Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Episcopul Miron Cristea
O introducere biografică în viaţa şi activitatea ierarhului Miron Cristea
Personalitate incontestabilă, distinsul erudit Elie Cristea, a văzut lumina zilei la 18 iulie 1868, în casa părintească din comuna Topliţa-Română, judeţul Harghita, aflată pe valea Mureşului. Născut într-o familie de ţărani, tatăl său, George Cristea era originar din comuna Potoc, judeţul Mureş, iar mama sa, Domniţa, născută Coman, provenea din comuna Galaţi, judeţul Năsăud. Pe linie maternă se înrudea cu Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Nicolae Bălan, fost mitropolit al Ardealului şi Iulia Felix Dan, soţia scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu[1].

George şi Domniţa Cristea au avut opt copii, cinci fete, Ileana, moartă la trei ani, Maria, Ileana, Paraschiva, decedată la patru ani, Elvira şi trei băieţi, Ilie, călugărit sub numele de Miron, Leon şi Toderică, decedaţi de copii. Părinţii celor opt copii au trăit împreună peste şaizeci de ani, în Topliţa Română, unde îşi primeau cu bucurie copiii şi nepoţii. George Cristea, tatăl viitorului patriarh, s-a stins din viaţă la o vârstă patriarhală, în 1924. Soţia lui, Domniţa, a plecat la cele veşnice în acelaşi an, în vârstă de 82 de ani; amândoi îşi dorm somnul de veci în cripta săpată la temelia bisericii de lemn a Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie” din Topliţa[2].

Nou-născutul, Ilie, a primit taina botezului la două zile după naştere. Când copilul a împlinit vârsta de şase ani, a fost trimis la şcoala confesională românească din comună, (1874). Dovedind de la început o dragoste deosebită pentru învăţătură, ajutat şi de o inteligenţă nativă sclipitoare, după trecerea a doi ani, părinţii au hotărât să-şi dea copilul la o şcoală mai serioasă, dintr-un oraş cu dascăli renumiţi.

De la şcoala confesională din Topliţa Română, la vârsta de nouă ani, Ilie Cristea este înscris în clasa a III-a la şcoala primară săsească din Bistriţa Năsăudului. Aici şi-a continuat şi studiile medii, la liceul românesc din localitate, în suferinţa înstrăinării, departe de părinţi şi de toţi cei dragi, la distanţa de 150 km de locul său natal, Topliţa[3]. Pe lângă acestea, este nevoit să înveţe o limbă pe care nu o mai auzise, limba maghiară, şi să îndure dispreţul şi batjocura celor din jur care-l priveau şi considerau un „sălbatic”[4]. Aceste greutăţi au durat timp de şase ani, adică până la terminarea claselor gimnaziale, în 1883, când obţine calificativul „clasa I cu eminenţă”. La 15 ani îl roagă pe tatăl său să-l înscrie în clasa a V-a la liceul românesc din Năsăud. Ca urmare a conştiinciozităţii dovedite la şcoală, în ultima clasă liceală, este ales preşedinte al societăţii literare studenţeşti „Virtus Romana Rediviva”, societate condusă până în momentul alegerii lui Ilie Cristea, de către viitorul mare poet George Coşbuc[5].

La 22 iunie 1887, îşi ia examenul de bacalaureat, fiind singurul care a obţinut calificativul de „maturo-eximio modo”, vădindu-şi neta superioritate în raport cu colegii săi. Imediat după terminarea liceului, în 1887, se înscrie la Seminarul Teologic Mitropolitan din Sibiu, unde renunţă la costumul ţărănesc pe care îl purtase tot timpul în liceu, înlocuindu-l cu „portul domnesc”. În scurt timp s-a impus ca un element cu reale calităţi, astfel devenind, în 1889, preşedintele Societăţii de lectură „Andrei Şaguna”, societate în cadrul căreia activa cu succes pe tărâm literar şi oratoric.

În anul 1890 obţine licenţa în teologie, după care adresează o cerere Consistoriului din Sibiu, solicitând un post în învăţământ pe care îl obţine, fiind încadrat ca învăţător la Şcoala primară din Orăştie, în anul şcolar 1890-1891. Aici îndeplineşte în acelaşi timp şi funcţia de director al şcolii. Tânărul învăţător Cristea publică în ziarul „Telegraful Român” un articol cu titlul: Învierea morţilor, în care autorul dă dovadă că stăpâneşte cunoştinţe temeinice de teologie şi filosofie[6].

