mustrarea conștiinței, la scoaterea afară de la Dumnezeu și la aruncarea în focul cel veșnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea și scrâșnirea dinților”[9].

Evagrie Monahul are cam același text, dar spune despre iad: „Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară”[10]. Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârșit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci și un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acțiunea lui din lăuntru. „Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înțeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârșitul vieții..., ci ca sfârșitul desăvârșit, realizat de toată activitatea vieții, așa încât moartea are o prezență axiologică, în întregul vieții omenești. Omul își lucrează moartea sa, ca desăvârșire a sa, prin activitatea vieții, și astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale”[11].

Cu cât omul își face din moarte mai mult o prezentă valorizatoare în toată viața lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieții și își umple viața pământească mai mult de valoare[12]. Moartea rămâne totuși o forță care lucrează în om în direcția distrugerii formei pământești a existenței Iui. Dar Sfântul Pavel spune: „Dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 13).

De fapt, ființa noastră sporește pe de o parte în conținutul spiritual, deci într-o tărie spirituală, iar până la o vreme chiar în forța biologica, iar pe de altă parte, ea se apropie cronologic și interior de moarte, sau moartea sporește în ea. Karl Rahner socotește că ființa noastră e într-o mișcare voluntară de rotunjire, de împlinire, și moartea reprezintă punctul final al împlinirii, împlinirea aceasta însemnând luarea mea în stăpânire ca persoană de către mine însumi, eliberându-mă de stăpânirea pornirilor involuntare, legate de trup și de lume[13]. Pe de altă parte, spune el, trupul slăbit scapă tot mai mult de sub puterea mea, ca să-mi scape cu totul în momentul morții. Astfel în momentul morții ajung ca persoană la culmea puterii ce o pot ajunge în viața pământească și la totala neputință, ca ființă biologică[14]. Neputința trupului în preajma morții pune un „acoperământ” pe puterea culminantă la care a ajuns persoana, iar acest acoperământ așezat de moarte asupra tăriei mele ca persoană nu-mi lasă puterea să văd în mod sigur unde voi trece prin ea: la viața veșnică întru fericire, sau la viața veșnică întru nefericire[15].

Ceea ce merită să fie reținut de la Rahner e aflarea unui rost pozitiv al morții asupra naturii umane înseși, fapt care lipsea teologiei catolice și protestante dinainte, care înțelegeau moartea ca simplă plată sau ispășire juridică acordată lui Dumnezeu. Teologul anglican E. L. Mascal spune în legătură cu această nouă înțelegere a morții, de catolicism: „Ceea ce a lipsit adeseori este recunoașterea că moartea este un act care împlinește persoana care moare, un act care înglobează totul și ne angajează personal”. Și citează din alt teolog catolic, Ladislau Boros, care afirmă: „În moarte omul este confruntat cu totalitatea dinamismului său subiectiv de a fi (moartea ca totală întâlnire cu sine), intrând complet în relație de înrudire mondială și pan-cosmică, și intrând de asemenea în ceea ce e baza acestei lumi (moartea, ca prezență totală, față de lume)”. Dacă ființa umană, zice acesta, atinge punctul culminant al vârstei adulte numai în moarte, noi putem înțelege de ce tocmai în moarte se împlinește această predare totală de sine Tatălui, cu Care am fost reconciliați. „Când realitatea umană a lui Hristos a fost plantată în moarte direct în inima lumii, în cel mai profund strat al universului, în acel moment, Hristos, în umanitatea Sa corporală, a devenit adevăratul fundament ontologic al unui nou plan al mântuirii care îmbrățișa rasa umană”. „Noi vedem că la moartea lui Hristos, lumea întreagă a intrat într-o primăvară cosmică („Primăvara dulce”, se spune în „Prohodul” Bisericii ortodoxe, n.n.), al cărui seceriș va fi refacerea universului nostru în noutatea și strălucirea de la sfârșitul timpului”.

