Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Iubirea milostivă dobândeşte viaţa veşnică (2)
Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne)
În duminica a treia din perioada Triodului, Biserica a rânduit, cu multă înţelepciune, să se citească Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. Aceasta, pentru a nu nesocoti milostivirea lui Dumnezeu arătată în Evanghelia din Duminica Fiului risipitor şi pentru a nu o considera motiv de delăsare spirituală, crezând că pocăinţa fără fapte bune ar fi desăvârşită. Prin urmare, Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi este Evanghelia faptelor bune izvorâte din iubire milostivă faţă de semenii noştri aflaţi în nevoi şi prin care Hristos Se apropie de noi şi ne cheamă să fim milostivi asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv.

Evanghelia acestei duminici ne descoperă adevărul esenţial al mântuirii, şi anume că Dumnezeu este iubire smerită şi milostivă, iar criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, poziţie socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în timpul vieţii sale pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el ca să participe la bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor.

În Sfânta Scriptură a Noului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău." (…) Iar a doua (poruncă), la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii" (Matei 22, 36-40). Sau: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan 13, 34; vezi şi Luca 10, 27; Galateni 6, 2; Efeseni 5, 2; Tesaloniceni 4, 9 etc.). Despre iubirea de aproapele şi despre modul ei de manifestare ne vorbeşte pe larg Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Sfântul Luca (în capitolul 6, 27-36), încheind cu îndemnul: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv".

Porunca iubirii de Dumnezeu o împlinim mai ales prin rugăciunea smerită unită cu postul, ca fiind o jertfă liber acceptată sau o dăruire de sine lui Hristos, Cel ce, din iubire milostivă, S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor. Această iubire a omului faţă de Dumnezeu se completează cu iubirea omului faţă de aproapele, manifestată prin milostenie, ca răspuns la darurile pe care omul le primeşte de la Dumnezeu, începând cu însuşi darul vieţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: "Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată" (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Mântuitorul Iisus Hristos, în repetate rânduri, îndeamnă la milostenie, zicând: "Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta." (Matei 5, 42); sau "Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică." (Luca 12, 33) etc.. Milostenia înseamnă a dărui altuia din ceea ce-ţi prisoseşte sau chiar din puţinul pe care îl ai.

Milostenia este mărturia dragostei frăţeşti, o eliberare a sufletului omului de egoism şi o deschidere a lui spre oamenii prin care Dumnezeu Se apropie de el. Cu alte cuvinte, milostenia lărgeşte şi transformă sufletul omului, deoarece o faptă bună săvârşită în mod constant devine bunătate a sufletului. Deci milostenia, ca acţiune repetată, devine în om o lumină a sufletului său, îl face milostiv.

Milostenia este o lucrare a vieţii trăite nu doar pentru sine, ci trăite împreună cu alţii şi pentru alţii. În Fericirile pe care Mântuitorul ni le-a lăsat în cuvântarea Sa de pe munte ne spune: "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Altfel spus, prin milostenie, ne pregătim să primim mila lui Dumnezeu. Dacă înţelegem mila lui Dumnezeu faţă de noi, o împărtăşim şi altora prin milostenie, devenind astfel un mijlocitor şi un mărturisitor al milei lui Dumnezeu printre oameni. De aceea, rugăciunea stăruitoare "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă" pune sufletul omului într-o stare de milostivire şi îndeamnă la milostenie faţă de cei din jur. Mila lui Dumnezeu este iubirea Lui părintească faţă de oameni. Mila lui Dumnezeu nu înjoseşte pe om, ci lărgeşte sufletul acestuia, încălzeşte inima sa şi deschide mâinile sale pentru a deveni mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel ce ajută pe oameni. Astfel, mâinile iubirii şi milei lui Hristos pentru cei săraci sau nevoiaşi sunt mâinile oamenilor care îi ajută pe aceştia. Când Duhul lui Hristos este prezent în viaţa oamenilor, atunci mâinile lor, în mod firesc, devin mâinile iubirii lui Hristos. Deci, mai ales prin milostenie, înţelegem duhovniceşte ce înseamnă Biserica - Trupul tainic al lui Hristos, care ajută pe cei ce au nevoie de ajutor şi cer lui Hristos în rugăciune: "Doamne, miluieşte-ne!" sau "Doamne, ajută-ne!". Milostenia este, aşadar, nu doar o datorie morală, ci şi o experienţă mistică sau tainică a creştinului ca împreună-lucrător cu harul iubirii milostive a lui Hristos – Capul Bisericii. Milostenia smerită ne învaţă cum lucrează harul lui Dumnezeu Cel milostiv în omul care devine milostiv, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 36).

