Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
"Cuvântul lui era precum tunetul pentru că viaţa lui era ca fulgerul"
Anul mântuirii 2009, închinat şi dedicat Sfântului Vasile cel Mare şi tuturor sfinţilor capadocieni ne mijloceşte prilejul duhovnicesc şi binecuvântat de a-l contempla peste timp şi veacuri pe marele arhiepiscop al Cezareii Capapadociei
Anul mântuirii 2009, închinat şi dedicat Sfântului Vasile cel Mare şi tuturor sfinţilor capadocieni ne mijloceşte prilejul duhovnicesc şi binecuvântat de a-l contempla peste timp şi veacuri pe marele arhiepiscop al Cezareii Capapadociei, prieten al sfântului Grigorie Teologul şi frate al sfântului Grigorie de Nyssa, precum sfintele femei mironosiţe pe îngerul Domnului în noaptea Învierii: „Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada” (Matei 28, 3). Încadrarea icoanei personalităţii sfântului Vasile cel Mare în lumina acestui cuvânt evanghelic îndrăznim a o face prin mijlocirea şi duhul cuvintelor sfântului Grigorie Teologul de la începutul acestei meditaţii, rostite într-un poem de după înmormântarea sfântului Vasile cel Mare († 1 ianuarie 379): „Cuvântul lui era precum tunetul pentru că viaţa lui era ca fulgerul”. Rar se va fi putut întâmpla ca în atât de puţine cuvinte cineva să fi reuşit definirea esenţei personalităţii cuiva atât de bine, precum sfântul Grigorie Teologul în cuvântul său despre sfântul Vasile cel Mare. Nimeni nu l-a cunoscut mai bine pe sfântul Vasile decât sfântul Grigorie. În Atena au fost colegi şi prieteni, la mănăstirea din Annesi de pe malul râului Iris din Pont au fost împreună-vieţuitori, rugători şi nevoitori, iar în Capadocia ca ierarhi, au purtat acelaşi jug al lui Hristos şi al ortodoxiei lovită atunci de eretici. „Am purtat preoţia într-un gând cu Vasile”, avea să scrie sfântul Grigorie Teologul într-un epitaf despre sine însuşi (II, I, 93). „Cuvântul lui era precum tunetul pentru că viaţa lui era ca fulgerul”.

Cuvântul lui Moise era precum tunetul în repetarea legii lui Dumnezeu din Deuteronom. Cuvântul lui David era precum tunetul în Psalmi. Cuvântul Sfântului Prooroc Ilie a răsunat precum tunetul în Ninive, iar cuvântul din rugăciunea şi cântarea celor trei tineri a fost de asemenea precum tunetul în cuptorul cel aprins din Babilon. Cuvântul sfântului Ioan Botezătorul avea să răsune precum tunetul în pustia Iordanului. Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos a răsunat precum tunetul în templul din Ierusalim „în ziua cea de pe urmă care este ziua cea mare a praznicului”, când Mântuitorul, stând între iudei, a strigat cu glas mare zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37). De asemenea, glasul lui Dumnezeu Tatăl ce s-a făcut auzit din cer: „Şi L-am preamărit şi iarăşi Îl voi preamări”, a fost perceput de mulţime ca fiind glas de tunet, în vreme ce alţii ziceau: „Înger I-a vorbit!” (Ioan 12, 28-29). Tot glas de tunet trebuie să fi fost şi cuvântul sfântului apostol Petru şi al celorlalţi sfinţi apostoli în marea Duminică a Cincizecimii sau a Pogorârii Duhului Sfânt de la Rusalii, ca să nu mai vorbim de acele şapte tunete care şi-au slobozit glasurile lor pecetluite în Apocalipsă, la strigătului puternicului înger pogorât din cer şi învăluit în nor, având pe capul lui curcubeul, iar faţa strălucindu-i ca soarele şi picioarele fiindu-i ca nişte stâlpi de foc ce se sprijineau pe mare şi pe pământ (Apocalipsă 10, 1-4).

