Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin - ortodoxe…
Despre purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei...


Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin - ortodoxe…



O amplă introducere

Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, acum în anul acesta – 2012, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, cu toate că ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.
O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.
Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om... Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă...”8.
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocaliei ne dau detalii foarte importante. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, desigur, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune acelaşi Sfânt Părinte, omul a ajuns într-o cu totul altă direcţie, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului sau Ziditorului său, adică să îndumnezeiască lumea, creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în „necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne relatează Sfântul Maxim, orbind mintea omenească dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor care cad sub simţuri. În aceste condiţii protopărinţii noştri au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”10.
În acest mod, ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, cea referitoare la cercul vicios plăcere – durere, începutul lui, modul de declanşare şi activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri ca şi a plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu ci omul. Zidind firea omenească, Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din nesimţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului 11.
Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre Dumnezeu, această plăcere este „o formă a senzaţiei modelate în organul simţului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională”12. Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt – spune Sfântul Maxim – providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii”13. Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă „toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii 15. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune Sfântul Maxim - este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă cuvenită”. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie 16. Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontoligică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte 18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre 19. Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre.
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în maximă apropiere de omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei. Spre aceasta – spune Sfântul Maxim – Dumnezeu ne conduce pe două căi: - prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă. Pe calea pozitivă Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi sezizarea raţionalităţii creaţiei. Pe cale negativă sau prin judecată, omul Îl cunoaţte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică, de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu 20. Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru – spune Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare.
Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că, spre deosebire de calea pozitivă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în care omul, aşa cum spunea şi Părintele Dumitru Stăniloae, se angajează benevol, din propie iniţiativă, dintr-o dorinţă de desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea. În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut 21. Însă, ambele situaţii sunt existenţiale, în care Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la această iubire. Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre duhovniceşti, împletindu-se, deoarece am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească, se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma acesteia. Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22.
Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri, între Pronie şi Judecată, spunând că „există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har 23. Aşadar, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui 24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane. Sfântul Marcu Ascetul afirmă că „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim susţine că omul trebuie „să bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: - stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să dobândim discernământul duhovnicesc, care distinge limpede virtutea de păcat. A doua, pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să „o avem sigură şi nestrămutată” – zice Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu. A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-l urâm cu „ură desăvărşită” – susţine tot Părintele Teşu. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca, eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat 27.
Sfântul Maxim Mărturisitorul lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este încercat, spunând că „omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slavă deşartă, sau de nevoie”28. La aceste cauze, pentru care Dumnezeu permite să fim ispitţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă slava deşartă, osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-l dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29. Acelea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale, până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el. Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile 30. Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul vieţii este considerat „drumul răstignirii”31, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, „reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei – spune Părintele Ioan Cristinel Teşu.
Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice. Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important, însă, modul în care cel încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: - prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate „mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”32. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: - cele bune sunt mărturie, cele rele sunt mustrare spre îndreptare.
Vorbind despre scopul încercărilor trebuie să subliniem faptul că cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfinţii Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul şi îndeosebi Sfântul Isaac Sirul – care vorbeşte depre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor. Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, el ne îndeamnă la o tot mai accentuată pocănţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Prin urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33. Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul Isaac Sirul spune că virtutea este maica întristării iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul Sfântului Duh 34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnzeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă 35. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de „murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36. Scopul lor este, aşadar, profund duhovnicesc: - evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt 37. Sfântul Isaac Sirul spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi 38. Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare, înţelepciune şi nădejde.
Referindu-ne la limitele încercărilor, o învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei noastre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră 39, iar Sfântul Isaac Sirul ne spune acelaşi lucru, într-o exprimare pozitivă: - Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Aşadar ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu 40. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi fiind cu nevoinţa, descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit, prin lucrarea deplină a virtuţilor în Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei 41. Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească, ne spune că: „Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: <>(2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42.
Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta de- săvârşirii noastre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşaţi trec prin „probe înfricoşătoare”, până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în virtute. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi părăsire din partea lui Dumnezeu. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: - în legătură cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, depre care am văzut că vorbeşte Sfântul Maxim. Cea dintâi – întristarea lumii – sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua – întristarea după Dumnezeu - este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducănd sufletul către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale, de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte depre o întristare interioară şi o întristare exterioară sau despre ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire. Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor, cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie 43. Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce îsoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune că „face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce este cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: - bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune...”44. Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă, arătând că „întristarea mântuitoare”, cea după Dumnezeu este „stăpână neîndurată a patimilor” şi „maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”45. Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este suţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare. Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea. Aceasta este şi ea de două feluri: - una curată, a celor drepţi, însemnând teama de Dumnezeu. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru grşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă 46. Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o „mânie mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca mintea „pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit”47.