Milostenia poate fi una sporadică sau una permanentă

Există oameni milostivi doar de sărbători, mai ales de Crăciun şi Paşti. Această milostenie este sporadică sau episodică. Dar Biserica trebuie să organizeze milostenia şi într-o formă permanentă sau constantă prin instituţii de caritate sau filantropice. Vedem în Sfânta Scriptură cât de mult pot ajuta la dobândirea mântuirii generozitatea, bunătatea, milostenia, schimbarea noastră din oameni zgârciţi în oameni generoşi, din oameni lacomi în oameni darnici. Pilda cea mai cunoscută este pilda vameşului Zaheu (cf. Luca 19, 1-10), care dintr-un om lacom şi dornic să se îmbogăţească, prin orice mijloace, devine om milostiv şi darnic, fiind copleşit de bunătatea şi cinstea acordate lui de Mântuitorul Iisus Hristos, deşi nu le merita. Vameşul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

Mai vedem însă în Evanghelie şi un alt fel de milostenie decât milostenia socială sau îndreptată direct spre săraci, şi anume milostenia cultică. De pildă, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că persoana care a oferit cel mai mult în cutia templului din Ierusalim a fost o văduvă care a dat doi bănuţi (cf. Luca 21, 1-4). De ce? Pentru că "aceasta din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viaţă" (Luca 21, 4). Probabil, această femeie considera că banii ei sunt prea puţini ca să-i dea unui sărac şi din acest motiv a dat cei doi bănuţi ai ei unei instituţii care putea ajuta pe săraci, dacă adăuga la bănuţii acestei văduve alţi bani dăruiţi templului de către oameni care puteau oferi mai mult. În bănuţul văduvei dăruit templului din Ierusalim vedem oarecum chipul milosteniei permanente sau instituţionalizate pe baza legăturii permanente dintre cult şi caritate, dintre rugăciune şi milostenie, legătură pe care o predică şi o cultivă Biserica. Astăzi, din bănuţul multor bătrâni pensionari se construiesc biserici noi şi sunt ajutaţi săracii parohiei.

Milostenia este de două feluri: materială şi spirituală

Într-o vreme de multă sărăcie pare nepotrivit să îndemnăm pe fiecare om în parte să mai facă milostenie materială. Şi, cu toate acestea, nimeni nu se poate plânge că n-ar putea face deloc milostenie, dacă ne gândim că milostenia poate fi şi una spirituală. Dacă avem un bănuţ în buzunar şi l-am dat, nu-l mai avem. Aceasta este o milostenie materială limitată. Dacă însă avem credinţă multă în suflet şi o dăruim sau o transmitem copiilor şi celor din jur, ea nu se împuţinează, ci se înmulţeşte. Dacă avem bunătate în suflet şi o dăruim în jurul nostru, ea nu se împuţinează, ci se înmulţeşte. Chiar dacă nu avem nimic material de oferit, putem oferi, totuşi, o mână de ajutor unui om bolnav, unui om bătrân, unui om singur, ajutându-l să ducă o găleată cu apă sau ajutându-l să cureţe locuinţa. Şi aceasta este o milostenie. Nu ne costă bani, ci doar un mic efort pentru noi care suntem mai sănătoşi decât el.

