Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Pocăinţa, vindecarea omului de boala păcatului (2)
Predică tematică la Duminica întoarcerii Fiului risipitor
Sfânta Evanghelie care conţine pilda Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numită Duminica întoarcerii Fiului risipitor.

Rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinţei sincere şi a iubirii milostive, Evanghelia din această duminică ne arată valoarea nepreţuită a pocăinţei, adică puterea vindecătoare, eliberatoare şi înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.

Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul nostru, încât le considerăm fenomene "naturale". Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea "şarpelui", prin care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului (adică dintre conştiinţă şi simţuri), dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, chiar şi "pământul va fi blestemat" (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca întunecare şi slăbire a capacităţii sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii şi ca descompunere a elementelor materiale constitutive ale omului: "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19).

Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi 3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu", cum greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa "de-a fi ca Dumnezeu" este înscrisă în crearea omului "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă calea spre îndumnezeire aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană spirituală vieţuind în trup. Deci, moartea fizică a omului, manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.

Fiind persoană spirituală în trup, coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, omul primeşte de la Creator pământul spre stăpânire, păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creaţia, dacă acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, dacă omul rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.

Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de creaţie sunt multiple.

Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2).

În Noul Testament, păcatul este o stare de înstrăinare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege (cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988).

După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund de faţa sau prezenţa imediată a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu - Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este agravat de ne-pocăinţa omului ca refuz de recunoaştere cu regret a greşelii sale. Mai târziu, între descendenţii primei familii umane, păcatul ia forma violenţei ucigătoare, şi anume Cain ucide pe fratele său Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa sa izvorâtă din iresponsabilitate faţă de greşeala comisă şi nepocăinţă pentru vinovăţia sa.

Întrucât păcatul este mai întâi înstrăinare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare şi ascundere de El (cf. Facere 3, 8), cădere şi moarte spirituală, pocăinţa ca remediu sau vindecare de păcat este întoarcerea omului la Dumnezeu, împăcare cu Dumnezeu, început de viaţă nouă şi recuperare a omului din moartea sufletului.

Cuvântul "pocăinţă", în limba greacă a Noului Testament "metanoia", înseamnă schimbarea minţii sau a modului de a gândi, înseamnă a regreta o faptă rea săvârşită la un moment dat, precum şi o dorinţă a omului de dezlegare sau eliberare de o stare apăsătoare, de vinovăţie pentru răul sau păcatul pe care l-a săvârşit. Pe scurt, pocăinţa este o durere sufletească pentru un trecut întunecat şi apăsător, precum şi dorinţă puternică de schimbare sau convertire, de-a trăi o viaţă diferită.

Pocăinţa - har al iubirii lui Dumnezeu şi răspuns al omului

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată chipuri de pocăinţă şi îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi alţii care s-au pocăit.

În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu îndemnul: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nimeni nu poate împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Chemarea la pocăinţă, harul pocăinţei şi al iertării păcatelor au fost pe deplin împărtăşite de Hristos ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii Sale după Învierea Sa din morţi: "…aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).

În acelaşi timp, adică după Învierea Sa din morţi, Hristos-Domnul dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă şi puterea de-a ierta păcatele: "…Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23).

În ziua Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, vedem că predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocăinţă, iertarea păcatelor şi primirea darului Duhului Sfânt: "Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 38).

Modele sau chipuri de pocăinţă în Noul Testament sunt Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, Zaheu vameşul, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce şi mulţi alţii.

Privind la aceste modele de pocăinţă, descrise atât în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât şi a Noului Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne îndeamnă să urmăm şi noi pilda acestora. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Cunoscând, aşadar, frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea lui de oameni, din Vechiul şi Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim, fraţilor? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoşii. Să ne curăţim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile lui" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic).

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim sufletul şi trupul şi să pregustăm din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia spune despre pocăinţă: "Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune având cuget rău" (cap. 4, 6).

Mulţi ierarhi ai Bisericii, arhipăstori de suflete, precum şi preoţi duhovnici, doctori ai vindecării de patimi, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că au văzut în ea un mare dar şi un mare leac pentru mântuire. În această privinţă Sfântul Isaac Sirul zice: "Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har" (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 72).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, zice: "Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere şi curaj" (Omilii despre pocăinţă 8, 2).

Părinţii Filocaliei arată în mod concentrat ce este păcatul, din ce se naşte el şi cum se vindecă omul de păcat:

"Păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

"Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima" (Marcu Ascetul).

"Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit" (Marcu Ascetul).

"Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie…." (Cuviosul Nichita Stithatul).

Pocăinţa, iertarea păcatelor şi prezenţa Duhului Sfânt în om refac comuniunea lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinţei a fost numită şi "botezul lacrimilor". Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, "botezul lacrimilor" sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie "ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc". (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. VII). Acelaşi Sfânt Părinte spune că "pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă" (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. V, cap. 2).

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: "Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)". Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

"Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: "Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut" (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui." (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte. "...împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos - Domnul nostru…" (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: "…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…" (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15, 7) sau "se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu ca să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă pentru păcatele noastre şi bucurie de recunoştinţă pentru iubirea Lui milostivă, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 14 februarie 2012 • Vizualizări: 1545