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în păcat sau în patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai mari, ce vor urma sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, „cu totul desăvârşit” 48. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre două trepte ale acestei lepădări harice: - una în sensul de lepădare propriu-zisă, datorită stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitate la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, „acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de către Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face „suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: - „dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor veşnice”49. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale, harice.
Această părăsire îmbracă şi ea două forme: - una în sens de povăţuire, ca o îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi fiind ispitit de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu şi îl predă „legat dracilor”50. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: - din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51. Notele specifice, povăţuitoare sunt: - ea aduce sufletului întristare multă, o anumită smerenie şi desnădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, îsoţite de dorinţa de tăcere. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de desnădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi al mâniei. Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă 52. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: - în toate durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile veşnice 53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu 54. Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac, vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările 55. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri 56.
Încercările trupeşti iau, adeseori, forma infirmităţilor, slăbiciunilor, neputinţelor şi a bolilor trupeşti, care afectează întreg echilibrul omenesc, zdruncină persoana umană în totalitate. Mesajul Mântuitorului, transmis nouă în mod fidel de către Sfinţii Părinţi, este unul optimist, încrezător în izbăvirea noastră din aceste încercări şi din păcat, spre viaţa şi fericirea veşnică. <<În lume necazuri veţi avea dar îndrazniţi, Eu am biruit lumea>>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului şi cea a sufletului, Nil Ascetul o defineşte pe cea dintâi a fi „o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii”57, în timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreaptă”58, datorată „patimilor aducătoare de boală”59. Bolile, în special cele trupeşti, sunt considerate o formă a „certării pedagogice”60 din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre îndreptare a noastră”61. Ele sunt, cu adevărat, o a doua formă de asceză, un post şi o înfrânare mai grea, nu doar de la mâncare şi băutură, ci şi de la plăceri şi de la tot ceea ce procură bunăstarea trupului. Această o a doua formă de asceză suplineşte lipsa sau insuficienţa celei dintâi, adică trupească, împlinând şi copletând slabele eforturi ascetice cele dintâi.
Boala, spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, i se socoteşte de către Dumnezeu, celui ce o suportă cu răbdare şi mulţumire, „în loc de nevoinţă (asceză) sau chiar mai mult”62. Un astfel de creştin „culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii”63. De aceea, aceşti Sfinţi Părinţi ne dau următorul sfat: - „Rabdă, mulţumind, şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu”64. Prin pocăinţă creştinul se împărtăşeşte de „harul doctorului”65. Din punct de vedere al originii lor, bolile sunt de două feluri: - „bolile din negrijă şi din neorânduiala vieţii” şi „bolile trimise spre îndreptare, pentru neascultare”66. Cele dintâi sunt de la fire, cele din urmă sunt de la Dumnezeu. De primele, omul scapă trăind cu grijă şi după o rânduială ascetică foarte strictă; de celelalte, prin pocăinţă 67. Încetarea sau prelungirea bolii ţine de „preştiinţa lui Dumnezeu”68. Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că există două feluri de boli, în ceea ce priveşte rostul sau finalitatea lor: - boala pentru curăţirea de păcate şi cea venită pentru smerirea cugetului. Dumnezeu smereşte trupul celui trândav la nevoinţă, printr-o nevoinţă mai dureroasă – boala 69. Prin aceasta se arată că adevăratul scop al bolilor trupului este sănatatea sufletului. Cu cât sufletul este mai afundat în patimi, cu atât sunt mai intense nevoinţele şi încercările sale, până când va ajunge să-şi redobândească subţirimea şi pacea sa, ascultarea faţă de suflet. Un suflet revoltat, tiranizat de patimi care doar aparent procură plăcere, este „domesticit” şi supus prin încercări grele, proporţionale cu grosimea şi consistenţa lucrărilor sale pătimaşe. Bolile echilibrază lucrarea exacerbată a trupului, robia sau moartea sufletească. Cel care nu slujeşte lui Dumnezeu în chip voit dimpotrivă, se poartă cu trândăvie şi nesupunere faţă de acesta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, „e lăsat, fără îndoială, de Dumnezeu, să cadă în încercări ca să nu rămână virtutea nelucrată şi din multă nelucrare, să se aplece spre altele şi mai rele”70. Un semn al răbdării bolii şi al culegerii foloaselor ei este acela că, simţind boala şi purtându-o, nu mai simţim din partea ei „tulburarea pătimirii” 71, adică o suportăm cu nădejde şi răbdare, ca venind de la Dumnezeu, Cel care ne iubeşte şi Care vrea să ne folosim de viaţa aceasta, pentru câştigarea celeilalte vieţi. Între lupta pentru virtute şi durerea simţurilor, percepută ca o suferinţă trupească, există o legătură intrinsecă. Lupta pentru virtute înseamnă strâmtorarea trupului, înfrânarea lui, strunirea acestuia, după cum lipsa virtuţilor înseamnă dezechilibrul trupului. Mersul pe cărarea virtuţilor, spune Sfântul Isaac Sirul, este tulburat de mâhnire pentru trup, boli şi dureri 72. Atunci când, însă, sufletul ajunge să le dobândească pe acestea, durerea trupului, oricât de mare ar fi, nu mai are puterea asupra bucuriei şi fericirii sufletului, procurate de roadele virtuţilor.
Cu alte cuvinte, omul îşi probează valoarea şi nobleţea sa spirituală, tăria în ispite şi încercări şi nădejdea în Dumnezeu în momentele grele din viaţa sa, în situaţiile-limită, în clipele de încercare şi durere. Boala este un dialog al lacrimilor cu Părintele Ceresc, a Cărui prezenţă mântuitoare omul a refuzat-o în viaţa sa, prin slujirea faţă de păcat. Conştientizarea acestui fapt şi lupta de întoarcere a sa, fie chiar şi în ultimele clipe ale vieţii, precum a făcut-o tâlharul de pe cruce, pot răscumpăra o viaţă de păcate, reaşezându-l pe omul căit în dragostea lui Dumnezeu.
Ucenicii marelui duhovnic al Greciei contemporane, care a fost Părintele Porfirie, mărturisesc faptul că duhovnicescul avvă se ruga adesea cu rugăciunea: "Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!" Şocaţi, l-au întrebat cum de cere acest lucru de la Dumnezeu, când ei caută să fugă şi să nu audă de această boală. Iar Părintele Porfirie le-a explicat că, în suferinţa oncologică şi mai ales în fazele ei terminale, atunci când ştiinţa medicală îşi demonstrează neputinţele ei, când nici unul dintre oameni şi nimic din ceea ce înseamnă leac omenesc nu îi mai poate schimba deznodământul vieţii, cel suferind se află într-un dialog tainic cu Dumnezeu. În acest dialog al suferinţei, al lacrimilor şi durerii, până la urmă nu mai rămân decât el singur şi Bunul Dumnezeu. Dacă îşi conştientizează starea sa trecută şi cere iertare de la El, are şansa să îşi răscumpere o viaţă petrecută, poate, în păcate şi să îşi mântuiască sufletul. Dacă, dimpotrivă, refuză până în ultima clipă această prezenţă divină şi se împotriveşte ei, îşi iroseşte singur şi cea din urmă şansă a fericirii sale veşnice. Prin urmare, suferinţa şi boala reprezintă o formă de descoperire mai dureroasă şi uneori chiar ultimă a lui Dumnezeu, un dialog cu tot mai puţine cuvinte şi tot mai multe lacrimi, pentru că puterile trupeşti îl părăsesc pe om, încetul cu încetul, lăsând loc lucrării înalte a sufletului; o ultimă încercare şi cale a Părintelui Ceresc de a-i oferi omului fericirea veşnică.
Despre viaţa omenească - prietenă intimă cu suferinţa şi cu boala
Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor, în sensul că drumul spre desăvârşire, spre fericirea veşnică a vieţii viitoare trece, inevitabil, prin proba ispitirilor şi a încercărilor fără de voie, a supărărilor sau pătimirilor trupeşti şi sufleteşti, care îi întăresc creştinului voinţa şi îi intensifică nevoinţa. Toţi cei care s-au mântuit au păşit pe "calea cea strâmtă şi cu lacrimi", au suportat în însăşi fiinţa lor dureri şi încercări trupeşti sau sufleteşti, cu speranţa mângâierii şi a răsplatei viitoare.
Învăţătura tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritene este aceea că necazurile, suferinţele, încercările, bolile fac parte din însăşi condiţia umană, o condiţie supusă durerii şi morţii, din cauza păcatului strămoşesc. Sfântul Isaac Sirul consideră că necazurile fără de voie sunt neapărat folositoare oamenilor, indiferent de treapta lor duhovnicească. Pentru cei căzuţi în păcate - spre a-i întoarce la adevăr şi bine, pentru cei sporiţi duhovniceşte - pentru a-i conduce tot mai departe în lucrarea virtuţilor. "Cine fuge de ispite sau de încercări, spune Sfântul Părinte, fuge de fapt de virtute."
Un alt scriitor filocalic, Cuviosul Nichita Stithatul, consideră încercările a fi mijlocul cel mai eficient de probare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi a dorinţei de mântuire. Primirea lor, cu nădejde puternică în mila şi ajutorul Cerescului Părinte, purtarea lor cu demnitate şi nobleţe sufletească îi înfrumuseţează necontenit creştinului cununa mântuirii, cu nestematele virtuţilor; eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce poate conduce la suferinţă veşnică. Aşadar, necazurile fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte.
Despre cauzele pătimirilor trupeşti şi sufleteşti

Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) dezvoltă o învăţătură duhovnicească realistă asupra cauzelor suferinţelor din viaţa omului, toate culminând în moarte. Sfântul Părinte identifică trei căi generale prin care omul poate ajunge să Îl descopere pe Dumnezeu şi, cultivând relaţia cu El, să îşi dobândească mântuirea. Cea dintâi dintre ele este socotită de Sfântul Maxim a fi lumea sau creaţia. Aceasta este operă a iubirii lui Dumnezeu, zidită ca un Rai potenţial şi o Biserică în extensie, în care omul a fost aşezat ca rege şi preot al tuturor celor create. Contemplându-i raţiunile, adică descoperindu-i sensurile ei profunde şi încercând să o transforme, printr-o lucrare duhovnicească susţinută, într-o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul ajunge să Îl descopere pe Creatorul ei şi să o transforme într-o scară către Împărăţia cerurilor. Însă mulţi dintre oameni exploatează lumea fără discernământ şi nu îi descoperă decât latura de plăcere, de folosinţă materială, nepătrunzându-i raţiunile adânci, ce conduc spre Ziditorul ei şi spre mântuirea omului.
Şi atunci, Dumnezeu, ca un Părinte Bun şi Iubitor, încearcă să se apropie de om pe o a doua cale, tot pozitivă ca şi cea dintâi, calea darurilor sau a binecuvântărilor pe care le revarsă asupra tuturor, împărtăşindu-le harul Său sfinţitor. Viaţa, sănătatea, inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea fizică sau morală, reuşitele profesionale sau duhovniceşti, toate acestea sunt roade ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu, ale ajutorului covârşitor primit de la Părintele Ceresc. Însă şi de această dată, ca efect al trufiei luciferice, al blestematei patimi a mândriei, omul este tentat, cel mai adesea, să socotească toate aceste împliniri a-i aparţine în mod exclusiv lui. În ecuaţia vieţii sale, în care greutatea cea mai mare o are propria persoană, Dumnezeu rămâne o necunoscută sau, în cel mai fericit caz, o infimă variabilă. În acest fel, el se izolează în cochilia egoismului, rupându-se nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii săi, se închide în carapacea iubirii de propria fiinţă, aflându-se într-o percepţie pervertită a propriei sale valori. Văzând aceasta, Acelaşi Dumnezeu Bun şi Iubitor, Care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca un Pedagog mântuitor, foloseşte o a treia şi ultimă cale de uşurare a sufletului din întunericul păcatelor în care acesta trăieşte şi de îndrumare a lui spre lumină - calea încercărilor, a pătimirilor, a suferinţelor fără de voie, a durerilor şi a bolilor, nedorite şi necerute, dar pe care omul le atrage asupra lui tocmai din lipsa sa de discernământ. Iar apăsarea acestora este proporţională, pe de o parte, cu virtuţile sau cu păcatele personale, astfel încât şi precum învaţă duhovniceşti Părinţi cei mai încercaţi sunt cei virtuoşi, dar şi cei păcătoşi; iar pe de altă parte, în cazul celor din urmă, păcatele sunt proporţionale cu gravitatea, vechimea, intensitatea săvârşirii lor, cu robia faţă de ele. Diaconiţei Olimpiada Sfântul Ioan Gură de Aur îi scria despre suferinţele celor drepţi că, "fiecare îşi va lua plata sa după osteneala sa; nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei" şi "cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai multe de câştigat dacă o înduri cu mulţumire". Despre durerile celor fărădelege, Sfântul Părinte arăta că trimiterea de încercări păcătoşilor în această viaţă este o dovadă de imensă milostivire a Tatălui Ceresc, căci "prin răbdarea necazurilor, răul este pedepsit, iar păcatele ispăşite". Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învaţă că nu Dumnezeu aduce asupra noastră necazuri şi încercări, ci noi înşine, din libera şi greşita întrebuinţare a voinţei noastre, le introducem în fiinţa şi viaţa noastră sau, cum se exprimă Sfântul Părinte, "fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu voie". Cauzele cel mai des invocate de scriitorii duhovniceşti în explicarea suferinţelor şi a pătimirilor fără de voie sunt: păcatul strămoşesc, actualizat în multitudinea de păcate personale; lipsa de grijă şi de rânduială în cele trupeşti şi sufleteşti; neascultarea. În sinteză, cauza generală a tuturor încercărilor din viaţa omului o reprezintă păcatul personal, nebunia îndepărtării lui de Dumnezeu.
Despre boala umană - o a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi

Boala este socotită, astfel, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei dintâi. Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu. Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi "toiagul Judecătorului", o formă a "certării pedagogice" a lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră.
Spiritualitatea ortodoxă, sublimul mod de a trăi viaţa, este însă alături de creştin şi nu îl condamnă pentru păcatele trecute, pentru greşelile anterioare atunci când el arată pocăinţă şi dorinţă de îndreptare, iar încercările sau suferinţele constituie o astfel de nevoinţă asumată. Îl mângâie şi îl încurajează în purtarea lor cu demnitate şi tărie morală, vorbindu-i despre rolul ascetic, expiatoriu sau curăţitor al încercărilor şi suferinţelor prezente. Sau, cum spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, boala se socoteşte celui care o suportă cu răbdare "în loc de nevoinţă sau chiar şi mai mult", de aici şi îndemnul lor: "Rabdă mulţumind şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu".
Despre purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei
Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de "pacient", vine din limba latină şi înseamnă "cel ce rabdă", de la patientia â răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. Fiecare încercare, suferinţă sau boală nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti şi atât cât îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să încerce în primul rând să înlăture cauzele care le-au produs, dacă acest lucru mai este posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ. Lucrul cel mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie.
Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa acestea, căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea, să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei. Asumarea crucii, aflarea "filosofiei" lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că "răbdarea înjumătăţeşte durerea", în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare. Odată conştientizate cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor, un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al "Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre", trebuie să solicite lucrarea mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi sufletească, între care excelează rugăciunea. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67599;0; Ioan Cristinel Teşu - Suferinţa---dialog-al-lacrimilor.html).