O altă formă a milosteniei care nu implică nimic material este vizitarea bolnavilor, bătrânilor şi a celor singuri. Astfel, facem milostenie din însăşi prezenţa noastră alături de cei singuri. Există oameni care nu sunt foarte săraci din punct de vedere material, dar sunt foarte singuri, descurajaţi, părăsiţi sau abandonaţi, având sentimentul că familia şi societatea nu mai au nevoie de ei. Copiii nu se mai interesează de părinţii lor sau rudele i-au uitat. Or, sufletul omului nu se hrăneşte doar cu pâine, ci şi cu prezenţa iubitoare a celor din jur, mai ales a celor pe care i-a ajutat cândva şi de la care aşteaptă un dram de recunoştinţă. Un sfat bun oferit unui om dezorientat este un act de milostenie. Un cuvânt de învăţătură de credinţă pentru cineva care n-a avut şansa să înveţe religia în şcoală, deşi este botezat creştin, un sfat bun pentru cel ce nu ştie cum să trăiască viaţa creştineşte, dar mai ales o rugăciune pentru cel ce nu se mai poate ruga, pentru că este prea bolnav, ori nu ştie să se roage şi să se spovedească, pentru că n-a făcut-o niciodată - toate acestea sunt acte de milostenie! În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că "dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste). La fel, cuvântul de îmbărbătare pentru omul deznădăjduit, cuvântul de mângâiere sau consolare pentru persoanele care şi-au pierdut părinţii sau copiii, soţul sau soţia. Toate aceste milostenii spirituale sunt numite "fapte ale milei sufleteşti", în cărţile catehetice sau în cărţile noastre de rugăciune. Acest fel de milostenie este menţionat de către Mântuitorul Iisus Hristos atunci când zice: "Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntru vostru" (Luca 11, 41). De fapt, această stare interioară de dăruire de sine ca iubire milostivă este cea care generează şi faptele milosteniei materiale şi le dă valoare duhovnicească.

Către cine trebuie să se îndrepte milostenia noastră?

Răspunsul potrivit ar fi că milostenia noastră trebuie să fie îndreptată către toţi oamenii, însă cu o anumită rânduială, "... în ordinea cuvenită (…). Şi care e acea ordine? De a arăta o mai mare îngrijire pentru cei de aceeaşi credinţă". (Sfântul Ioan Gură de Aur). Prin acesta nu înţelegem că milostenia se îndreaptă exclusiv către cei de aceeaşi credinţă cu noi. Deci, milostenia se adresează şi către cei care nu sunt de aceeaşi credinţă cu noi, după cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii: "Nu şovăi a da un dar binecuvântat săracului. Căci e o faptă de milostenie. Nici celui de altă credinţă. Căci darul binecuvântat nu se vătăma de către cel de altă credinţă. Ci mai degrabă îl binecuvintează pe acela. Şi se poate întâmpla ca prin binecuvântarea ce are în sine puterea lui Dumnezeu să vină şi acela la cunoştinţa adevărului…" (Sfinţii Varsanufie şi Ioan).

Aşadar, milostenia noastră trebuie să-i cuprindă atât pe cei buni, cât şi pe cei răi, pentru că "cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe leneş." (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Nu trebuie să facem noi investigaţii în ceea ce priveşte credinţa, viaţa sau meritele celui care primeşte milostenia "… căci nu se cade să-l cercetezi pe om de unde este şi al cui este; a lui Dumnezeu zidire este, măcar elin de este, sau evreu, sau fără de lege, lui îi trebuie ajutor de la tine." (Sfântul Ioan Gură de Aur).

