Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Interviu cu Protos. Casian Ruşeţ: Dorul de casă sau dorul de Dumnezeu
Interviu cu Părintele Casian Ruşeţ, secretar eparhial al Episcopiei Caransebeșului, despre dorul de casă și dorul de Dumnezeu
Preacuvioase Părinte, cuvântul dor este o expresie des folosită atât în viaţa liturgică, dar mai ales în viaţa codidiană. Ce este dorul de Dumnezeu?

Cu siguranţă, cuvântul dor este unul propriu limbii noastre româneşti şi caracteristic sensibilităţii spiritualităţii poporului nostru. Nu se găseşte de altfel în altă limbă acest cuvât dor, care nu este tot una cu lipsa. Atunci când spunem că ne este dor de ceva sau de cineva presupunem că am cunoscut acel loc sau acea persoană. Nu putem spune că ne este dor de ceva ce nu am cunoscut sau văzut. Întotdeauna am avut în minte şi am asemănat dorul de Dumnezeu cu dorul de casă, sau de întoarcere acasă. Pentru cei dintre noi care am plecat din mijlocul familiilor noastre la vârste fragede, ne încearcă adesea dorul de casă sau de întoarcere acasă. Simt aşadar că aici putem asemăna sentimentul de dor de casă cu acela de dor de Dumnezeu, de întoarcere la Dumnezeu.

Într-adevăr această asemănare este accesibilă credincioşilor, însă dorul de casă poate să se stingă, atunci când casa părintească se pustieşte.

Dorul de Dumnezeu presupune o revedere a lui Dumnezeu. Este adevărat, că atunci când casa părintească rămâne fără părinţi nu mai ne sugerează acelaşi dor arzător. Îmi aduc amintă că după trecerea bunicilor mei din această viaţă, mama adesea îmi mărturisea că nu o mai cuprinde acelaşi dor de casa părintească, pentru că acum nu mai are viaţă în ea, fiindcă părinţii nu mai sunt. Dacă nu simţim mirosul mamei şi îmbrăţişarea-i caldă, sau dacă nu simţim glasul pătrunzător al tatălui, casa părintească e singură, nu are consistenţă, nu are viaţă. Tocmai în aceasta sălăşluieşte marea taină a Bisericii, care este casa lui Dumnezeu şi casa noastră deopotrivă. Aceasta pentru că plecăm în lume, după ce ne naştem prin taina Sfântului Botez în Casa lui Dumnezeu, care devine şi casa noastră părintească, în înţeles spiritual. Însă această casă nu se pustieşte niciodată, pentru că în ea prezenţa lui Dumnezeu este continuă, iar de fiecare dată când revenim, simţim îmbrăţişarea Bisericii, care are prezenţa caldă a Preasfintei Treimi, a Maicii lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi.

Şi cum ne întoarcem acasă? Când ne întoarcem şi cine ne întâmpină?

Ne întoarcem acasă mânaţi de ceea ce este dorul de Dumnezeu. Cu inimă smerită şi înfrântă, având convingerea că Tatăl Ceresc ne întâmpina în prispa casei, aşteptând să ne şteargă lacrima de pe obraz. Ar trebui să ne întoarcem acasă cât mai des, aşternând bucuriile, neputinţele, necazurile şi neajunsurile înaintea familei nepieritoare şi veşnice. Doar aşa ne vom sătura dorul de Dumnezeu şi vom înţelege nemăsurata Sa iubire, care a unit viaţa cu veşnicia prin jertfa de pe crucea Golgotei. Prin calitatea de fii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o suntem datori să ne cinstim părinţii trupeşti, însă înainte de aceasta pe Tatăl nostru Care este în ceruri. Acest fapt real ne este sugerat şi de poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Din cele zece porunci, primele patru se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, iar următoarele şase, la relaţia omului cu aproapele său. Prima dintre cele şase ne învaţă a ne cinsti părinţii, ca să avem viaţă lungă în ţara pe care ne-o dă Domnul Dumnezeu.


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 5 iulie 2011 • Vizualizări: 1501