Despre cercetarea omului bolnav, vindecarea semenului şi ajutorarea permanentă a aproapelui

Învârtoşarea omului însă, căutarea de "ţapi ispăşitori", încercarea de a-şi refuza propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea aceasta, ci în veşnicie. Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate sau că "sufletele tari rabdă în tăcere". Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere, întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu "prietenii" Săi.
Cunoscând în faptul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cine este cu adevărat ,,logodnica" sa, dreptul Iosif se angajează mai atent şi mai aproape de Mama Pruncului şi de Pruncul Însuşi, aflaţi în situaţia de a avea în lumea aceasta şi din lumea aceasta pe cineva aproape. Pruncul Iisus şi Maica Lui au avut nevoie de un aproapele. Acela a fost Iosif. Nu ştia bătrânul Iosif că era aproapele Celui Care a fost aproapele întregii lumi şi Care ne va lăsa nu numai o învăţătură teoretică cu privire la aproapele, ci proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele.
În mod obişnuit, prin aproapele înţelegem o persoană cu care putem stabili raporturi în funcţie de ceea ce ne atrage la ea: legătura de sânge, prietenia, frumuseţea, vreun avantaj oarecare. În viziunea Mântuitorului aproapele nu este o persoană care să ne atragă prin ceva anume (prin legături de rudenie, de prietenie, de frumuseţe sau din alt motiv aşteptat de mine însumi). În pilda samarineanului milostiv, El arată cine este cu adevărat aproapele cuiva: omul care se apropie de cel gol, de cel căzut în mâinile tâlharilor, de cel plin de sânge şi aproape mort. Omul care se apropie de cel care este incapabil să răspundă pentru fapta bună pe care i-ar putea-o face cineva; acela care se apropie de cel care are nevoie de ajutor şi care nu poate da nimic în schimb pentru ceea ce primeşte. Este cel care are nevoie de noi, dar este şi cel care se apropie de cel în nevoie, în suferinţă.
Ce om sănătos ar putea spune că nu are nevoie de nimeni sau că ar fi incapabil să se apropie de cineva în necaz şi să-i ofere ajutorul? Nici un om sănătos. Ca să fii aproapele cuiva trebuie să ai un dram de sănătate autentică, ce ţine nu atât de biologia proprie, ci de dimensiunea spirituală a fiecărui om. În lume, toţi ne suntem aproapele unii altora, în sensul că avem nevoie de ajutor şi că oferim altora ajutorul. Sau aşa ar trebui să fim. Gândind la suferinţă şi la aproapele, cât şi la modul nostru de reacţie faţă de suferinţa noastră şi a semenului nostru, în calitate de creştini, privim la Învăţătorul, Modelul de viaţă şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. El este Cel Care, ca Prunc, a avut nevoie de un aproapele, dar Care ne-a explicat şi cine este aproapele. A fost şi a rămas exemplul viu cu privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la aproapele şi cu privire la cât putem fi de aproape unii faţă de alţii în suferinţă, ca fenomen, ca fapt general-uman, în suferinţa obiectivată în semenul nostru. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Samarineanul Milostiv şi aproapele firii umane căzute pradă duhurilor rele, ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele" cuiva, dar ne-a arătat şi care trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin faţă de suferinţă.
Prin urmare suferinţa nu este subiect de sine stătător. Ea aparţine cuiva, are un purtător. Este suferinţa cuiva, a unui semen de-al nostru. Prin urmare, a avea o anumită atitudine faţă de suferinţă înseamnă a avea acea raportare faţă de semeni care ne scoate din autosuficienţa celui considerat în general sănătos. Înseamnă activarea în noi a acelei dimensiuni a iubirii, care depăşeşte confortabilul şi plăcutul, cultivând ceea ce este înainte de toate necesar.
Despre nefirescul şi anormalitatea suferinţei