Astfel pentru fiecare din noi, moartea este o întâlnire cu Hristos realizată sub semnul esențial al bazei lumii și al dinamismului spiritual al omului; ea „este primul act al omului complet personal și odată împlinită este centrul mai presus de toate care permite trezirea conștiinței, libertatea, întâlnirea cu Dumnezeu, pentru decizia finală asupra destinului final al fiecăruia”[15 bis]. Aceasta face posibilă înțelegerea învierii de obște. Dar trebuie observat că această putere de refacere a întregului cosmos material prin moarte, se datorește faptului că prin ea se ajunge nu la un fundament material al cosmosului, ci dincolo de el, prin spiritul penetrat de Dumnezeu, care rămâne totuși într-o legătură cu fundamentul material al cosmosului. Totuși această înțelegere a morții expusă de Rahner și mai ales cea a lui Boros nu ni se pare să corespundă cu totul înțelegerii creștine, sau mai precis ortodoxe, a morții, deși cuprinde unele elemente demne de reținut.

Din punct de vedere ortodox se pot face câteva obiecții față de ea. Mai întâi, înțelegerea morții ca împlinire a vieții pământești are nevoie de unele completări și nuanțări, ținându-se seama că traiectoria vieții pământești și sfârșitul ei prezintă o mare varietate. Nu toți ajung să se ia în stăpânire pe ei înșiși, ca persoane, în mod actual. Foarte mulți oameni nu au posibilitatea să facă aceasta nici măcar într-un moment fulgerător de supremă conștiință în fața morții, întrucât sunt surprinși de moarte pe neașteptate, sau după ce au intrat într-o neputință a conștiinței de a mai gândi clar la ceea ce se petrece cu ei; sau chiar la o nepăsare totală față de ea prin necredință. De aceea scrierile duhovnicești ne recomandă să fim totdeauna pregătiți, adică realizați ca persoană, stăpâni pe noi înșine în orice moment al vieții pământești, chiar dacă putem adânci mereu această stare. Dar nu toți o fac.

Totuși, mulți creștini luptă cât de cât pentru a nu se lăsa luați în stăpânire de pasiunile plăcerii, sau de orgoliu, adică de uitarea de ei înșiși, sau luptă pentru a înainta într-o oarecare măsură spre o stăpânire de ei înșiși ca persoane.

Dar aceasta este în același timp o anumită silință de a se preda pe ei lui Dumnezeu, ceea ce echivalează cu înaintarea într-o moarte față de păcat, față de pasiunile înrobitoare. Căci numai predându-se Lui, pentru o deplină comuniune cu El în libertate, se iau cu adevărat în stăpânire și ei. Ceea ce spunem în plus față de Rahner e că luarea în stăpânire de sine a omului e însoțită pe de o parte de predarea sa lui Dumnezeu, pe de alta, de refuzul ascultării de pornirile păcătoase. Dar acestea sunt două aspecte ale unei morți în sens bun. Omul moare atât prin faptul că se predă lui Dumnezeu, cât și prin faptul că devine insensibil la ispitele păcatului. Iar aceasta o face omul în tot cursul vieții pământești, fără să ajungă însă niciodată Ia deplinătatea predării sau la sfârșitul acestui efort. Cei ce-și trăiesc viața pământească astfel, odată ajunși în fața morții, în măsura în care sunt conștienți, încoronează printr-un act de supremă hotărâre luarea lor în stăpânire de către ei înșiși: renunțarea la ei înșiși și predarea totală lui Dumnezeu.

Dacă e așa, slăbirea trupului spre sfârșitul vieții și neputința lui totală pe care o simt apropiindu-se, nu o mai trăiesc ca pe o stare care se opune acestei dispoziții de predare totală a lor lui Dumnezeu, ci ca pe o stare care accentuează dispoziția lor de predare lui Dumnezeu, care e totodată o luare în stăpânire totală a sa însuși, ca persoană; ei își însușesc, adică, starea de slăbiciune și neputință totală a trupului, ca pe o întregire a dispoziției de predare a lor lui Dumnezeu, de lăsare în voia Lui, de unire cu El, ca pe o eliberare a lor de pasiunile înrobitoare și în primul rând de orgoliu, care pun o distanță între ei și Dumnezeu. Ei și-o înșușesc benevol, ca pe o renunțare la o existență despărțită de Dumnezeu, ca pe un ajutor în trăirea lor deplină în unire cu Dumnezeu.