Tânărul Ilie Cristea nu se mulţumeşte cu atât şi, avid de învăţătură, în 1891, în luna octombrie, devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Budapesta, fiind trimis de Miron Romanul, mitropolitul Sibiului, la recomandarea profesorului său de pedagogie de la Seminarul andreian din Sibiu, Ioan Popescu.

Studentul Cristea devine, în 1893, preşedintele comitetului ales de Junimea academică română din Budapesta[7]. Din această funcţie, el a luat atitudine publică în presa românească, faţă de unele opere literare ale unor scriitori unguri, ce aveau ca subiect crâmpeie din viaţa poporului român, pe care au denaturat-o grosolan, atrăgându-le atenţia că niciodată românii nu se vor lăsa asimilaţi de rasa maghiară. Anii petrecuţi la Budapesta au fost, nu numai ani de intens studiu şi de formare intelectuală, ci şi de afirmare deplină a personalităţii lui de luptător pentru cauza naţională[8].

În cei patru ani cât a frecventat cursurile universităţii budapestane, Ilie Cristea a făcut studii aprofundate de literatură germană, maghiară şi română, apoi de psihologie şi pedagogie, precum şi de ştiinţe naturale. S-a implicat activ în toate luptele naţionale ale tinerimei universitare, alăturându-se prin strădaniile sale membrilor comitetului Partidului Naţional Român[9].

La finele studiilor de la Budapesta, pentru obţinerea diplomei de doctor în filologia modernă, la 18 mai 1895, susţine teza de doctorat cu titlul: „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu”, un studiu biografic complet dedicat marelui nostru poet naţional. Teza fiind prezentată în faţa unei comisii ungureşti, este lesne de înţeles că tânărul Cristea nu a putut vorbi în studiul său despre patriotismul şi naţionalismul ce se remarcă în întreaga operă eminesciană[10].

Reîntors la Sibiu, lui Elie Cristea îi este încredinţat postul de secretar consistorial de către mitropolitul Miron Romanul, la 1 iulie 1895. Abia după şapte luni de provizorat, a fost ales şi întărit definitiv în acest oficiu, pe care l-a ocupat până în 30 iunie 1902. Pe lângă responsabilităţile secretariale a avut şi sarcina de a se ocupa atât de problemele bisericeşti, cât şi de cele financiare. Între anii 1898-1900 a fost preşedinte al ziarului „Telegraful român”, publicând numeroase articole în domeniul bisericesc şi cultural, prin acestea sprijinind instituţiile şi societăţile culturale.

După ce, în 1901, este ridicat în treapta de arhidiacon, în acelaşi an, în 23 iunie, a fost tuns întru monah de către arhimandritul Augustin Hamzea, stareţul mănăstirii Hodoş-Bodrog de lângă Arad, primind numele de Miron, ca şi al mitropolitului care l-a promovat.

Datorită sprijinului moral şi material acordat unor organizaţii sociale şi culturale, monahul Miron, devine, începând cu anul 1905, directorul „Despărţământului Astrei” şi preşedintele „Reuniunii române de muzică” din Sibiu. În ziua de Rusalii a anului 1908, mitropolitul Ardealului, Ioan Meţianu l-a hirotesit protosinghel arhiepiscopesc[11].

La Caransebeş a fost ales la 4 decembrie 1909 în sinodul ce s-a convocat cu acest scop. În urma alegerilor au rezultat: 31 de voturi pentru protosincelul Dr. Elie Miron Cristea, asesor consistorial în Sibiu, 24 de voturi pentru protosincelul Dr. Iosif I. Olariu, 3 abţineri[12].

