Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Recunoştinţa, firescul demnităţii omului
Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii (A celor zece leproşi) Lc. 17, 12-19
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii, numită şi Evanghelia celor zece leproşi, este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni.

Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos S-a întâlnit cu zece leproşi excluşi din comunitate, care stăteau departe de oameni şi nu se atingeau de semenii lor, deoarece boala lor era una grea şi se putea transmite uşor. Oamenii leproşi în Vechiul Testament aveau un regim special de izolare faţă de oamenii sănătoşi, întrucât boala aceasta provoca descompunerea lor treptată, prin căderea unor părţi din corpul lor, deşi erau încă vii, iar boala era socotită incurabilă, de nevindecat. Fiind izolaţi, leproşii sufereau foarte mult de singurătate şi de umilire, având obligaţia de a spune: "necurat, necurat" (Lev. 13, 45), ca ceilalţi oameni să nu se apropie de ei. Dacă totuşi unii se vindecau printr-o minune, datorită milostivirii lui Dumnezeu şi a credinţei lor puternice, atunci cei vindecaţi aveau obligaţia de a merge şi a se arăta preoţilor. De ce? Pentru că preotul avea cunoştinţe precise privind semnele manifestării bolii, el putea stabili dacă boala este lepră cu adevărat sau altă afecţiune şi dacă vindecarea de lepră era una certă (cf. Lev. cap. 13). Aşadar, lepra, ca boală profund degradantă pentru fiinţa umană, aducea, pe lângă suferinţa fizică, şi una sufletească, produsă de teama unei morţi lente şi de tristeţea izolării sau a excluderii din comunitate a celor care erau bolnavi de lepră.

Hristos împlineşte Legea mozaică şi respectă libertatea oamenilor

Când Mântuitorul Iisus Hristos întâlneşte pe cei zece oameni bolnavi de lepră, care mai mult aşteptau să moară decât să fie reintegraţi în societate, El înţelege suferinţa, izolarea şi umilirea lor, Se milostiveşte de ei şi îi trimite să se arate preoţilor. Îndată ei s-au umplut de speranţa că se vor vindeca şi vor fi din nou printre oamenii sănătoşi. Într-adevăr, pe când mergeau pe cale, deodată, ei s-au vindecat. În Evanghelia de astăzi este semnificativ faptul că Mântuitorul nu le spune leproşilor: "Vindecaţi-vă" sau "Să fiţi vindecaţi", nici nu îi întreabă: "Aveţi credinţă?" Iisus nu le cere să mărturisească în public credinţa lor, nici nu le spune: "Fiţi curaţi de lepră", cum a zis unui lepros (Luca 5, 12-14), ci doar îi trimite să împlinească o poruncă a Legii Vechi, obligatorie pentru toţi cei care erau bolnavi de lepră. De ce a procedat El în acest mod neobişnuit? Mântuitorul Hristos a arătat în acest mod atât smerenia Sa împlinind Legea lui Moise, cât şi respectul Său pentru libertatea oamenilor de-a fi sau nu recunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor care îi ajută în situaţii dificile.

Domnul Hristos putea desigur să-i vindece imediat pe cei zece leproşi, să spună doar un cuvânt, ca ei să se facă sănătoşi. Dar pentru ca cei vindecaţi să fie recunoscuţi ca atare chiar de preoţii care nu-L iubeau pe Iisus şi să fie reintegraţi în comunitate, i-a trimis pe aceşti leproşi să se arate preoţilor, după cum cerea Legea lui Moise. Şi, într-adevăr, cei zece leproşi vindecaţi pe cale s-au grăbit a se arăta preoţilor pentru a fi primiţi între oamenii sănătoşi. Însă atât de mare a fost graba lor de a se arăta preoţilor că s-au vindecat, încât au uitat să preamărească pe Dumnezeu şi să mulţumească lui Iisus Care, de fapt, i-a vindecat îndată după ce i-a trimis să se arate preoţilor. Numai unul din cei zece leproşi vindecaţi "s-a întors şi slăvea cu glas mare pe Dumnezeu" (cf. Lc. 17, 15), iar acesta nu era evreu, ci samarinean, considerat de evrei ca fiind de neam inferior. Apropiindu-se de Iisus, samarineanul vindecat de lepră a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele Lui şi I-a mulţumit. Odată vindecat, el a înţeles repede că vindecarea lui este rezultatul milostivirii lui Dumnezeu, Care a lucrat prin omul Iisus. Indirect, acest lepros a mărturisit că Iisus Hristos este Dătătorul vieţii şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor oamenilor. Văzând Iisus acest gest de recunoştinţă al unui lepros vindecat care preamăreşte cu glas mare pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte Lui cu multă smerenie şi recunoştinţă, a întrebat: "Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" (Lc. 17, 18). Iar samarineanului vindecat care se afla la picioarele Sale, Iisus i-a zis: "Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit!" (Lc. 17, 19). Prin întrebarea Sa retorică: "Dar cei nouă unde sunt" - Hristos Domnul pune în contrast recunoştinţa samarineanului cu nerecunoştinţa celor nouă evrei. Deci întrebarea are înţelesul de reproş sau dojană pentru atitudinea celor nouă care nu mulţumesc.