În felul acesta, moartea ca despărțire a trupului de suflet și ca descompunere a trupului acestuia îngroșat nu mai e nici ea trăită ca pedeapsă, cum zice Rahner, ci ca predare lui Dumnezeu, ca mijloc al unirii cu El, al intrării mai depline a omului în stăpânirea sa ca persoană, deși ea își are originea în pedeapsa de la început. Ea rămâne și ca amintire a păcatului pedepsit, dar și ca mijloc de depășire a ei ca pedeapsă.

Înțeleasă ca predare lui Dumnezeu, realizată mai mult sau mai puțin deplin în momentul final, dar mereu prezentă ca intenție și ca mișcare în viață, moartea se poate socoti predare completă a omului lui Dumnezeu în momentul morții, chiar în creștinul luat de moarte pe neașteptate, căci toată viața lui trăită ca o predare tot mai deplină lui Dumnezeu include în ea intenția predării totale. Puterea trăirii vieții ca predare în dezvoltare lui Dumnezeu o au creștinii din Hristos și în Hristos, Care a trăit și a murit într-o predare exemplară Tatălui Său, pentru unirea deplină a Sa ca om cu El. Un exemplu de imitare a lui Hristos din puterea Lui în această privință avem în tâlharul de la dreapta Celui răstignit, care, prin moarte, intră în rai cu Hristos, adică la unirea cu El în predarea Lui, Tatălui. Hristos a murit strigând: „Părinte, în mâinile Tale Îmi dau duhul Meu” (Luca 23, 46), după care „Și-a dat duhul”. Iar de moartea creștinilor se spune că „și-au dat sufletul” în mâinile Domnului. Adormirea Maicii Domnului e reprezentată în iconografia Bisericii prin luarea sufletului ei în brațele lui Hristos, desigur nu fără actul de predare a ei. Cei mai mulți dintre creștini mor în Hristos, în cursul unei vieți de predare sau de moarte în dezvoltare lui Dumnezeu, ca să realizeze o predare completă, sau intrarea deplină în viață prin moartea de la sfârșit. Iar această putere a Lui e primită în Tainele Bisericii. Prin Taine El Se sălășluiește în noi, ca Cel ce ne dă puterea să trăim cu El moartea față de păcat, moartea ca predare Iui Dumnezeu, într-o continuă dezvoltare, până la acceptarea morții depline, ca despărțire a sufletului de trup. Moartea noastră în dezvoltare cu Hristos fiind o predare a noastră lui Dumnezeu, este totodată o viață spiritualizată a noastră în creștere, încât momentul morții culminante, ca despărțire a sufletului de trup, coincide cu intrarea culminantă în plenitudinea vieții. „Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii în Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul vostru” (Romani 10, 11). „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Iisus, ca și viața Lui să se arate în trupurile noastre” (2 Corinteni 4, 10).

„Chiar dacă omul nostru cel din afară se veștejește, cel din lăuntru se înnoiește din zi în zi” (2 Corinteni 4, 16).

Dacă prin Botez primim din Hristos putere pentru această moarte cu El, ca să fim totdeauna vii în El, iar această moarte-viață are o dezvoltare prin conlucrarea noastră, cuvintele patriarhului Atenagora, că în moarte actualizăm Botezul nostru, capătă un adânc înțeles. Moartea în care și spre care înaintează creștinii care trăiesc în Hristos este o moarte cu Hristos și de aceea este în același timp o înaintare în viață, căci Hristos în care înaintează ei este Hristos care, prin moartea cu El, ne duce la învierea cu El. „Existența spre moarte” (Sein zum Tode), care caracterizează, după Heidegger, existența omenească, este în Hristos în același timp existența spre plenitudinea vieții (Sein zum Leben). În Hristos avem viața plenară a veacului viitor; de aceea avem în El și moartea față de viața știrbită și coruptibilă a veacului acestuia.

Înaintarea în și spre acea viață e una cu înaintarea în și spre moarte, sau viața aceea e îmbinată cu moartea, nu pentru ca moartea să o diminueze, ci ca să curețe drumul spre ea. Taina Mirungerii ne dă puterea să conlucrăm pentru înaintarea în această moarte cu Hristos, care e înaintare în viața cu El; Pocăința ne restabilește în ea. Taina Euharistiei ni-L dă pe Hristos care acceptă, ca subiect sălășluit în subiectul nostru, moartea noastră prin care ne trece la înviere. Taina Nunții ne dă și ea puterea să renunțăm la viața aparentă a egoismului și să trăim viața de iubire a predării împreună cu un altul lui Dumnezeu, care e iubire de El. Pentru suportarea durerilor cu răbdare, într-o dispoziție de predare lui Dumnezeu, ca să primim și viața duhovnicească plenară de la El, ni se dă și harul Maslului.