În data de 15 aprilie 1910, mitropolitul Ioan Meţianu îl hiroteseşte întru arhimandrit pe protosicelul Miron, pregătindu-l pentru treapta următoare – aceea de arhiereu. Cu acest prilej, mitropolitul i-a înmânat crucea arhierească. Ceremonia hirotoniei a avut loc, marţi, a treia zi de Paşti, la 3 mai 1910, în frumoasa catedrală a Sibiului, la a cărei ridicare a contribuit în mare parte. Instalarea în scaunul episcopesc a avut loc în Duminica Tomii, 8 mai 1910, la ora nouă dimineaţa. La scurt timp după Sfânta Liturghie, proaspătul instalat a deschis şi prezidat sesiunea sinodului eparhial din 1910, după care a primit în audienţă delegaţiile sosite la festivităţi pentru a-şi prezenta felicitările lor.

La Caransebeş, episcopul Miron Cristea a desfăşurat o amplă şi energică activitate de promovare a culturii naţionale, mai ales în rândul românilor bănăţeni; prin aceasta a căutat să răspundă tuturor problemelor ivite în cuprinsul eparhiei, acţionând cu un spirit viu, plin de iniţiativă, dând dovadă de un foarte bun simţ organizatoric[13].

Dacă înfăptuirile sale, ca episcop de Caransebeş, nu au stat întotdeauna în raport direct cu înţelepciunea, priceperea, zelul, entuziasmul şi cu munca neobosită depusă de tânărul episcop, acest lucru s-a datorat, în primul rând, împrejurărilor deosebit de critice şi stărilor încordate din eparhie. Încercările de soluţionare a problemelor existente i-au fost permanent nesocotite de stăpânirea potrivnică; multe zile nefaste i-au fost provocate de prigoana dezlănţuită de către regimul dualist austro-ungar. Însă chiar şi în situaţia dată, ierarhul Miron nu a renunţat nici o clipă la programul ce şi l-a propus încă din momentul instalării sale. A lucrat cu râvnă şi cu suficient spor pentru luminarea clerului şi poporului din eparhie, pentru ridicarea moralului şi întărirea disciplinei în rândul preoţilor, pentru dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice, s-a străduit să echilibreze şi să înmulţească fondurile fundaţiilor culturale, să restabilească pacea între partidele opozante[14].

Abia instalat, şi-a făcut simţită prezenţa în mijlocul enoriaşilor săi, cu prilejul sfinţirii bisericilor renovate din comunele fruntaşe Sacu[15] şi Dalboşeţ, iar apoi a bisericii noi din Buziaş:„Prea Sfinţia Sa Dr. Elie Miron Cristea, însoţit de părintele arhimandrit şi vicar episcopesc Filaret Musta, preotul Gh. Petrescu, secretarul Dr. Cornel Corneanu, asesorul Aurel Moca şi diaconul Ioan Vida, a plecat sâmbătă, în 3 l.c., la Buziaş să sfinţească biserica de acolo. Cu această ocaziune, Prea Sfinţia Sa va cerceta probabil şi domeniul de la Visag, proprietate a eparhiei”[16].

Aceste sfinţiri de biserici erau totodată prilejuri de sărbători naţionale, la care participa nu numai poporul din localitate, ci şi din satele vecine. A mai sfinţit şi bisericile din: Glimboca[17], Făget[18]; în 1911 a sfinţit cu mare pompă biserica reparată din comuna Uzdin[19], o comună mare, românească, situată la extremitatea sud-vestică a Banatului, în apropiere de Panciova, apoi, biserica din Sinersig[20] şi Cliciova[21].

În vara anului 1912, pe valea Almăjului, „P. S. Sa Dr. Elie Miron Cristea a plecat joi, în 19 iulie a.c. la Pătaş, însoţit de vicarul Filaret Musta, secretarul Dr. Cornel Corneanu, … , unde a sfinţit cu mare asistenţă vineri, 20 iulie, biserica din nou reparată de acolo” [22], iar „în ziua de Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, la 8 sept. 1912, P. S. Sa Dr. Elie Miron Cristea va sfinţi biserica din Alibunar şi va rămâne câteva zile în tractul Panciovei”[23].

La biserica din Vârşeţ, neputând participa, trimite binecuvântarea Sa pentru lucrările ce vor urma şi un ajutor bănesc de 2000 cor[24]. Punerea pietrei fundamentale de la mănăstirea „Izvorul Miron” din comuna Româneşti s-a săvârşit în 20 iulie 1912, fără participarea episcopului; numele izvorului se leagă de vizita canonică a ierarhului petrecută cu un an înainte, când clerul şi poporul au hotărât întemeierea unui loc de amintire lângă „Balta Caldă”, botezat de popor „Izvorul Miron”[25].