În altă ordine de idei, am putea spune că aproapele este omul care se comportă responsabil şi cu sens faţă de ceea ce omul firesc evită: absurdul suferinţei în care se află semenul nostru, omul care suferă pentru altul. Acesta este înainte de toate Iisus Hristos, iar după El, sunt adevăraţii Lui ucenici.În toate întâlnirile cu suferinţa lumii, percepând-o ca stare de anormalitate, Mântuitorul nostru nu doar că nu a rămas indiferent, dar nu i-a permis să mai existe ca suferinţă, ca ceva care sfidează normalitatea. Da, suferinţa este anormalitate. Suferinţa este nu numai una din formele de manifestare a unei naturi ieşite din neant, imperfectă în ea însăşi, ci şi a unei naturi în care se manifestă absurditatea consecinţelor căderii în păcat a protopărinţilor, a unei naturi în care există câte o părticică din întregul univers creat prin care acesta participă în mod pasiv la consecinţele căderii în păcat. Păcatul este cădere în absurd şi în inutil, în stupid şi în anormalitate. Prin urmare, păcatul aduce sentimentul durerii în constatarea anormalităţii, a diminuării existenţiale. Această diminuare, această ieşire din ordinea iniţială provoacă dureri multiple şi diverse, nu numai în subiectul acestei ieşiri din normalitate, ci în toţi descendenţii lui, care de multe ori au parte de suferinţe fără să fie responsabili de ele. Toate minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost modalităţi de readucere la normalitate a naturii umane suferinde. Dar El a pătimit în firea sa umană, nu numai dând exemplu de cum trebuie să fim aproapele celui suferind, ci ca Cel Care s-a făcut Om spre a vindeca firea întreagă de suferinţă, de rău şi mai ales de răutate, de acea stare în care gândeşti şi înfăptuieşti răul ca ceva firesc sau, şi mai grav, săvârşeşti răul fără să gândeşti la consecinţele lui.
Vindecând suferinzii, Iisus nu a dispreţuit suferinţa. Nu a venit să sfideze sau să desfiinţeze suferinţa, ci a asumat suferinţa lumii în firea Sa umană. Acolo, în firea Sa umană a desfiinţat suferinţa prin Învierea din morţi. Învierea în care nădăjduim şi pentru care ne pregătim în comuniunea cu Iisus Hristos Cel Înviat şi proslăvit, cu Care ne hrănim în Sfânta Euharistie, ne îndepărtează de iluzia că, fiind creştini, deci ucenici ai lui Iisus Hristos, va trebui ca aici şi acum, în lumea aceasta, să scăpăm de suferinţă.
Despre marea şansă, fericitul prilej şi deosebita ocazie a exersării iubirii faţă de semeni
Suferinţa ne va atinge pe toţi, mai curând sau mai târziu. Putem însă să intuim prin ea perspectivele noi, date fiecărui om, după modelul lui Hristos. El a asumat suferinţa lumii până la capăt. Şi în momentul acestui ,,capăt", moartea sa fizică, cerul se întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid şi unii morţi învie şi se arată în cetate. Catapeteasma templului se rupe în două, făcând ca toţi oamenii să aibă acces la contemplarea celor nevăzute, în Sfânta Sfintelor. Suferinţa, fie că este a noastră, fie a semenului nostru, ne dă posibilitatea să fim aproapele unii altora, dar ea constituie pentru toţi şi pentru fiecare un loc privilegiat de întâlnire a unora cu alţii, dar mai ales cu Hristos, aflat, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, în stare de jertfă, adică de suferinţă. Suferinţa ne dă ocazia să exersăm iubirea faţă de semeni, după modelul lui Iisus Hristos, în calitate de grijă faţă de viaţa semenilor noştri, mai mult sau mai puţin suferinzi, suferinzi în trup sau în suflet. Grija faţă de semen este iubirea în care responsabilitatea faţă de semeni are o mai mare pondere decât înclinaţia faţă de ceea ce este plăcut şi vrednic de dorit. Iubirea, în calitate de grijă faţă de semenul nostru, activează alte laturi ale sentimentului complex numit iubire. Grija ne scoate din starea de insensibilitate şi indiferenţă, chiar din compasiunea emoţională, dar inactivă. Iubirea, în calitate de grijă, dă calitatea de aproapele celui care nu doar priveşte spre semenul în suferinţă, ci face şi ceva în folosul acestuia. Acest tip de iubire devine cale spre înviere în şi cu Hristos, nu "iubirea" în care suntem interesaţi de nevoile noastre, ignorând suferinţele semenilor şi evitând întâlnirea şi chiar colaborarea cu Hristos, Care, în calitate de purtător al neputinţelor lumii, împlineşte pe cele neîmplinite şi le vindecă pe cele neputincioase. În grija faţă de suferinţele semenilor suntem împreună-lucrători cu Cel care a venit ca lumea să aibă viaţă, cât mai multă viaţă şi mai puţină suferinţă.
Gândindu-ne, aşadar, la răbdarea suferinţelor, a bolilor, a necazurilor şi la nădejdea pe care trebuie să o cultivăm vom spune că încercările sunt considerate „toiagul Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde. Sfântul Isaac Sirul ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă, însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe diavoli, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc „o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”74. Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie cel Mare – că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă 75. Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaitării lui pe calea cea bună. Isihie Sinaitul ne învaţă că atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări şi desnădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: „să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului. Şi El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare”76. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: „Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul, zicând: <>”77. Calea ieşirii sau a izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice. Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îgreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul „toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”78. În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat. Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea imediat spre Dumnezeu, cerându-i-se ajutorul Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul, modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări 79. Orice încercare, care vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac Sirul, vorbesc alături de Sfânta Taină a Spovedaniei de o pocăinţă permanentă, de fiecare clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti. Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind „iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în „osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”80. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci este o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”81. Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare „omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”82. Şi, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al „plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, dar nu în sensul mândriei, ci al tăriei, al rezistenţei în faţa valurilor agitate şi tulburi ale vieţii. Este surâsul celui întărit în cercuri şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi este fără de folos 83. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea Slavei Sale, căci „pe măsura întristării este şi mângâierea” – spune Sfântul Isaac Sirul. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;0;67598;0;Vasile Răducă - Suferinţa-şi-grija-faţă-de-semeni.html).

Despre Taina Sfântului Maslu – soluţia isbăvitoare şi mântuitoare a Bisericii pentru omul aflat în suferinţă

Taina Sfântului Maslu reprezintă, aşa cum afirma Paul Evdokimov, "o Taină a trupului". Adresată în special persoanei umane aflate într-o suferinţă provocată de boli fizice, Taina Sfântului Maslu aduce totodată şi o vindecare sufletească profundă. În zilele noastre se cunosc puţine amănunte cu privire la această slujbă liturgică, în special pentru că în anumite regiuni ortodoxe din Răsărit ea se petrece extrem de rar, şi de regulă în cadrul familial restrâns al creştinului bolnav căruia i se adresează.
Vechiul Testament vorbeşte despre o ungere efectuată cu ulei în şase circumstanţe diferite. Ambroise Verheul precizează în ordine următoarele situaţii: încoronarea unui rege, numirea unui preot sau a unui profet, sfinţirea obiectelor utilizate în cult, tratarea rănilor şi vindecarea unei persoane bolnave. Cu privire la ultima situaţie, Verheul afirmă că acest tip de ungere era destul de des utilizat de rabinii iudaici din vremea Mântuitorului. În Mishna şi în Talmud se găsesc precizări legate fie de utilizarea ungerii cu ulei în ziua sabatului (care era permisă în detrimentul celei cu vin sau oţet), fie de compoziţia compresei care putea fi aplicată pe zona dureroasă a persoanei bolnave. În tratatul Berakhot din Talmud se precizează următoarele: "Se permite să se facă şîntr-o zi de sabatţ o compresă pentru o persoană (bolnavă) cu vin şi ulei parfumat amestecate cu apă" (Talmud, Berakhot, I, 2 apud Ambroise Verheul, "The Paschal Character of the Sacrament of the Sick", în: Temple of the Holy Spirit: Sickness and Death of the Christian in the Liturgy, translated by Matthew J. O'Connell, Pueblo Publishing Company, New York, 1983, p. 250). Dacă în lumea iudaică a Vechiului Testament, şi în lumea greacă în general, ungerea cu ulei era considerată drept un remediu pur natural în anumite cazuri de boală, odată cu Noul Testament lucrurile cunosc o schimbare profundă. Uleiul capătă nu doar o semnificaţie vindecătoare intrinsecă, ci devine materia principală a unei Taine axate pe vindecarea omului ca întreg, dar în special a trupului lovit de boală a acestuia: Sfântul Maslu. Astfel, în Evanghelia după Marcu, la capitolul 6, versetele 12-13 citim: "Şi ieşind, Apostolii propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau". Pasajul acesta pare a face o conexiune care va fi amintită adesea în cursul istoriei creştine, şi anume aceea dintre Taina Maslului şi slujbele de exorcizare, dar ne oferă şi o legătură cu iertarea păcatelor. Până în prezent, în majoritatea mănăstirilor şi bisericilor de parohie unde se efectuează o slujbă de exorcizare a unei persoane posedate, aceasta este integrată de obicei sau urmează după săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. De asemenea, persoana bolnavă este sfătuită să se spovedească înainte de primirea Tainei, urmând să primească Împărtăşania după ce i-a fost administrată Taina. Însă pasajul cel mai consistent cu privire la Taina Sfântului Maslu din Noul Testament apare în Epistola Sfântului Apostol Iacov, care precizează următoarele: "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 14-16).