Dar dacă slăbirea trupului, prin care înaintăm spre moarte, nu mai e ceva contrar întăririi noastre în Duh și dispoziției noastre de predare lui Dumnezeu, moartea nu mai apare, când se apropie, ca acoperământ al intrării la Dumnezeu pentru cei ce au progresat mult în viața de credință și de fapte după voia Lui. Trupul slăbit la maximum devine un transparent al vieții depline ce așteaptă pe credincioși în Hristos.

Astfel, sfinții și unii creștini îmbunătățiți primesc de la Dumnezeu anunțul datei exacte a morții lor cu câteva zile înainte de sfârșitul lor și, înaintea acestui sfârșit, în preajma patului lor văd îngerii. Expresia: „Fericită este moartea cuvioșilor”, se referă la o stare care are loc chiar în momentul ieșirii sufletului.

Desigur, înainte de ieșirea sufletului cunoașterea vieții de după moarte nu e o cunoaștere deplină a ei; e o cunoaștere sub oarecare văl. Dacă moartea e o punte între țărmurile vieții acesteia și ale celei viitoare, ea rămâne un mister în capătul în care sfârșește. Noi știm formal că ajungem „acolo”, dar cum este acel acolo nu știm, afară de oarecare licărire a lui prin vălul vieții noastre în trup, care începe să se sfâșie, sau a devenit din ce în ce mai diafan pentru sfinți și pentru creștinii îmbunătățiți.

Moartea și-a schimbat în Hristos nu numai rostul în ea însăși, ci și în experiența celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă spre viață. Ea a devenit nu numai poarta necesară spre viața deplină, ci și o putere a celor ce se află în Hristos, în cursul întregii vieți pământești, putere prin care dobândesc viața deplină în Hristos. „Omul trebuie să gândească la moarte nu numai pentru că viața lui este viață spre moarte (Sein zum Tode), ci și pentru că moartea este un mister al lui Hristos-Domnul. De când Hristos a murit pentru mântuirea lumii, de când viața lui Dumnezeu și slava Lui au venit definitiv în lume prin moartea Celui răstignit, nu există un eveniment mai decisiv în lume ca această moarte. Tot ce se întâmplă în lume, trăit în afară de legătura cu ea, este trecător și neimportant. Dar dacă ne este dat harul să murim împreună cu El, atunci întâmplarea zilnică și banală pe care o numim moartea omului și spre care e dus fiecare este ridicată între tainele lui Dumnezeul”[16].

Dar nu pentru toți oamenii moartea are acest rost pozitiv. Ea rămâne pentru unii un eveniment de spaimă, din care ei caută să scape prin uitare, sau prin efortul de a crea în ei o stare de indiferență. Ea rămâne însă ceea ce a fost de la început, o pedeapsă pentru păcat. Iar foarte mulți oscilează între așteptarea morții cu speranță sau cu teamă, întrucât nu se hotărăsc total pentru o viață după voia lui Dumnezeu, lipsită de ambiguitățile care slăbesc spiritul sau caracterul lor de persoană în Hristos, ca să câștige o nădejde mai fermă că prin moarte vor trece la viața deplină cu El, cum o avea Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 1, 21). Pentru aceștia ea nu și-a schimbat încă cu totul rostul de pedeapsă pentru păcat, în rostul de trecere la viața deplină în Dumnezeu, pe care l-au dobândit cei ce viețuiesc în Hristos.