Prea Sfinţia Sa Dr. Elie Miron Cristea a delegat pe noul protopop, Dr. George Dragomir, pentru sfinţirea bisericii din Ciorda, în 26 august 1912[26]. În ziua de Sf. Parascheva se va sfinţi biserica restaurată din Clopodia prin delegatul episcopesc, protopresbiterul Traian Oprea, iar într-o duminică viitoare, biserica din Borlovenii Noi, prin delegatul, administrator presbiterial, Dr. Ioan Sârbu[27].

Chiar dacă nu a participat efectiv la toate sfinţirile bisericilor din eparhie, ci prin delegaţi anume rânduiţi, episcopul Miron s-a implicat întru totul în săvârşirea lucrărilor începute, atât moral-sufleteşte cât şi material, prin donaţii în bani. În bogata activitate arhipăstorească, Prea Sfinţia Sa Miron Cristea, a rânduit preoţi şi diaconi pentru nevoile duhovniceşti ale credincioşilor, a hirotesit în diferite trepte ale ierarhiei slujitori vrednici şi a conferit distincţii şi grade pentru meritele deosebite ale clericilor, puse în slujba Bisericii noastre.

Organul de presă al eparhiei Caransebeşului, „Foaia Diecezană”, va sprijini activitatea episcopului şi în rezolvarea problemelor şcolare: stabilirea salariilor învăţătorilor[28], procurarea rechizitelor şcolare[29], diversificarea obiectelor de studiu, aprobarea noilor manuale şcolare[30], înfiinţarea bibliotecilor parohiale[31]. Situaţia legilor şcolare nu era deloc favorabilă desfăşurării optime a procesului de învăţământ în limba română din cauza draconicelor legiuiri apponyiene. Mai mult, după intrarea României în război de partea Antantei, s-au luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti, episcopul Miron Cristea şi-a văzut ameninţate principalele unităţi de învăţământ: institutul pedagogic şi şcolile confesionale. Din cauza trimiterii pe front a unora dintre elevii pedagogi, cursurile pentru anii III şi IV nu se mai ţineau.

O primă grijă a noului episcop a fost îndreptată spre pepiniera culturală a eparhiei. Este vorba de seminarul episcopesc şi institutul teologic, motiv pentru care a socotit că înălţarea unei construcţii pentru seminar este cea mai mare şi mai arzătoare trebuinţă a eparhiei[32]. Fondurile necesare nu se puteau obţine decât printr-o colectă publică, el fiind întâiul donator cu suma de 5000 de coroane[33]; pentru aceasta putem, pe drept cuvânt, să-l considerăm pe cărturarul episcop ctitorul acestui edificiu măreţ care, din păcate, din cauza izbucnirii primului război mondial, nu s-a putut înălţa decât după încheierea conflagraţiei, în timpul episcopului Dr. Vasile Lăzărescu. Pentru reuşita noii acţiuni se vor mobiliza preoţi, se vor organiza la anumite intervale de timp şedinţe ale comitetului parohial, iar sumele se vor trimite la oficiul protopopesc sau la centru eparhial. Interesul Episcopului Miron Cristea pentru toate compartimentele vieţii eparhiei sale a dus la diversitatea acţiunilor şi hotărârilor luate de înaltul ierarh.

Preocupat de problemele majore, de interes naţional, vlădica nu a uitat nici de grija celor pe care îi avea în subordine, de aceea a realizat un fond de ajutor al preoţilor[34], iar pentru văduvele şi orfanii acestora, un alt fond de sprijinire[35]. S-a preocupat de înfiinţarea bibliotecilor parohiale, tipărind pentru acestea cărţi şi broşuri cu conţinut religios, moral, naţional, economic, luptându-se pentru salvarea culturii româneşti, a sufletului românesc şi a demnităţii naţionale. A fost iniţiatorul a numeroase colecte pentru diferite scopuri; adresează un circular enoriaşilor în care acordă diferite sfaturi pentru ferirea de ravagiile focului: asigurarea avutului la bănci, ridicarea de construcţii solide de cărămidă şi, nu în ultimul rând, cere mărirea atenţiei în momentul utilizării posibilelor obiecte incendiare[36].
La toate şedinţele sinoadelor eparhiale, Episcopul Miron, în calitate de preşedinte, va lua în dezbatere o serie de probleme ale eparhiei, de ordin economic, social-umanitar, politic, cultural.

