Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cât de disperat şi deznădăjduit este românul astăzi?
Este românul atât de disperat astăzi, încât să uite şi de Dumnezeu? Ce fel de disperare trăieşte el? Ce numeşte el disperare?
De cele mai multe ori, criza, sărăcia, lipsa locului de muncă sunt invocate drept cauze principale ale disperării şi, pe cale de consecinţă, o economie care duduie, bogăţia, progresul tehnologic ar face inexistentă disperarea, ar aduce fericire, iar relaţia românului cu Dumnezeu ar fi una mult mai bună. Ca într-un contract în care părţile îşi respectă angajamentele. Oare aşa să fie? Oare sunt cu adevărat românii disperaţi?

Societatea noastră arată ca un bloc la roşu, iar structura de rezistenţă este făcută economicos, ca să iasă bani de şpriţ şi femei scumpe", posta un concetăţean mucalit un comentariu pe Internet, încercând astfel să definească starea actuală a României, caracterizată nu numai de sărăcie, criză etc., ci mai ales de corupţie, hoţii, depravare şi imoralitate.

Privită din această perspectivă, societatea ar putea fi asemănată, pe bună dreptate, cu blocul imaginat de românul nostru. Şi, pentru a vedea că aparent are dreptate, trebuie numai să mergem prin pieţe, prin bazarurile improvizate ad-hoc la sfârşit de săptămână pe la marginea oraşelor, unde sărăcia, în infinitele ei ipostaze, se comercializează săracilor (cui altcuiva?), nu numai ca marfă veche, de ocazie, sau solduri la preţ redus, ci şi ca expresie a unei forme de cumplită disperare.

Dacă reducem posibila definiţie a disperării doar la aceste aspecte, sigur, suntem un popor în pragul deznădejdii. Mai ales că statisticile oficiale creionează fără dubii o imagine cutremurătoare a realităţii noastre: patru milioane de români au venituri sub pragul sărăciei; numai 12 la sută dintre noi spun că sunt fericiţi, faţă de media europeană de 43 la sută; una din cinci familii este săracă; am început să dăm anunţuri la mica publicitate prin care cerşim bani, materiale de construcţii, dulapuri, frigidere vechi, îmbrăcăminte uzată pentru copii etc. Şi, atunci, cum de mai spunem "Doamne ajută!", de vreme ce Dumnezeu pare a fi uitat de noi? De ce ne mai ducem în aceste vremuri cu sutele de mii la hramuri, la sfintele moaşte? De ce în fiecare sărbătoare umplem bisericile? De ce ridicăm, acum, în plină criză şi sărăcie, zeci şi zeci de biserici în ţară? Cine ne obligă să facem toate astea? Cine ne împinge de la spate spre icoane? Şi chiar aşa: cât de disperaţi şi fără de nădejde suntem?

Nu există disperare când alergăm spre Hristos

Răspunsuri la toate aceste întrebări şi la multe altele nepuse au pregătite toţi aceia care spun că în asemenea vremuri şi situaţii ar trebui să o lăsăm mai moale cu Biserica. Să punem mâna pe treabă (ceea ce nu-i deloc greşit) că, până la Dumnezeu, ne mănâncă "sfinţii" de aici de pe pământ. Că, dacă nu am fi săraci, nici evlavia noastră nu ar fi atât de mare. Iar modernizarea tehnologică ne-ar lumina mai mult, ne-ar scoate din foame şi sărăcie arătându-ne că nu credinţa şi relaţia cu Dumnezeu ne-ar descoperi tainele Universului, ci progresul tehnic. Şi astfel am fi mai bogaţi şi, bineînţeles, mai fericiţi.

Da, suntem săraci. Dar cine spune că bogaţii sunt mai fericiţi decât noi? Şi, când societatea, din motivele enumerate mai sus, nu te poate ajuta, cui cerem ajutor, dacă nu lui Dumnezeu?