Despre importanţa textului din Epistola Sfântului Apostol Iacov

Textul scripturistic de mai sus este cel mai citat şi mai comentat ori de câte ori un Sfânt Părinte dorea să ofere mai multe detalii cu privire la istoricul, conţinutul sau scopul Tainei. De aceea, ne vom opri puţin asupra sa pentru a observa de ce este atât de semnificativ pentru dezvoltarea ulterioară a Tainei. Sfântul Apostol Iacov recomandă persoanei bolnave să cheme preoţii Bisericii. În cursul istoriei, acest plural a căpătat conotaţii absolute, deoarece Taina Maslului este singura dintre toate cele şapte care nu poate fi efectuată de un singur slujitor. În toate scrierile patristice, această regulă este reamintită de fiecare dată. Se consideră, aşadar, că Sfântul Apostol Iacov nu a pus la întâmplare acel plural. Care ar fi conotaţia acestui aspect? În primul rând faptul că, în esenţă, Taina Maslului încearcă să adune comunitatea în jurul persoanei bolnave, astfel încât aceasta din urmă să poată fi reintegrată atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. În istoria Bisericii, una dintre ideile permanente a fost aceea că boala nu este deloc o realitate necesară şi normală. Boala este o urmare a căderii iniţiale a omului în păcat. Este adevărat că nu toate bolile prezente au drept cauză păcatul personal, dar unele dintre ele au această cauză. De aceea, se cere să vină mai mulţi preoţi, acordându-se astfel Tainei şi un caracter de iertare, de împăcare cu comunitatea Bisericii, ai cărei reprezentanţi principali sunt preoţii. Vindecarea, dacă urmează Tainei, se datorează comunităţii, nu capacităţii extraordinare a unui singur preot. Poate că este şi aceasta o explicaţie a numărului multiplu de preoţi care trebuie să fie prezenţi la săvârşirea Tainei.

Despre şansa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu

Un al doilea aspect al Tainei Maslului subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în rugăciunea preoţilor pentru persoana bolnavă şi ungerea ei cu untdelemn. Această ungere, care este efectuată de şapte ori în cursul Tainei, are o legătură interesantă cu Taina Mirungerii. Deşi Epistola Sfântului Apostol Iacov nu stabileşte nici o legătură în acest sens, istoria liturgică a Bisericii cuprinde asemănări interesante între rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului în vederea ungerii prebaptismale (care se administrează înaintea afundării întreite din Taina Botezului), rugăciunea Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir şi a untdelemnului de la Taina Sfântului Maslu. Într-un fel, Taina Maslului îi reaminteşte persoanei bolnave de făgăduinţa vieţii curate făcută la Botez şi care din cauza propriei slăbiciuni a fost încălcată. Desigur, aceasta nu înseamnă că Taina Maslului este menită să descurajeze într-un fel sau altul persoana bolnavă, ci doar să trezească în ea dorinţa de pocăinţă, de schimbare a vieţii. De aceea, adesea, Taina Maslului este precedată de Taina Pocăinţei şi este urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Al treilea aspect important al Tainei Sfântului Maslu subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în precizarea scopului său îndoit în formă, dar unic în esenţă: vindecarea trupească şi sufletească, adică a omului ca întreg. Părintele Stăniloae afirmă, de exemplu, că Taina Sfântului Maslu nu este îndreptată exclusiv spre vindecarea trupească, ci şi spre ştergerea acelor păcate de care nu ne mai aducem aminte, precum şi a rădăcinilor pe care patimile le-au creat în noi prin efectuarea unor acte păcătoase pe o perioadă îndelungată de timp (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 174).

Despre Untdelemnul Sfinţit - materia Tainei

Am subliniat în rândurile anterioare, care erau scopurile ungerii cu untdelemn în perioada Vechiului Testament. O parte dintre acestea se regăsesc şi în cadrul diverselor slujbe ale Bisericii, uneori sub forma unor denumiri interesante (untdelemn împărătesc), alteori sub forma unor reale scopuri practice (aşa cum este vindecarea în cadrul Tainei Maslului). Pentru a putea detalia de ce untdelemnul este materia principală utilizată în cadrul Tainei Maslului nu avem nevoie de o analiză prea profundă. Untdelemnul era utilizat încă din Antichitate pentru a vindeca diverse boli sau pentru a ameliora rănile căpătate în muncile câmpului sau în războaie. De altfel, majoritatea protestanţilor consideră până astăzi că Taina Maslului este o simplă formă dezvoltată a actului practic de ungere cu untdelemn în cazul unei boli, fără a oferi cu adevărat şi o uşurare sufletească şi fără a crea posibilitatea întâlnirii între Dumnezeu şi om. Desigur, această opinie este eronată din punct de vedere ortodox, însă la baza ei stă atitudinea protestantă cu privire la textul cuprins în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Luther a fost cel dintâi care a criticat această epistolă şi a exclus-o din propriul "canon" biblic, deoarece cuprindea o idee esenţială care contrazicea conceptul său de sola fide, şi anume că, pentru a dobândi mântuirea, mai avem nevoie şi de fapte. Aşadar, istoria protestantă ulterioară s-a putut debarasa cu uşurinţă şi de Taina Maslului totodată, deoarece cel mai important text scripturistic pe care îl avea aceasta la bază se găsea tocmai în această epistolă. Nu este de mirare că protestanţii au respins apoi şi mărturiile patristice bazate şi ele tocmai pe acest text esenţial. În Ortodoxie însă, materia Tainei nu a fost niciodată un simplu remediu pământesc. Nu măslinele sunt cele care fac uleiul bun pentru vindecare, ci harul lui Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat şi din rugăciunea de sfinţire a untdelemnului: "Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvântează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească Preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin" (Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 136-137). Această rugăciune frumoasă, creată de-a lungul secolelor, îşi are un corespondent încă din timpul Sfântului Atanasie cel Mare. Unul dintre cunoscuţii săi, Serapion de Thmuis, este primul autor al unei Molitfelnic, adică al unei colecţii de rugăciuni şi rânduieli liturgice. Desigur, timpul a trecut, iar această colecţie a devenit doar o simplă piesă de muzeu pentru liturgişti. Însă, prin străduinţa părintelui Ioan I. Ică jr., conţinutul acestui prim Molitfelnic a fost tradus în limba română pentru prima dată în anul 2008. Aici există două rugăciuni care prezintă accente asemănătoare cu cea cuprinsă în cadrul slujbei Sfântului Maslu. Iată textul primei rugăciuni, care este extrem de importantă pentru subiectul legat de Taina Sfântului Maslu: "Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste făpturi ale Tale spre depărtarea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii, spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (...) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, şi de numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinlăuntru şi din afara robilor Tăi aceştia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi a Înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin" (Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2008, p. 866). Aşadar, putem spune în mod clar că Taina Maslului avea o structură organizată încă din timpul secolului al IV-lea, deşi aceasta era una destul de scurtă. Fiecare Sfântă Taină a fost aşa la început, modificările intervenind în timp şi lungind treptat durata serviciului liturgic.