De asemenea, nu trebuie să-l judecăm pe cel care cere sau are nevoie de ajutorul nostru, pentru că, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, nu ni s-a poruncit să judecăm sau să blamăm noi faptele cuiva: "Nu ţi s-a poruncit să osândeşti tu lenea, ci să alini sărăcia. Nu ai fost pus să învinuieşti păcatul, ci să vindeci suferinţa! Nu să ocărăşti trândăvia, ci să întinzi mână de ajutor celor căzuţi! Nu să ţii de rău viaţa cerşetorului, ci să-l scapi de foame. Dar noi facem dimpotrivă. Nu uşurăm cu datul din averi sărăcia celor ce întind mâna, dar zgândărim cu noianul învinuirilor rănile săracilor". Aşadar, Dumnezeu nu răsplăteşte milostenia pentru viaţa celui care o primeşte, dacă este sfântă sau păcătoasă, ci pentru intenţia bună, dragostea şi bunătatea dăruitorului.

Deşi milostenia noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi, fără să-l judecăm pe cel căruia îi oferim ceva, trebuie, totuşi, să avem şi discernământ, pentru ca milostenia noastră să nu devină încurajare pentru cerşetorie, lene sau răutate. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul (150-215) spune că "…este drept să ajuţi pe cel nevoiaş, dar nu-i bine să încurajezi lenea. (…) Este binecuvântat lucru să ajuţi pe cineva să-şi ducă povara, dar nu se cuvine să-l ajuţi să şi-o dea jos" (Clement Alexandrinul). De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) îndeamnă la discernământ şi multă prudenţă privitoare la destinatarii milosteniei noastre: "Negreşit nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri (a milosteniei) celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să înmoaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: "Am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc" (Matei 25, 35) şi celelalte". În scrierile sale, Sfântul Vasile adresează permanent îndemnuri la milostenie şi întrajutorare, el fiind, de asemenea, un mare luptător împotriva tuturor inegalităţilor sociale, însă, în acelaşi timp, îndeamnă la o milostenie raţională: "Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer" (Sfântul Vasile cel Mare). Nu este uşor să facem întotdeauna deosebirea între cel care are nevoie imediată de ajutor şi cel care şi-a făcut din cerşetorie o "meserie", însă atunci când suntem siguri că cel care cere ajutorul nostru nu face aceasta cu sinceritate, ci cu viclenie şi cu scopul de a-şi acoperi lenea sau de a-şi hrăni alte patimi, atunci îl putem refuza, păstrând ajutorul nostru pentru cei care cu adevărat au nevoie de el şi care, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, "suferă necazul cu răbdare".

Există multe feluri în care Hristos Domnul vine la noi şi întinde mâna Sa cea nevăzută spre noi, pentru ca noi să devenim mâinile iubirii Sale milostive către oamenii care au nevoie de ajutorul nostru.

Milostenia îl ajută nu numai pe cel ce primeşte, ci mai ales pe cel ce dăruieşte

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens că: "…milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, nu pentru cei ce iau, ci pentru cei ce dau, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult", deoarece "…nu dai atât cât iei! Dai argint, şi primeşti Împărăţia cerurilor. Pui capăt sărăciei, şi te-ai împăcat cu Stăpânul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul e pământesc, răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne! Datul se strică, răsplata e mai presus de stricăciune". Deci, vedem că milostenia are valoare veşnică, este lumină netrecătoare adunată în sufletul celui ce o săvârşeşte.

Timpul Postului Sfintelor Paşti este, aşadar, o mare binecuvântare pentru noi de a învăţa şi mai mult ce este milostenia ca rodire a milei lui Dumnezeu în sufletul nostru. Când oferim ceva altora, cu dragoste frăţească dezinteresată, primim în schimb o lumină tainică în sufletul nostru. Toate faptele bune pe care le-am făcut în viaţă revarsă lumină harică în sufletul nostru. De aceea, în ziua Judecăţii, Hristos-Domnul priveşte la lumina harică adunată prin rugăciune, pocăinţă şi prin milostenie în sufletul celui credincios şi darnic. Iată cum bucuria mântuirii omului depinde de intensitatea iubirii milostive din sufletul său, spre slava Preasfintei Treimi şi fericirea sfinţilor. Amin.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 18 februarie 2012 • Vizualizări: 1519