Şi cuvântul vorbit şi scris al sfântului Vasile cel Mare, izvorât din cuvântul lui Dumnezeu, va fi răsunat ca un tunet în Cezareea Capadociei celei de a doua jumătăţi a secolului IV creştin şi patristic. Cuvântul lui era precum tunetul în comentariul la Hexaemeron, în comentariul la Psalmi, în tratatul Despre Sfântul Duh, în scrierile Ascetice, în Regule mari şi mici şi mai ales în cuvintele Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, care-i poartă numele, precum şi în omilii şi cuvântări, în predici şi epistole, pentru că sfântul Vasile cel Mare, precum toţi Sfinţii Părinţi, era ucenic al „fiilor tunetului” (Marcu 3, 17), şi pentru că viaţa lui era ca fulgerul – de pe Sinai, de la Înviere şi Parusie – strălucind în curăţie, desăvârşită întru sfinţenie şi încununată cu îndumnezeirea (Theosis). „Cuvântul lui era precum tunetul pentru că viaţa lui era ca fulgerul” – spune mărturisind sfântul Grigorie Teologul şi stabilind legătura dintre cuvânt şi viaţă, precum cea dintre tunet şi fulger. Tunetul este purtătorul de cuvânt al fulgerului, iar fulgerul este rădăcina şi izvorul tunetului. Sfinţii ucenici de la Emaus mărturisesc „cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24, 19), iar sfântul arhidiacon şi întâiul-mucenic Ştefan mărturiseşte în predica din sinedriu despre Moise spunând că: „era puternic în cuvintele şi faptele lui” (Faptele Apostolilor 7, 22). Cuvântul este măsura faptei şi fapta pe măsura cuvântului.

Aşa l-a perceput şi Sfântul Grigorie Teologul pe sfântul Vasile cel Mare, de aceea exclamă cu admiraţie: Când pun mâna pe Hexaemeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a pricepe temeiurile Creaţiei şi admir pe Creator cu mult mai mult decât înainte. Când citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, care preface în cenuşă limbile rele şi nelegiuite ale ereticilor, sau parcă văd turnul Babel pe cât de rău construit, pe atât de bine dărâmat de Vasile. Când citesc lucrările sale cu privire la Duhul Sfânt, aflu în ele pe Dumnezeul pe Care-L am şi eu şi prind curaj să grăiesc adevărul, sprijinindu-mă pe învăţătura lui despre Dumnezeu şi pe tâlcuirea lui. Când citesc celelalte tâlcuiri pe care le scrie în trei sensuri, mă conving că nu trebuie să mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund mai departe, să cobor din adânc în adânc – că adâncul, spune Scriptura, adânc cheamă (Psalmul 41, 9) – să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge pe culmea cea mai înaltă. Când citesc laudele în cinstea mucenicilor, îmi dispreţuiesc trupul, mă simt solidar cu cei lăudaţi şi mi se trezeşte şi mie dorul de luptă. În sfârşit, când citesc lucrările lui cu cuprins moral şi practic, îmi curăţ cu ele sufletul şi trupul, ajung un templu gata să privească pe Dumnezeu, ajung o harfă duhovnicească pusă în mişcare de Duhul Sfânt, care cântă slava şi puterea lui Dumnezeu” (Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, 30-31). Iată cele mai frumoase cuvinte spuse şi scrise vreodată despre sfântul Vasile cel Mare, de către nimeni altul decât marele său contemporan, prieten şi frate întru Hristos, sfântul Grigorie de Nazianz.
Sfântul Vasile cel Mare este protos atât în soborul sfinţilor capadocieni, cât şi în soborul Sfinţilor Trei Ierarhi. El este mâna care lucrează şi înfăptuieşte ceea ce mintea (sfântul Grigorie Teologul) cugetă şi ceea ce gura (sfântul Ioan Gură de Aur) vorbeşte. Viaţa, opera şi teologia sfântului Vasile cel Mare se constituie într-una din „orele astrale” ale Patristicii, pentru că viaţa, opera şi învăţătura sfinţilor Părinţi sunt comoara Bisericii lui Hristos şi obiectul Patrologiei. Între biografia unui Sfânt Părinte, opera şi învăţătura sa, există o relaţie şi o simbioză. Biografia unui Sfânt Părinte, ca viaţă a sa întru Hristos şi pentru Hristos, este temelia şi cadrul operei lui.

