Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Rugăciune şi lucrare pentru unitatea Bisericii
Duminica a VII-a după Sfintele Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)
În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, prin conglăsuirea episcopilor Bisericii din toată lumea. Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe este săvârşită de către Biserică prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, Cel ce în ziua Cincizecimii a constituit Biserica lui Hristos, fiind trimis în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Deci, Duminica a şaptea după sărbătoarea Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, este consacrată mărturisirii dreptei credinţe şi unităţii Bisericii. În primul rând, dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Combătând pe ereticul Arie, care învăţa că Dumnezeu adevărat este numai Tatăl, Fiul nefiind Dumnezeu adevărat, ci doar o făptură îndumnezeită, cei 318 Sfinţi Părinţi, adunaţi în Sinodul I Ecumenic de la Niceea, au mărturisit că Iisus Hristos este "Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit".

Deşi S-a înălţat întru slavă la ceruri, totuşi Hristos rămâne pururea prezent în Biserica Sa

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: "Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Aceasta înseamnă că şi urmaşii Apostolilor, adică episcopii, vor fi sfinţiţi şi întăriţi în întreita lor lucrare de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi al unităţii sau al comuniunii. Prin lucrarea Lui, Sfinţii Părinţi de la Niceea au salvat unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei preotului Arie din Alexandria. Duhul Sfânt a făcut ca tot din Alexandria Egiptului să fie şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Dar nu numai un singur Sfânt Părinte trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi dumnezeirea Lui, ci glasul păstorilor celor mulţi, al celor care au rămas statornici în adevărul credinţei şi în comuniunea Bisericii, episcopi care apărau clerul şi credincioşii pe care îi păstoreau, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic, Iisus Hristos (cf. Ioan 10, 11). Printre aceştia s-au arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima, dar statornic în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget, purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită a unei cărămizi, taina Preasfintei Treimi. Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget prin acelaşi Duh Sfânt, devenind astfel adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi, spre a călăuzi pe oameni pe calea mântuirii.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii drept-măritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum să păstrăm unitatea Bisericii, prin dreapta credinţă în Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus, rostită după Cina cea de Taină şi înaintea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: "Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi" (Ioan, 17, 11).

Deci, cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne învaţă că dreapta credinţă nu se păstrează şi nu se învaţă de către unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire şi de vieţuire cu Biserica. Cu alte cuvinte, dreapta credinţă se păstrează în Biserică şi de către Biserică, iar Sfântul Sinod este glasul Bisericii luminat de Duhul Sfânt, pentru a mărturisi dreapta credinţă şi a păstra astfel comuniunea vie cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii veşnice. Dacă ne rupem de Sfânta Biserică, nu mai suntem dreptcredincioşi şi dreptmăritori creştini, deoarece numai în comuniunea Sfinţilor din toate timpurile se păstrează dreapta credinţă mântuitoare şi sfinţitoare. De aceea, un episcop ortodox nu poate fi hirotonit de către un singur episcop, ci de către cel puţin trei episcopi care au confirmat mărturisirea lui de credinţă ortodoxă, ca să se arate astfel legătura acestui nou episcop cu întreg episcopatul ortodox din lume, cu Biserica Ortodoxă întreagă. De asemenea, oricât am fi de inteligenţi sau de învăţaţi, niciodată nu trebuie să interpretăm singuri, de capul nostru, Sfânta Scriptură, ci împreună cu Sfânta Biserică, împreună cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii din toate veacurile şi din toate locurile, împreună cu toţi păstorii sufleteşti, episcopii şi preoţii ortodocşi care păstoresc sau îndrumă comunităţile creştine pe calea mântuirii.

Unitatea Bisericii se păstrează în comuniunea sfinţilor şi are ca scop sfinţirea vieţii

Unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt, spre slava Preasfintei Treimi. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleiaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul Iisus Hristos a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17). La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, din Sfânta şi Marea Joi, Hristos-Domnul va adăuga, în ziua următoare (Sfânta şi Marea Vineri), Jertfa Sa de pe cruce, prin care "S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr" (Ioan 17, 19). Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20) n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite, lovesc necurmat corabia Bisericii. Astfel înţelegem rostul alăturării în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, "una" şi "sfântă", care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, "Duhul Adevărului" şi al unităţii "în legătura păcii" (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Preasfintei Treimi.