La întrebarea de ce unii sfârșesc într-o nepăsare, mai putându-li-se da încă vreme să iasă din ea, iar alții sfârșesc înainte de a fi dus la o orientare limpede modul vieții lor încă foarte oscilant, sau de ce unii mor în vârsta copilăriei înainte de a-și fi precizat direcția modului lor de viețuire spre Dumnezeu sau în afară de El, poate că răspunsul stă în faptul că Dumnezeu vede în așezarea mai adâncă a sufletului lor că cele două categorii dintâi nu vor câștiga o fixitate din care nu vor mai putea ieși; iar la prunci cunoaște direcția spre care s-ar mișca atunci când ajung la capacitatea deciziei personale. Dintre ceilalți unii sunt lăsați să actualizeze binele de care sunt capabili în viața aceasta, pentru a lua cununa cea mai frumoasă pentru eforturile lor și pentru a fi și altora de model, iar alții, deși aflați pe un drum bun, sunt luați înainte de a fi terminat acest drum, pentru că sunt cunoscuți până unde îl vor duce sau că nu-l vor duce mai departe.

Sfârșitul fiecăruia vine atunci când e potrivit fiecăruia, fiecare, cu excepția pruncilor, lucrând cât timp i s-a dat pentru a preciza într-un fel sau altul modul viețuirii Iui, fie ca un mod care poate progresa foarte mult în bine, fie într-un mod în care nu poate progresa prea mult, fie într-un mod în care nu poate progresa decât în rău, sau care rămâne într-o definitivă stare de nedeterminare. Adică moartea finală vine la unii fără să fi avut timp să înainteze spre ea printr-o „moarte” treptată, pentru că se cunoștea că nu vor face uz de ea; iar la alții, la sfârșitul unei lungi exercitări în ea, sau al unui îndelungat refuz al ei. Și la toți moartea finală stă într-o corespondență cu exercitarea sau cu refuzul de exercitare a lor într-o moarte de bunăvoie în cursul vieții. Cei ce au refuzat-o pe aceasta, mor fără să vrea spre veșnica moarte a lor; ceilalți mor fără teamă, spre veșnica lor viață.

Se poate spune că în general sunt două feluri de morți: moartea care vine ca o supremă slăbire a ființei în spirit și ca o descompunere a trupului, trăită ca un fapt pur negativ de pe urma pornirilor spre rău și a orgoliului care desparte de Dumnezeu, și moartea ca predare benevolă lui Dumnezeu, și deci ca o unire cu El, venită de pe urma exercitării în moartea față de pornirile spre rău și față de tendința unei vieți străine de Dumnezeu.

Socotind că unirea cu Dumnezeu se trăiește ca predarea benevolă a omului lui Dumnezeu prin moarte, accentuăm că această unire nu anulează persoana omului, căci predarea este un act voluntar personal. Unirea veșnică cu Dumnezeu are mereu în sine actul de predare al omului, sau de moarte tainică cu Hristos, pentru ca în unirea sa cu Dumnezeu să se mențină veșnic ca persoană și în predarea totală, mereu unirea deplină.

Karl Rahner se apropie întrucâtva de această interpretare a morții cu Hristos, ca forța desăvârșitoare a omului, pregătită de o moarte cu Hristos în cursul întregii vieți pământești. El o face aceasta, declarând că teoria scolastică a jertfei Iui Hristos ca satisfacție juridică adusă lui Dumnezeu pentru păcatul strămoșesc este insuficientă. Căci în acest caz mântuirea noastră nu s-ar înțelege ca împlinire a noastră. Dar Rahner nu merge în înțelegerea morții până la interpretarea ei ca predare totală lui Dumnezeu, predare pregătită printr-o moarte treptată față de păcat în cursul vieții pământești. El vede valoarea morții numai în ascultare. În acest sens Hristos moare în cursul întregii Sale vieți pământești, sau Își pregătește moartea finală printr-o moarte în dezvoltare. Dar prin aceasta Rahner rămâne numai la jumătatea drumului între teoria juridică a satisfacției și cea care vede în moarte un mijloc de unire cu Dumnezeu și deci de intrare în viață, de unire cu Hristos ca om, a celor ce mor cu El. Înțelegerea morții propusă de el lasă fără răspuns acea întrebare căreia el consideră că nu-i răspunde nici teoria satisfacției: de ce a trebuit ca ascultarea lui Hristos față de Tatăl să se manifeste anume în acceptarea morții?[17].