Recunoştinţa, stare de smerenie şi sănătate a sufletului

De ce Mântuitorul Iisus Hristos aştepta ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce a întrebat El: "Cei nouă unde sunt?" (Lc. 17, 17). Desigur, Iisus nu avea nevoie de recunoştinţa lor, nici nu avea nevoie de lauda lor, deoarece El a săvârşit minunea vindecării lor din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Iisus ne învaţă că dacă omul căruia i s-a făcut bine nu mulţumeşte, el se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva. Prin urmare, leproşii care s-au vindecat trebuiau mai întâi

să-L preamărească pe Dumnezeu - Izvorul vieţii şi al vindecării, şi să-I mulţumească lui Iisus Care a binevoit să-i ajute, şi apoi să se întoarcă la comunitatea lor. Cei nouă leproşi care nu mulţumesc pentru vindecare au uitat prea repede binefacerea arătată lor, au uitat prea repede în ce stare erau înainte de vindecare, iar acum uită şi că sănătatea pe care au primit-o este un dar al lui Dumnezeu, nu un merit al lor.

Iar cel care s-a întors să mulţumească, un samarinean, era un om smerit şi obişnuit cu marginalizarea nu numai din cauza bolii lui, ci şi din cauză că era un străin printre evrei. Probabil că tocmai datorită smereniei sale a avut şi nobleţea sufletească să se întoarcă la Iisus ca să-I mulţumească. Evanghelia ne spune că acesta "slăvea pe Dumnezeu" (cf. Lc. 17, 15). După ce a slăvit pe Dumnezeu, samarineanul vindecat de lepră a venit la Iisus, a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele Lui şi I-a mulţumit, recunoscând, de fapt, că prin Iisus i-a venit vindecarea. El avea în comun cu ceilalţi nouă bolnavi de lepră numai suferinţa bolii, dar se deosebea de ei prin virtutea recunoştinţei. Întrebarea Mântuitorului: "Dar cei nouă unde sunt?" (Lc. 17, 17), a rămas fără răspuns, întrucât cei nouă erau absenţi. Cei nouă, când au dat de bine, au uitat de Dumnezeu! Aşa se întâmplă, foarte adesea, şi în viaţa noastră. Numai când trecem prin necazuri, prin boli sau ispite, atunci cerem în mod stăruitor ajutorul lui Dumnezeu, dar îndată ce am scăpat de suferinţă, de sărăcie, de necaz, uităm de Dumnezeu. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu fericeşte pe cei care sunt nerecunoscători, ci pe cei care sunt recunoscători şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El.

Când omul nu mulţumeşte pentru binefacerile primite, decade spiritual şi se dezumanizează

Evanghelia de astăzi ne arată că omul este cu adevărat om, adică fiinţă raţională şi relaţională, când este recunoscător lui Dumnezeu şi oamenilor pentru darurile şi binefacerile pe care le primeşte. Omul credincios şi demn mulţumeşte permanent lui Dumnezeu pentru că trăieşte în creaţia lui Dumnezeu şi o foloseşte, adică foloseşte aerul, apa, pământul, căldura soarelui şi toate cele făcute de Dumnezeu pentru a susţine viaţa umană. Iar oamenilor care-l ajută le mulţumeşte pentru că recunoştinţa este lumina vieţii în comuniune de valori spirituale.

Când nu mai mulţumim lui Dumnezeu, nici măcar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viaţa, ne dezumanizăm complet. Evanghelia de astăzi ne cheamă, aşadar, să ne umanizăm permanent, să devenim cât mai umani, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui şi mulţumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situaţie dificilă.

Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum este ea motivată, potrivit Evangheliei de astăzi, e o stare nefirească. Nu este firesc şi nici uman, nu este drept şi nici nu este demn să nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor când ni se face un bine. De aceea, în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an, iar în mănăstiri chiar în fiecare zi din săptămână, Biserica aduce mulţumire sau recunoştinţă lui Dumnezeu prin slujba Sfintei Euharistii sau a Sfintei Liturghii euharistice.