Opera unui Sfânt Părinte, ca totalitate a scrierilor lui, cunoscute şi ajunse până la noi, este aceea care îi transfigurează şi-i împlineşte biografia. La rândul ei, învăţătura unui Sfânt Părinte este esenţa operei lui şi mărturie creştină a vieţii lui. Opera este depozitul învăţăturii. Opera o scrie autorul în timpul vieţii lui, asistat de Duhul Sfânt, iar învăţătura o extrag şi o sistematizează teologii de mai târziu din opera sau scrierile respectivului Părinte. Viaţa creştin-ortodoxă a unui Sfânt Părinte al Bisericii este mărturie lui, opera sau scrierile sale sunt comoara sau tezaurul Bisericii, iar învăţătura sa doctrinară este masajul şi testamentul patristic, din illo tempore in isto tempore, adică din vremea aceea, în timpul nostru. Viaţa, opera şi învăţătura teologică a sfinţilor Părinţi sau a unui sfânt Părinte este însemnată şi pecetluită de limbile de foc ale Duhului Sfânt de la Rusalii.

De aceea, comemorarea sfântului Vasile cel Mare şi a sfinţilor capadocieni ne prilejuieşte un dialog teologic şi duhovnicesc între prezent şi trecut, între începutul secolului al XXI-lea creştin şi sfârşitul secolului al IV-lea patristic în care au excelat în Răsărit sfântul Vasile cel Mare, sfântul Atanasie al Alexandriei, sfântul Efrem Sirul, sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie de Nyssa, iar mai târziu sfântul Ioan Gură de Aur şi chiar Evagrie Ponticul, care ne-a lăsat cunoscutele-i cuvinte – în acord desăvârşit cu tema simpozionului dedicat sfântului Vasile – : „Dacă vrei să fii teolog, roagă-te cu adevărat; dacă te vei ruga cu adevărat, atunci eşti teolog” (Despre rugăciune, 60), evidenţiind „cele două aripi ale vulturului celui mare” din Apocalipsă 12, 14 – rugăciunea şi teologia – necesare şi esenţiale pentru mântuirea sufletului şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel rugăciunea susţine şi hrăneşte teologia, iar teologia sau teologhisirea înaripează rugăciunea. Marii rugători au fost şi mari teologi şi marii teologi au fost şi mari rugători. Ca vorbire a minţii cu Dumnezeu şi urcuş al minţii spre Dumnezeu (Despre rugăciune, 3 şi 36), „rugăciunea duhovnicească este hrana minţii”, spunea acelaşi Evagrie Ponticul (Despre rugăciune, 101), care-l face pe monah asemenea îngerilor (Despre rugăciune, 113).

Teologia cărţilor lui Moise este susţinută de rugăciunea lui de pe Sinai, precum lupta lui Josua cu amaleciţii, de ridicarea mâinilor aceluiaşi Moise pe munte, în rugăciune către Dumnezeu (Exod 17, 8-16). Teologia lui David răzbate din psalmii lui de rugăciune, iar rugăciunea de foc a Sfântului Proroc Ilie este esenţa şi miezul teologiei lui. Rugăciunea celor trei tineri din cuptorul Babilonului este flacăra teologhisirii din cântarea lor doxologică, după cum rugăciunea zilnică întreită a Sfântului Proroc Daniel cu fereastra deschisă înspre Ierusalim, este izvorul şi lumina tâlcuirilor, descoperirilor şi a tainelor cereşti din cartea proorociei sale. O astfel de legătură este atât între rugăciunile Mântuitorului şi cuvintele dumnezeieşti din Sfânta Evanghelie, cât şi între rugăciunile Sfinţilor Apostoli şi teologhisirea epistolelor neotestamentare, precum şi între viaţa de rugăciune a sfinţilor Părinţi şi teologia scrierilor lor, în cazul nostru, între cuvântul cu putere de tunet al sfântului Vasile şi viaţa cu lumină de fulger a lui. Rugăciunea Bisericii lui Hristos prin Duhul Cincizecimii este garanţia teologiei şi teologhisirii creştine, scăldată şi transfigurată deplin în şi prin „lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16) a lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat. Această „lumină neapropiată” a harului dumnezeiesc, pe care o primim prin rugăciune şi o sporim prin contemplaţie, cunoaştere şi teologhisire, este cea care ne atrage, ne ridică şi ne înalţă, prin smerenie şi iubire înspre Cel ce este cu adevărat lumină şi iubire (I Ioan 1, 5; 4, 8).