Fapta ascultării evocă tot numai o relație juridică exterioară. Ea încă nu implică o unire cu Dumnezeu, pentru care e necesară renunțarea totală a creaturii la existența autonomă. Numai predarea totală lui Dumnezeu a omului e și ascultare, și unire; sau e ascultare care, având drept conținut predarea, realizează unirea. Această ascultare ne-o cere Dumnezeu, pentru că El vrea ca noi să ne unim cu El. Căci numai în unirea cu El stă mântuirea creaturii. Unirea nu vine ca o răsplată pentru ascultare; ci chiar în conținutul ascultării, înțeleasă ca predare, se implică unirea. Iar unirea ca consimțită de Dumnezeu e și iubirea Lui față de noi; la fel, predarea din partea noastră este și ea iubire, cum nu e ascultarea fără predare, care poate să aibă motorul în frică. Dumnezeu nu găsește o mulțumire în ascultarea noastră din frică, ci în ascultarea unită cu iubirea, care se manifestă în predare. Iar mântuirea de care ne face parte nu e numai o eliberare a noastră de moarte, pe urma satisfacției ce I-o dăm prin ascultarea de El ca aflător în fața noastră și-I restabilim astfel onoarea jignită, ci răspunsul la voința noastră de unire cu El, care e unirea Lui de fapt cu noi, purtată de asemenea de iubire. Karl Rahner socotește că moartea a fost necesară pentru mântuire, numai pentru că în moarte ascultarea lui Hristos a mers până la capăt, iar noi trebuie să facem la fel. El pretinde că așa înțelege moartea Sfânta Scriptură. Dar Sfântul Pavel vede în moarte prilejul de a ne uni deplin cu Hristos (Filipeni 1, 23). Și tot așa o vedeau martirii.

Astfel, ultimul resort al vieții cu Hristos, care e totodată o moarte cu El, deci și ultimul resort al morții finale și al tinderii spre viața veșnică, este iubirea. Din iubirea de Dumnezeu acceptă omul toată asceza sa, care sfârșește în moarte. Din iubirea de Dumnezeu-Tatăl, dar și de om, a primit Fiul lui Dumnezeu moartea ca om, pentru ca noi să putem muri cu El la fel din iubire față de Dumnezeu.

Pentru iubire, moartea nu mai e un văl impenetrabil așezat peste viața de dincolo de ea; căci în iubire avem această viață încă de aici. În iubirea Sa față de Tatăl, care a întrecut iubirea oricărui om, moartea n-a fost pentru Hristos un văl care să acopere viața Lui de după moarte tot așa de mult, cum pretinde Rahner, că o acoperă pentru noi. A fost dureroasă și la El despărțirea sufletului de trup și în această durere s-a manifestat o reținere a puterii dumnezeiești de a o copleși; dar ea nu acoperea viața de după Înviere până a-L face pe Iisus să Se îndoiască de ea, cum se întâmplă la cei ce nu cred ferm. Căci El a spus tâlharului de-a dreapta: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Numai în sensul reținerii Tatălui, de a copleși prin puterea dumnezeiască durerile morții Fiului ca om, pot fi interpretate cuvintele lui Iisus: „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?”. Tatăl rămâne pentru Hristos o realitate nu numai sigură, ci și simțită, chiar în această reținere a Lui de la copleșirea morții prin puterea dumnezeiască. Acest strigăt își are și el iconomia lui. Prin acest strigăt Iisus ne arată că din dorința de a Se uni ca om deplin cu Tatăl, acceptă și durerile morții, ca și noi să învățăm să acceptăm, din această dorință, deci din iubire față de Hristos, aceste dureri.

De multe ori durerile din timpul vieții nu sunt mai mici decât cele ale morții. Dar și pe cele ale vieții trebuie să le suportăm din iubire față de Dumnezeu, tot ca un fel de predare a noastră Lui. Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Nici moartea, nici viața (în plăceri, sau viața pe care nu o putem suporta)... să nu ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos”.