Despre caracteristica pastoral - misionară a Sfântului Maslu

În afara importanţei sale practice de vindecare, Maslul are în mod clar o componentă de pastoraţie. Preotul se poate apropia extrem de mult de persoana bolnavă şi o poate îndruma din multe puncte de vedere pe calea mântuirii. Desigur, această ocazie nu trebuie să fie, de asemenea, una de realizare a diverselor practici neconforme cu Taina (precum deschiderea Evangheliei pentru a se ghici dacă bolnavul va supravieţui sau nu; utilizarea untdelemnului rămas de la Taină pentru a sfinţi diverse obiecte aparţinând persoanei bolnave - haine, amulete. Pentru o detaliere în acest sens, inclusiv a componentei pastorale, este potrivit să se citească studiul Părintelui Profesor Vasile Răducă "Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 175-190). Însă, mai presus de toate, bolnavul trebuie să simtă reintegrarea sa în comunitate. Nu trebuie să uităm că orice vindecare vine, în primul rând, prin intermediul unei familii iubitoare, iar familia iubitoare a unui creştin este întotdeauna Biserica...

Despre diferenţele canonice şi deosebirile dogmatice dintre Apus şi Răsărit cu privire la scopul Sfântului Maslu

Separarea teritorială între Apus şi Răsărit a condus în timp şi la diferenţe majore cu privire la Sfintele Taine. În timpul perioadei scolastice, şi în special între secolele X-XII, Taina Sfântului Maslu a căpătat o altă conotaţie în Apusul Europei. Practic, ea a fost asociată în întregime cu momentul morţii, fiind considerată drept pecetluirea finală înainte de trecerea creştinului la cele veşnice. Denumirea ei a devenit astfel cea de extrema unctio, ungerea finală. Acest fapt s-a petrecut datorită ideii că orice Taină are un efect îndreptat exclusiv asupra sufletului. Scolasticii considerau că trupul uman este doar un instrument al sufletului şi că orice efect benefic al unei Taine nu poate avea loc decât asupra părţii celei mai importante a omului. Spiritualizarea excesivă, această transformare a omului într-un fel de înger încarcerat în trup, a condus la ideea că Taina Maslului nu promite decât o iertare a păcatelor pentru ca omul să poată fi primit în mod eficient în Rai. Conciliul Vatican II a condus la o schimbare în acest sens, iar Taina a început să fie administrată şi persoanelor care nu se află doar în situaţia de moarte iminentă, dar a rămas o Taină adresată doar celor bătrâni şi bolnavi care se simt aproape de sfârşit. Cu alte cuvinte, modificarea a fost mai mult formală, şi nu de fond. În Ortodoxie însă, orice persoană poate primi Taina Maslului, indiferent de vârstă sau de gravitatea bolii.
Sfântul Maslu este, fără îndoială, cea mai "smerită" dintre toate cele şapte Taine. O considerăm smerită, deoarece la ea participă de obicei doar credincioşii care cunosc ceva mai detaliat viaţa duhovnicească a Bisericii, dar şi pentru că teologii s-au dovedit destul de puţin preocupaţi de o interpretare amănunţită a ritualului ei. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu este adesea ignorată sau considerată ca fiind semnificativă doar pentru persoanele în vârstă sau cele bolnave. Vom încerca să schimbăm această optică eronată prin mai multe analize care să demonstreze de ce Taina Sfântului Maslu merită cu adevărat un loc de frunte în viaţa creştinului şi nu doar unul secundar. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67593;0; Adrian Agachi Este-cineva-bolnav-între-voi-Să-cheme-preoţii-Bisericii....html).

De ce este importantă Taina Sfântului Maslu pentru credincioşii de rând, adică pentru laici şi mireni?

Credincioşii Bisericii sunt, de regulă, preocupaţi să afle cât mai multe despre slujbele liturgice. Acestea constituie forma principală de contact cu Dumnezeu în Ortodoxie. Biserica Ortodoxă nu promovează nici o religie a cărţii şi nici una pur abstractă. De aceea, prima impresie cu impact enorm asupra unui necunoscător al Ortodoxiei este generată de participarea la minunatele slujbe liturgice care alcătuiesc într-o proporţie covârşitoare ceea ce un creştin consideră a fi modul cel mai intens de comunicare cu Dumnezeu în afara rugăciunii personale. Însă, la o analiză mai atentă a vieţii creştinilor din zilele noastre, constatăm că prezenţa lor la slujbele liturgice se reduce de regulă la Sfânta Liturghie şi, atunci când împrejurările o cer, fie la cununia unor prieteni apropiaţi sau a rudelor, fie la botezarea copiilor acestora. Taina Maslului este, adesea, ignorată sau considerată ca fiind o slujbă adresată exclusiv celor bolnavi sau celor bătrâni. Desigur, o incursiune în istoria scripturistică şi liturgică a Tainei Maslului dovedeşte că aceasta este o părere eronată. Este adevărat că scopul principal al Tainei Maslului pare să constea în vindecarea trupului, aşa cum afirmă spre exemplu Paul Evdokimov (Ortodoxia, trad. arhiereu Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 325), dar nu trebuie să uităm că ea se adresează în egală măsură şi sufletului, curăţind păcatele pe care le-am uitat şi ajutând la distrugerea rădăcinilor patimilor care au invadat inimile noastre (aşa cum afirmă spre exemplu părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 213-214). Din nefericire, aspectul din urmă este cunoscut de foarte puţini creştini şi el merită detaliat şi aprofundat cu fiecare ocazie. De aceea, îi îndemnăm pe această cale pe cei care consideră că nu au nevoie de Taina Sfântului Maslu să se gândească la propria viaţă duhovnicească. O gândire cu adevărat profundă ne va spune că nu am ajuns la desăvârşire, iar Taina Maslului, unde se adună persoanele bolnave şi bătrâne, ne poate arăta, de asemenea, cât de mult au alte persoane nevoie de ajutorul nostru. Taina Maslului ne pune în legătură cu mădularele bolnave ale Bisericii, care au multă nevoie de un sprijin din partea comunităţii. Aşadar, trebuie să încercăm să privim cu alţi ochi această Taină pe care mulţi creştini, din păcate, o ignoră aproape întotdeauna.

De ce este importantă Taina Maslului pentru teologi?