Cuvintele sfântului Grigorie Teologul despre sfântul Vasile cel Mare: „Cuvântul lui era precum tunetul pentru că viaţa lui era ca fulgerul”, scot şi pun în evidenţă o dată în plus duhul profetic, evanghelic şi apostolic al sfinţilor Părinţi, în sensul cuvintelor sfântului Grigorie Palama care spunea că Duhul Sfânt a vorbit în Vechiul Testament prin profeţi, în Noul Testament prin Apostoli şi în istoria Bisericii prin sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi actualizează, îi continuă şi îi tâlcuiesc pe sfinţii prooroci, apostoli şi evanghelişti. Acelaşi Duh Sfânt care i-a inspirat în Sfânta Scriptură pe prooroci, apostoli şi evanghelişti, îi asistă şi pe sfinţii Părinţi, în viaţa, scrierile şi teologia lor. Prin urmare, sfinţii Părinţi sunt profeţi ai creştinismului, apostoli ai vremurilor lor şi evanghelişti, adică binevestitori şi mărturisitori ai lui Hristos în veacul lor şi în cele următoare. Prin duhul lor profetic, sfinţii Părinţi au înţeles şi au tâlcuit teologia istoriei în lumina revelaţiei dumnezeieşti. Prin duhul lor apostolic, sfinţii Părinţi şi-au înţeles misiunea, trimiterea sau apostolia lor în lumea romană şi în cea bizantină, iar prin duhul lor evanghelic, sfinţii Părinţi au dat glas Evangheliei lui Hristos de la amvoanele lor şi prin scrierile lor.

Duhul profetic, apostolic şi evanghelic al sfinţilor Părinţi – în cazul nostru, al sfântului Vasile cel Mare – i-a făcut să se asemene cu profeţii biblici şi cu sfinţii apostoli şi evanghelişti din Noul Testament prin pătimiri şi exiluri, mucenicie şi mărturisire, putere duhovnicească şi sfinţenie a vieţii. Prin duhul lor profetic, sfinţii Părinţi ai Bisericii „au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei” (Evreii 11, 33-34).

Să ne amintim de felul în care sfântul Vasile l-a combătut pe Eunomiu, i s-a împotrivit lui Valens şi l-a înfruntat pe prefectul Modestus prin cuvintele „Poate că încă n-ai întâlnit un episcop” (Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, pag. 23). Prin duhul lor apostolic, sfinţii Părinţi „au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evrei 11, 36-37). Prin duhul lor evanghelic, sfinţii Părinţi „au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38). Prin duhul profetic, sfinţii Părinţi au fost izbăviţi din pântecele chitului acestei lumi spre propovăduire în pustia Iordanului; prin duhul apostolic l-au urmat şi însoţit pe Hristos printre semănăturile creaţiei spre înmulţirea pâinilor şi pescuire minunată, iar prin duhul evanghelic au fost însoţiţi de Domnul spre Emausul teologhisirii. Prin duhul profetic sfinţii Părinţi s-au ridicat cu mintea spre carul de foc al sfântului Ilie şi în turnul cel de veghe al sfântului proroc Avacum. Prin duhul apostolic sfinţii Părinţi au urcat pe muntele Fericirilor, ascultând cuvântul Domnului, schimbându-se la faţă pe muntele Taborului şi s-au împărtăşit la Cina cea de Taină, pentru a fi martori ai Învierii şi Înălţării Domnului şi a fi răpiţi până la al treilea cer; iar prin duhul lor evanghelic sfinţii Părinţi au mânat înspre adâncul revelaţiei pauline de pe drumul Damascului şi spre înălţimea teologică a vulturului ioaneic din insula Patmos, spre a întregi la nesfârşit soborul celor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă.

Acesta este smeritul nostru cuvânt de închinare dedicat sfântului Vasile cel Mare.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: 13 • Data: 9 martie 2010 • Vizualizări: 961