Note

1. ^ La Olivier Clement, Dialogues avec le Patriarche Athenagore, Paris, Fayard, 1969.
2. ^ N. Berdiaeff, Essai sur la destination de l’homme, p. 325
3. ^ Idem, ibid.
4. ^ Idem, op. cit., p. 324.
5. ^ P. Althaus, Die letzten Dinge, ed. 4, p. 80-81.
6. ^ Karl Rahrier, Die Theologie des Todes, Herder, 1958, p. 42-43.
7. ^ Al. Schmemann, op. cit., p. 117.
8. ^ Învățături despre viața morală, în 170 capete, Cap 49; Filocalia rom. vol. I, p. 12.
9. ^ Una sută capete foarte folositoare, Cap 57; Filoc. rom., vol. IV, p. 218-219.
10. ^ P.G., 40, 1261; Filoc. rom., vol. I, p. 45-46.
11. ^ Karl Rahner, op. cit., p. 41.
12. ^ O sentință din Pateric spune: Un om care are totdeauna moartea în față învinge lipsa de curaj (Les sentences des Peres du desert, ed. Abbaye Saint Pierre des Solesnes, 1966, p. 304).
13. ^ Karl Rahner, op. cit, p. 30: Das Ende des Menschen als Geistperson ist tätige Vollendung von innen, ein aktives sich-zur-vollendung Bringen, aufwachsende, das Ergebnis des Lebens bewährende Auszeugung und totales Sich-in-Besitz Nehmen der Person, ist Sichselbst-gewirkt-Habers und Füle der freitätigen personalen Wirklichkeit.
14. ^ Idem, op. cit., p. cit.: „und der Tod des Menschen als Ende des biologischen Lebens ist gleichzeitig in unauflösbarer und das Ganze des Menschen betreffender Weise Abbruch von aussen, Zerstörung, Parzenschnitt, Widerfahrnis, das dem Menschen unberechenbar von aussen trifft, so dass sein „eigener Tod” von innen durch die Tat der Person selbst gleichzeitig das Ergebnis der radikalsten Entmächtigung des Menschen ist, Tat und Leiden im einem”.
15. ^ Idem, op. cit., p. 38-39: „Wenn der Tod als Einheit von Tat und Schicksal, Ende und Vollendung, gewollten und erlitteners Tod, als Fülle und Leere zumal erscheint, wenn er leere Schattenhaftigkeit, Gespenstigkeit, in einem gewissen Sinne Entpersbnlichung, Sichverlieren, Untergang und gleichzeitig die Fülle totalen Sich-in-Besitz-Nehmens der Person zu besagen scheint und wenn beides zum Phänomen des menschlichen Todes gehört, dann lässt sich vom Menschen her nie existentiell eindeutig sagen... ob nicht die im Tode erreichte Fülle des Lebens die bisher nur verschleierte Leere und Nichtigkeit des Menschen ist-oder umgekehrt: ob die im Tode sich zeigende Leere nur der Schein einer wahren Fülle ist”.
15 bis. ^ L. Boros, The Moment of Truth, pp. 144, 149, 150, 162, 164, 165; la E. L. Mascal, Thélogie de l'Avenir, Desclée, Paris, 1970, p. 86: „Karl Rahner a dezvoltat de asemenea ideea că moartea, departe de a degaja sufletul de orice raport cu materia, îl pune în relație noua cu tot universul material” (E. L. Mascal, ibid., după Karl Rahner, On the Theologie of Death. Quaestiones Disputatae, II, p. 203 ș.u.).
16. ^ Karl Rahner, op. cit., p. 72.
17. ^ Idem, op. cit., p. 55: „Diese Theorie macht nicht innerlich verständlich, warum wir gerade durch den Tod Christi und nicht durch eine andere mögliche, ebenfalls unendlichen Wert in sich tragende Tat des Herrn erlöst sind... Die Satisfaktionstheorie hat auch darin ein Ungenügen, dass sie von vornherein Voraussetzung, dass der Tod als solcher bloss ein passives vom Tun des Menschen verschiedenes Widerfahrnis sei, und sie... die erlösende Tat Christi nicht im Tode als solchem, sondern nur in einem geduldigen gehorsamen Auf-sich-Nehmen des Todesleidens, der Todesursache erblicken kann und so den Aussagen der Schrift nicht vollgerecht wird”. „Wenn der Mensch ganz im allgemeinen den Tod insofern er seine personale Tat ist, durch sein ganzes Leben hindurch stirbt, dann wird von daher besser verständlich, wie Leben und Tod Christi auch in ihrer erlbsenden Bedeutung eine Einheit bilden. Das Leben Christi er1öst, indemder Tod in seinem ganzen Leben axiologisch allgegenwärtig ist”. „Sein Tod wirkt unser Heil, weil er Gehorsam ist” (p. 58).


Sursă tipărită: Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 23 februarie 2011 • Vizualizări: 3557