Dacă pe tema Tainelor Botezului, Euharistiei sau Pocăinţei există nenumărate studii, articole, prezentări şi cărţi voluminoase, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Taina Sfântului Maslu. Este şocant să observi cât de ignorată poate fi din punct de vedere teologic această Taină atât de importantă. De regulă, atunci când un teolog doreşte să scrie câteva aspecte despre toate cele şapte Sfinte Taine, Taina Maslului este pusă la urmă şi, de regulă, are cele mai puţine pagini dedicate. Această situaţie se menţine în toate ţările ortodoxe şi rămâne la fel şi în Apus, unde studiile de interes pe această temă sunt adesea pline de concluzii forţate, fiind influenţate de dezvoltarea diferită a Tainei în zona respectivă. Sfinţii Părinţi au scris totuşi despre această Taină, chiar dacă nu i s-a dedicat niciodată un tratat cuprinzător. Doar din punct de vedere liturgic se poate spune că Taina Maslului a beneficiat de un tratament mai conform cu importanţa ei. Practica liturgică a Bisericii a confirmat semnificaţia ei pentru viaţa creştinilor. Din punctul de vedere al unui teolog însă, este clar că lucrurile au nevoie de o schimbare profundă. Este nevoie de mai multe analize teologice, de mai multă importanţă acordată acestei Taine, nu pentru că ar fi un subiect "original", o "mină de aur" sau o cale sigură de publicare şi obţinere a unui succes comercial. Este nevoie în primul rând de o aplecare duhovnicească şi o sesizare cu multă delicateţe a impactului Tainei în viaţa Bisericii. Trebuie să descoperim şi să punem în valoare răspunsuri la întrebări legate de dezvoltarea istorică a Tainei Maslului, semnificaţia ei pentru Sfinţii Părinţi şi viaţa liturgică a creştinilor sau importanţa ei pentru activitatea pastorală a preotului ortodox. Deoarece aceste întrebări nu au cum să capete un răspuns doar prin intermediul activităţii predicatoriale a preotului, rolul teologilor rămâne imperios şi, în momentul de faţă, există deja câteva semne pozitive în acest sens, al căror rod sperăm să fie cât mai bogat şi să cuprindă de asemenea şi câteva soluţii în vederea unei cunoaşteri mai ample a Tainei şi de către credincioşii simpli prin evitarea unui limbaj teologic stufos şi hiperspecializat.

De ce este importantă Taina Maslului pentru misiunea pastoral - duhovnicească a preotului?

La această întrebare preferăm să lăsăm un preot să răspundă. Într-un studiu publicat în anul 1989, Părintele Profesor Vasile Răducă afirma următoarele: "Semnul dragostei din partea comunităţii ecleziale vine să confirme şi raporturile bolnavului cu semenii. Ştiut fiind că multe dintre suferinţele fizice se datorează stărilor conflictuale şi tensiunii sufleteşti, lipsei de relaţii normale cu semenii, nu de puţine ori creştinul bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că boala lui se datorează realmente păcatelor lui faţă de semeni, iar co-participarea acestora la suferinţa bolnavului vine să confirme că, din partea semenilor, acesta se bucură de dragoste, înţelegere şi rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună modul în care fratele lor să fie izbăvit de suferinţă. (...) Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească atmosfera de rugăciune care se creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul profund eclezial al acestei Sfinte Taine" ("Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183-184). Într-o asemenea atmosferă de rugăciune pentru persoana bolnavă, preotul are ocazia, poate unică, de a discuta într-un cadru solemn cu bolnavul şi a-i deschide acestuia mintea şi inima în vederea primirii lui Hristos. Uneori, se poate dovedi ultima şansă pentru a face acest lucru. Alteori, va fi doar începutul unei vieţi creştine reînnoite prin vindecarea miraculoasă şi regenerarea sufletească. Însă, pentru a face acest lucru, preotul trebuie să fie pregătit el însuşi să primească în inima sa suferinţa persoanei. Oare ce putem face mai mult atunci când un mădular al Bisericii suferă, decât să suferim şi noi alături de el? Vom încerca şi noi, prin materialele pe care le publicăm aici, să suferim alături de cei care suferă şi să sprijinim, cu puţinul pe care îl avem, misiunea pastorală a Bisericii. În definitiv, nu doar rugăciunea preotului, ci şi cea a comunităţii, lucrează spre vindecarea persoanei bolnave... (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1837;1;67818;0;Adrian Agachi - Taina-smerită-a-Maslului.html).

Câteva concluzii finale şi încheierea

Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”


Note Bibliografice:

1 – Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Volumul X, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 139.
2 – Ibidem, p. 116.
3 – Ibidem, p. 117.
4 – Ibidem, p. 234.
5 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 141-142.
6 – Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia..., Volomul VI, p. 261.
7 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236.
8 – Ibidem, p. 251-252.
9 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., Volumul III, p. 34.
10 – Ibidem, p. 35.
11 – Ibidem, p. 348.
12 – Ibidem, p. 110.
13 – Ibidem, p. 336-337.
14 – Ibidem, p. 32.
15 – Ibidem, p. 32-33.
16 – Ibidem, p. 348.
17 – Ibidem, p. 84.
18 – Ibidem, p. 349.
19 – Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
20 – Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 140.
21 – Ibidem, p. 144.
22 – Idem, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 134.
23 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 – Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mănăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., Volumul IX, p. 607.
25 – Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., Volumul I, p. 311.
26 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volulmul II, p. 311.
27 – Ibidem, p. 93-94.
28 – Ibidem, p. 119.
29 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 – Ibidem, p. 101-102.
31 – Ibidem, p. 104.
32 – Ibidem, p. 224.
33 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 111.
34 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
35 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 111.
37 – Ibidem, p. 229.
38 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
39 – Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
40 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
41 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
42 – Ibidem, p. 248-249.
43 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 308.
44 – Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia..., Volumul I, p. 153-154
45 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 41.
46 – Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 62.
47 – Ibidem, p. 234.
48 – Calist şi Ignatie Xantopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xantopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 24.
49 – Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 280-281.
50 – Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., Volumul I, p. 461.
51 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., Volumul II, p. 142.
52 – Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461.
53 – Ibidem, p. 329.
54 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 142.
55 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243.
56 – Ibidem, p. 359.
57 – Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volumul I, p. 247.
58 – Ibidem, p. 247.
59 – Ibidem, p. 247-248.
60 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 115.
61 – Ibidem, p. 189.
62 – Ibidem, p. 115.
63 – Ibidem, p. 115-116.
64 – Ibidem, p. 117.
65 – Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în Filocalia..., Volumul V, p. 32.
66 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 493.
67 – Ibidem, p. 493-494.
68 – Ibidem, p. 495.
69 – Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 370.
70 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 50.
71 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 492.
72 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 41.
73 – Ibidem, p. 359.
74 – Ibidem, p. 359-360.
75 – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., Vol. I, p. 141.
76 – Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia..., Volumul IV, p. 91.
77 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 41.
78 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248.
79 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.
80 – Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia..., Volumul IV, p. 33.
81 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 145.
82 – Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.
83 – Sfântul Petru Damaschinul, op. cit., p. 109.
84 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
85 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 142.



Rezumat


Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, acum în anul acesta – 2012, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, cu toate că ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare.
Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului nosttru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”






Drd. Stelian Gomboş


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Stelian Gomboș • Data: 13 ianuarie 2012 • Vizualizări: 3693