Episcopul Miron Cristea a fost prezent si la memorabila zi de 1 decembrie 1918 şi a păstrat, nealterată în timp rezonanţa grandiosului eveniment săvârşit la Alba Iulia, unde cei 2000 de delegaţi intelectuali, în frunte cu toţi episcopii, şi suta de mii de ţărani români s-au grăbit a ajunge. Ei fac parte dintr-o generaţie fericită, pentru că au avut şansa să trăiască în contextul tragic dar şi măreţ al epopeii naţionale: unirea tuturor românilor. În această atmosferă, dimineaţa s-a săvârşit sfânta liturghie, după care, Episcopul Miron Cristea – ca reprezentant oficial al eparhiei de Caransebeş – rosteşte o înălţătoare rugăciune de mulţumire şi pentru sănătatea şi fericita domnie a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria.

Actul propriu-zis al Unirii a fost proclamat la Marea Adunare Naţională, în faţa poporului, imediat după terminarea serviciului divin, sub preşedenţia lui George Pop de Băseşti. Cel care a avut marea onoare de a da citire actului unirii, a fost Vasile Goldiş, în calitate de referent. Discursul ierarhului din Caransebeş a fost primit cu ovaţii călduroase din partea celor prezenţi. Cu iscusinţa-i caracteristică, adresându-se „măritei naţii româneşti”, Prea Sfinţia Sa Dr. Elie Miron Cristea reiterează, într-o sinteză minuţios alcătuită, întreaga istorie de frământări, lupte şi aspiraţii ale poporului român. În finalul discursului, se exprimă: „Am ferma nădejde că glasul vostru unanim şi prin voi glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!”[37]

Imediat după istoricul eveniment, luni, 2 decembrie, în sala tribunalului din Alba Iulia s-au întrunit membrii Marelui Sfat Naţional pentru a desemna reprezentanţii delegaţiei ce avea să înmâneze regelui Ferdinand preţiosul act al Unirii. Aceştia au fost: episcopul ortodox al Caransebeşului, Elie Miron Cristea, cel greco-catolic de Gherla, Iuliu Hosu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, cărora li s-au alăturat Caius Brediceanu din Lugoj şi Mihail Popovici de la Braşov aceştia au plecat în prealabil la Bucureşti pentru a pregăti sosirea delegaţiei oficiale. Deşi nu este amintit de mărturiile contemporanilor, secretarul eparhial Dr. Cornel Corneanu l-a însoţit pe Miron Cristea în această misiune.

În ziua de 31 decembrie 1919 Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, a avut loc ceremonia investirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredinţându-i toiagul arhipăstoresc, simbol al autorităţii chiriarhale şi al înaltei demnităţi ierarhice.

Înălţarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhat a devenit o necesitate istorică. Odată cu realizarea marelui vis al unificării naţionale, poporul român a devenit o importantă componentă a Europei, iar Biserica Ortodoxă Română a început să postuleze imperativul propriei autocefalii. Guvernul României, condus de Ionel I. C. Brătianu, a luat decizia ridicării Mitropoliei din Bucureşti la rangul de Patriarhie printr-un proiect de lege votat de Senat în februarie, iar de Camera Deputaţilor în aprilie 1925. Ceremonia investirii primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a avut loc în data de 1 noiembrie 1925, la Palatul Regal din Bucureşti.

Către sfârşitul anului 1925, suveranul Ferdinand I primeşte o grea lovitură din partea fiului său, principele Carol, moştenitorul tronului: renunţarea acestuia la toate prerogativele de succesor la scaunul de conducător al ţării şi neîntoarcerea sa în ţară timp de zece ani. Pentru că următorul succesor legitim al dinastiei domnitoare, Mihai, nepotul regelui, era minor, Ferdinand alcătuieşte Regenţa, care avea sarcina de a conduce destinele ţării până la împlinirea vârstei majoratului prinţului Mihai. În fruntea acesteia este aşezat Patriarhul României, Dr. Miron Cristea, alături de Principele Nicolae şi George Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Regenţa intră în funcţie în 1927, odată cu încetarea din viaţă a regelui Ferdinand, şi îşi desfăşoară activitatea până în 1930, când se aşază pe tronul ţării regele Carol al II-lea.