Nu este nimic senzaţional în faptul că omul îşi aduce aminte de Dumnezeu mai mult în perioadele de criză, de sărăcie, de necaz şi durere, când suferinţele, mai mult decât bucuriile, îl înţelepţesc. Pentru că, în asemenea momente, Însuşi Dumnezeu caută mai mult spre om, amintindu-i că a greşit, că a nedreptăţit uneori pe semenul său, că trebuie să facă mai mult ca să se schimbe, să se autoanalizeze şi, mai ales, să spere. Să creadă, să ierte şi să se roage. Să nu dispere.

Nu o spunem noi. Au spus-o mult mai bine şi mai convingător Sfinţii Părinţi. O spune permanent Mântuitorul Hristos prin pilda celor zece leproşi pe care i-a vindecat şi dintre care doar unul s-a întors să-i mulţumească, restul au plecat bucuroşi spre casele lor, uitând să mulţumească Celui ce i-a vindecat.

Nu, nu tot românul este disperat, căci, iată, cei mai mulţi aleargă cu sufletul spre Hristos Mântuitorul nădăjduind. Disperaţi sunt doar cei care au mulţime de păcate, povara conştiinţei încărcate şi o tristeţe insuportabilă, cum spune Sfântul Ioan Sinaitul. Disperaţi şi fără de nădejde sunt cei care cultivă trufia şi înfumurarea, care rezumă fericirea doar la plinătatea pântecului, egoiştii şi cei fără de ei. Adică, cei fără de Dumnezeu. Şi nu există decât un singur adevăr: în sărăcie ori în bogăţie, oamenii au permanentă nevoie de Dumnezeu. Fără El, nu putem face nimic. Aşa cum frumos şi simplu a înţeles un român credincios să-şi clameze mesajul credinţei lui în universul lumii virtuale: "Eu nu mă pot schimba singur. Încerc, dar nu pot. Nu am putere. Reuşesc pentru puţin timp, dar apoi cad. Şi atunci strig la Dumnezeu. El mă poate ridica din mocirla în care viaţa mea a intrat. El îmi poate rezolva toate problemele peste care eu nu pot trece. Dumnezeu, Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt, îmi poate da putere să mă schimb şi astfel să fac bine celor din jur".

Criza, o judecată aspră pentru prea multă lăcomie

Criza are cauze spirituale şi are legătură cu dezechilibrul sufletesc, cu deznădejdea. Cauza principală a crizei economice actuale este patima lăcomiei. De aceea, încă din 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel atrăgea atenţia asupra acestei realităţi în cuvântul pastoral la sărbătoarea Sfintelor Paşti din acel an. Iată ce spunea cu acel prilej Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române:

"Criza financiară şi economică în care se află lumea de azi este, în mare parte, rezultatul lăcomiei, al câştigului nedrept, al speculei financiare, al evaziunii fiscale la nivel mondial. Când goana după profitul material obţinut cu orice preţ, fără măsură şi fără morală, devine o tiranie a sufletului, atunci capitalismul devine "sălbatic" şi se manifestă ca o patimă a lăcomiei, "ştiinţific" organizată. Consecinţele negative ale acestei crize pentru populaţia săracă sunt greu de descris, deoarece sărăcia impusă altora creează multă suferinţă şi nesiguranţă, dezorientare şi disperare. În această situaţie de politică economică fără etică, când totul devine nesigur şi imprevizibil, schimbător şi înşelător, este necesar să sporim rugăciunea, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, Cel statornic şi netrecător, drept şi milostiv, dar şi să sporim vigilenţa şi prudenţa. Deşi criza financiară şi economică este, în mare parte, o judecată aspră pentru prea multă lăcomie de lucruri materiale adunate pe nedrept şi prea multă risipă de bani, ea poate fi totuşi înţeleasă şi folosită ca un nou început în viaţa persoanelor şi a popoarelor. Astfel, criza ne determină să fim mai economi şi mai cumpătaţi, să nu ne punem nădejdea în valorile materiale, bani şi averi, mai mult decât în valorile spirituale ale credinţei, dreptăţii, corectitudinii şi solidarităţii cu cei în nevoi".


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 4 februarie 2011 • Vizualizări: 884