Scopul apărării dreptei credinţe este dobândirea vieţii veşnice

Mântuitorul Iisus Hristos spune că "aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Deci, Mântuitorul Iisus Hristos arată că scopul credinţei este viaţa veşnică. Aşadar, ceea ce primim noi prin mărturisirea dreptei credinţe este mântuirea sau viaţa veşnică. Viaţa veşnică se caută încă din timpul vieţii pământeşti. Viaţa veşnică nu este viaţa de după moarte, cum greşit se înţelege uneori. Viaţa veşnică este viaţa omului trăită în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta.

În acest sens, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă mărturisim dumnezeirea lui Hristos intrăm în legătură spirituală cu El. Iar dacă ne unim cu Hristos, Izvorul Învierii şi al vieţii veşnice (cf. Ioan 11, 25-26), prin credinţă, rugăciune, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi fapte bune, ne mântuim, adică dobândim viaţa veşnică. Însă dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, atunci tot ceea ce a făcut El pentru noi nu este lucrare mântuitoare sau dătătoare de viaţă veşnică, deoarece numai Dumnezeu Cel veşnic poate să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. De aceea, în rugăciunea Mântuitorului pentru unitatea Bisericii, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, se spune că Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului puterea să dăruiască viaţă veşnică celor ce cred în El: "I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui" (Ioan 17, 2). Deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, S-a făcut Om ca să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Atanasie al Alexandriei, mare apărător al credinţei ortodoxe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu poate îndumnezei pe om. Dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic, ci un om oarecare, El nu poate dărui oamenilor viaţa veşnică. Iată de ce lupta pentru dreapta credinţă este luptă pentru mântuire sau pentru dobândirea vieţii veşnice. Nu orice credinţă este mântuitoare, ci numai dreapta credinţă sau credinţa ortodoxă, care înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos şi unirea cu El, întrucât El este nedespărţit de Tatăl şi de Sfântul Duh. Astfel, prin Iisus Hristos ne împărtăşim haric de viaţa, iubirea şi bucuria Preasfintei Treimi, "căci prin El avem apropierea către Tatăl, într-un Duh" (Efeseni 2, 18).

Crezul ortodox, sinteza dreptei credinţe a Bisericii lui Hristos

Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată şi mai rătăcită din punct de vedere spiritual. Ea ne cheamă să mărturisim Crezul ortodox aşa cum ni l-au lăsat nouă moştenire Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, şi cei de la Sinodul al II-lea Ecumenic, care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381, când s-a formulat partea a doua a Crezului ortodox, pe care îl rostim la Botez şi la fiecare Sfântă Liturghie, întrucât reprezintă credinţa noastră ortodoxă în formă concentrată. Această credinţă apostolică, formulată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două sinoade ecumenice, iar apoi tâlcuită de Biserică în cărţile de slujbă şi în cărţile de teologie, este lumina vieţii creştine şi temelia mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Însă pentru a păstra dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe trebuie să cunoaştem bine Crezul ortodox, să îl învăţăm pe de rost, noi şi copiii noştri. De asemenea, trebuie să avem în casele noastre cartea numită "Învăţătura de credinţă ortodoxă" sau "Catehismul", care se tipăreşte mai des tocmai pentru a cunoaşte mai bine credinţa noastră ortodoxă şi modul de a trăi duhovniceşte în Biserică şi în societate. Deci Duminica a şaptea după Paşti ne îndeamnă să păstrăm dreapta credinţă, să îi creştem pe copiii şi pe tinerii noştri în dreapta credinţă, să nu ne lăsăm amăgiţi de rătăciri, de tot felul de grupări religioase care caută să-i rupă pe ortodocşi de Biserica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi să-i atragă la gruparea sau comunitatea lor, deşi aceasta a pierdut "credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3).

În concluzie, înţelegem că dreapta credinţă este temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieţii şi fericirii veşnice. Iar dacă pierdem dreapta credinţă, pierdem darul vieţii veşnice, întrucât pierdem certitudinea sau lumina drumului celui adevărat al mântuirii. Dreapta credinţă ne cheamă însă şi la dreapta vieţuire, adică ne cheamă la pocăinţă pentru păcate şi la ridicarea din păcate, la creşterea în virtuţi, la fapte bune de milostenie şi de ajutorare a semenilor noştri. Dreapta credinţă ne cheamă şi la o dreaptă lucrare misionară, aceea de-a transmite Evanghelia iubirii Mântuitorului Iisus Hristos, prin cuvânt şi faptă, generaţiei viitoare, copiilor şi tinerilor, prin educaţie religioasă în familie, în biserică şi în şcoală.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi ale tuturor Sfinţilor, să păstrăm dreapta credinţă ca fiind cel mai mare dar spiritual al vieţii, să creştem în ea şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, cu nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 27 mai 2012 • Vizualizări: 1899