Începând cu luna februarie a anului 1938 şi până în momentul mutării sale în rândul drepţilor, la 6 martie 1939, Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Miron Cristea, alături de înalta demnitate de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a îndeplinit şi funcţia de şef al Guvernului României, la chemarea regelui Carol al II-lea de a forma componenţa executivului.

Obosit de munca şi răspunderea grea, cărora le-a făcut faţă cu tinerească şi senină putere, pleacă la sfârşitul lunii februarie 1939 la Canes, în Franţa, pentru a se odihni şi a-şi recâştiga sănătatea şubrezită. Aici nu poposeşte nici opt zile şi, în seara zilei de 6 martie 1939, Patriarhul Miron trece la cele veşnice având conştiinţa împăcată că şi-a îndeplinit misiunea, aici pe pământ, până în ultima clipă a vieţii sale, cu cea mai mare sfinţenie[38].

Note

1. ^ Maria Roşca, Pios omagiu, cuvânt introductiv la vol. „Mihai Eminescu, luceafărul poeziei româneşti”, lucrarea de doctorat a tânărului Elie Cristea, Ed. Ginta Latină, Bucureşti, 1997, p. 6.
2. ^ Ilie Şandru, Valentin Borda, „Patriarhul Miron Cristea”, Casa de editură Petru Maior, Târgu-Mureş, 1998, p. 20-21.
3. ^ Ilie Şandru, op. cit., p. 26.
4. ^ Ibidem
5. ^ Ibidem, p. 27.
6. ^ Maria Roşca, op. cit., p.7.
7. ^ Ibidem, p. 9.
8. ^ Ilie Şandru, op. cit. p.38.
9. ^ Ion Rusu Abrudeanu, op. cit. p. 66.
10. ^ Ibidem, p. 67.
11. ^ Antonie Plămădeală, op. cit., p. 397.
12. ^ Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p. 44-47.
13. ^ Ioan Mâţu, Marciana Corici, Mironică Corici, Foaia Diecezană – Caransebeş (1886-1918) Aspecte socio-culturale, Ed. Helicon, Timişoara, 1999, p. 130.
14. ^ Ilie Şandru, op. cit., p. 95.
15. ^ Foaia Diecezană, XXV, 1910, nr. 39, p. 3.
16. ^ Ibidem, nr. 27, p. 6.
17. ^ Idem, XXVI, 1911, nr. 47, p. 5.
18. ^ Ibidem, nr. 29, p. 3.
19. ^ Ibidem, nr. 19, p. 5.
20. ^ Idem, 1914, nr. 37, p. 4.
21. ^ Idem, 1911, nr. 41, p. 6.
22. ^ Foaia Diecezană, XXVII, 1912, nr. 30, p. 5.
23. ^ Ibidem, nr. 36, p. 5.
24. ^ Idem, 1911, nr. 15, p. 4.
25. ^ Arhiva Episcopiei Caransebeş, V-399/1911, vezi anexa, p. 101-102.
26. ^ F. D., 1911, nr. 38, p. 6.
27. ^ Ibidem, nr. 40, p. 6.
28. ^ A. E. C., III-102/1910.
29. ^ Idem, IV-449/1910.
30. ^ Idem, IV-518/1910.
31. ^ Idem, III-506/1910.
32. ^ Idem, V-230/1910.
33. ^ F. D., XXVI, 1911, nr. 10, p. 2.
34. ^ A. E. C., V-13/1911.
35. ^ Idem, III-182/1917.
36. ^ Idem, V-664/1910.
37. ^ Ion Rusu Abrudeanu, Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Înalt Regent, Omul şi faptele, Bucureşti, 1929, p. 276.
38. ^ Idem, LIV, 1939, nr. 11, p. 5.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 26 martie 2010 • Vizualizări: 2048