Sfânta Liturghie euharistică este lucrarea sfântă de recunoştinţă, de mulţumire pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, cunoscute şi necunoscute, arătate şi nearătate deplin. Forma culminantă a rugăciunii liturgice de mulţumire, adusă de Biserică, începe cu aceste frumoase cuvinte: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale" (Liturghier, Anaforaua euharistică). Dacă în Liturghierele româneşti actuale se folosesc cuvintele: "Cu vrednicie şi cu dreptate", forma originală grecească ar putea fi tradusă şi altfel: "Este demn şi este drept a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta…". Prin contrast, putem trage concluzia că este nedemn şi nedrept să nu mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, adică să profităm de darurile Lui fără să ne gândim la El, la Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce susţin viaţa noastră.

În aceste sens, omul drept este cel care recunoaşte că lumea este darul lui Dumnezeu-Creatorul, iar omul demn sau vrednic este cel care mulţumeşte pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.

Prin urmare, leprosul vindecat din Evanghelia de astăzi, care mulţumeşte lui Dumnezeu preamărindu-L cu glas mare şi mulţumeşte lui Iisus, cu multă smerenie şi recunoştinţă, devine şi el un dascăl sau învăţător al Bisericii. De fapt, o mulţime de oameni vindecaţi prin milostivirea lui Hristos devin învăţători ai Bisericii, o mulţime de oameni păcătoşi care au fost iertaţi sau bolnavi care au fost vindecaţi de neputinţele lor devin dascăli sau învăţători ai noştri. Învăţăm deci de la acest samarinean recunoscător că fiecare om care cultivă întru smerenie simţul recunoştinţei poate deveni un învăţător pentru oamenii care au pierdut simţul recunoştinţei, indiferent de vârstă, stare socială sau etnie. Astfel, din punct de vedere duhovnicesc, e superior nouă cel ce este mai smerit decât noi şi e mai drept şi mai demn decât noi cel care mulţumeşte lui Dumnezeu şi oamenilor mai mult decât noi, când el simte binefacerea şi ajutorul lui Dumnezeu venite prin oameni către el.

Prin mulţumire sau recunoştinţă creştem duhovniceşte în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii

Din Evanghelia de astăzi, învăţăm că, deşi Mântuitorul nu caută slavă sau laudă de la oameni, cere de la noi să dăm slavă lui Dumnezeu, să mulţumim Lui şi oamenilor, ca să creştem duhovniceşte în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră, ci noi avem nevoie ca să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru a ne îmbogăţi duhovniceşte în comuniune de iubire smerită şi sfântă. Dar dacă nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea şi comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, sărăcim duhovniceşte, ne închidem în mulţumirea de sine sau în autosuficienţă egoistă şi posesivă. Întrucât omul a fost creat după chipul Sfintei Treimi, al comuniunii veşnice de viaţă şi iubire, el creşte spiritual numai în starea de comuniune.

Sufletul celui ce spune "mulţumesc" lui Dumnezeu şi oamenilor este mult mai frumos decât sufletul omului nerecunoscător sau nemulţumitor, pentru că omul este fiinţa raţională şi iubitoare, creată ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie, recunoscând-o ca fiind darul lui Dumnezeu şi mediu al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al comuniunii de iubire sfântă cu El şi cu semenii. Uneori chiar şi animalele care au fost vindecate, după cum citim, de pildă, în Vieţile Sfinţilor, arată o anumită recunoştinţă faţă de cei ce le-au ajutat să se vindece. Cu atât mai mult omul, ca fiinţă euharistică sau recunoscătoare ori mulţumitoare, este chemat să mulţumească lui Dumnezeu şi oamenilor prin care Dumnezeu i-a făcut bine.

Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii ne arată că nouă leproşi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat şi de "lepra sufletului", care este nerecunoştinţa sau uitarea binefăcătorului. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de lepra trupului avea şi sufletul sănătos şi liber, sensibil şi capabil să arate recunoştinţă sau să aducă mulţumire cu inimă curată.

În această Duminică a Evangheliei vindecării celor zece leproşi suntem chemaţi să arătăm recunoştinţă, să aducem rugăciuni de mulţumire Preasfintei Treimi pentru darul vieţii, pentru sănătate şi pentru tot ajutorul primit în viaţă. Mai precis, Evanghelia de astăzi ne cheamă să mulţumim părinţilor după trup, care ne-au crescut, educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi duhovnicilor care ne-au format intelectual şi duhovniceşte, celor care ne-au ajutat în vreme de boală, celor care ne-au întărit când eram slabi. Cu alte cuvinte, să mulţumim tuturor celor care prin cuvânt şi faptă ne transmit binecuvântarea şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 17 ianuarie 2011 • Vizualizări: 1891