Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Iertarea aproapelui ne face milostivi ca Dumnezeu
Duminica a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)
Datoriile oamenilor faţă de Dumnezeu sunt multele lor greşeli sau risipirea darului vieţii înseşi

Slujitorul căruia stăpânul i-a iertat marea sa datorie, dar care n-a voit să-i ierte unui semen al său o mică datorie, este numit "slugă vicleană" (Matei 18, 32). Văzând slujitorii stăpânului iertător şi milostiv că iertarea arătată de el nu a îndemânat pe datornic să ierte şi el la rândul său, s-au întristat foarte mult. Îndată, ei au spus stăpânului lor cât de viclean şi rău era datornicul căruia stăpânul milostiv i-a iertat datoria. Atunci stăpânul iertător şi milostiv a revenit asupra hotărârii sale iniţiale şi a trecut de la bunătate la dreptate, pedepsind pe datornicul căruia i s-a iertat datoria, dar care n-a voit să ierte datoria unui mic datornic al său. Sfânta Evanghelie ne spune că stăpânul s-a mâniat pe datornicul neiertător, l-a judecat şi "l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria" (Matei 18, 34). Judecata sau pedeapsa aceasta poate fi înţeleasă duhovniceşte ca pedeapsă în timpul vieţii pământeşti sau ca osândire a omului neiertător în ziua judecăţii sale particulare, după moartea trupului, încât sufletul său ar putea fi iertat doar prin rugăciunile altora pentru el.

Înţelesul duhovnicesc al acestei pilde este următorul: împăratul sau stăpânul care se socoteşte cu slugile sale datornice este Însuşi Dumnezeu, Care are o mulţime de datornici, şi anume toţi oamenii sunt datornicii Lui, pentru că de la El au primit toţi oamenii darul vieţii, sufletul nemuritor şi chemarea la viaţă veşnică fericită. Când noi însă folosim în mod greşit sau negativ darurile pe care El ni le-a dăruit, săvârşind răul cu gândul, cu vorba sau cu fapta, ne îndatorăm lui Dumnezeu cu însăşi valoarea incalculabilă a sufletului nostru, care este mai de preţ decât lumea întreagă (cf. Marcu 8, 36). Deci, devenim datori pentru că suntem risipitori ai darurilor lui Dumnezeu şi pentru că uităm de Dumnezeu şi nu suntem recunoscători Lui. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt necugetat, cu fiecare faptă neroditoare de bine pe care o săvârşim, ne îndatorăm, pentru că folosim în mod păcătos şi păgubitor gândirea, vorbirea şi făptuirea noastră. Mulţimea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu-Dăruitorul este simbolizată, în pilda din Evanghelia de astăzi, prin cei 10.000 de talanţi. După cum am spus mai înainte, în vremea Mântuitorului, un talant conţinea 49,077 kg de aur, deci 10.000 de talanţi însemna 490.770 kg de aur, adică peste 490 de tone de aur. Iar 100 de dinari echivalau cu doar 450 gr de argint. Deci datoria imensă şi înfricoşătoare a slujitorului către stăpânul său simbolizează datoria păcatelor omului, săvârşite ca risipire a darurilor lui Dumnezeu din viaţa sa şi ca îndepărtare de la calea mântuirii. Când gândirea raţională a omului sau inteligenţa lui este pusă în slujba pă-catului, a răului, atunci omul se îndatorează, întrucât pierde harul sfinţitor al vieţii şi se scufundă în vidul neascultării şi despărţirii lui de Dumnezeu. Când voinţa omului nu mai urmează voinţei lui Dumnezeu, el se îndatorează, fiindcă pierde binecuvântarea conlucrării şi comuniunii cu Dumnezeu. Când iubirea omului se leagă în mod pătimaş de lucrurile limitate şi trecătoare, el se desparte de Dumnezeu Cel nemărginit şi veşnic, îndatorându-se Lui pentru că n-a răspuns chemării Sale de-a participa la viaţa cerească nelimitată şi veşnică. Din acest motiv, nimeni dintre oamenii păcătoşi nu se poate mântui (dobândi viaţa veşnică), dacă nu i se iartă păcatele sau greşelile, pentru a reface astfel legătura sa cu Dumnezeu izvorul vieţii veşnice.

Să fim asemenea lui Dumnezeu Cel iertător şi drept

Din Evanghelia de astăzi înţelegem că Dumnezeu este în acelaşi timp milostiv şi drept. Când ne pocăim şi cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv şi iertător. Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, şi în mod viclean şi egoist doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate faţă de semenii noştri, adică nesocotim iertarea Lui şi nu o facem roditoare faţă de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră şi a celor asemenea nouă. Deci, Dumnezeu este milostiv, dar şi drept, iertător, dar şi îndreptător, în înţelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăinţa spre îndreptare. Astfel, Dumnezeu Cel milostiv şi iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv şi neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este şi el iertător asemenea lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El şi împlinesc voia Lui, adică numai sfinţii. Prin urmare, omul care nu iartă altora greşelile lor nu poate dobândi sfinţenia care vine de la Dumnezeu. Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă, milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăinţă şi iertare, prin rugăciune şi prin fapte bune. Oamenii sfinţi sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt şi drepţi sau îndreptători ai altora, precum şi Dumnezeu este drept şi îndreptător al celor ce rătăcesc sau greşesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învaţă că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precede dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoşi, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare şi n-o arată semenilor prin iertare şi fapte bune.

Biserica a primit de la Hristos Însuşi porunca iertării greşelilor oamenilor

Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34). De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăinţa şi postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noştri toate greşelile lor ca să simţim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi ale mândriei.

Uneori, iertarea greşelilor semenilor noştri cere luptă cu noi înşine, răstignire a mâniei şi a dorinţei noastre de răzbunare

Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare uşoară, deşi, teoretic, mulţi oameni ştiu că dacă eşti creştin adevărat trebuie să ierţi altora greşelile lor. Sunt însă unele situaţii dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur şi simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară. Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greşelile lor, în mod sincer, total şi definitiv, adică "din toată inima", ei au nevoie de o schimbare interioară. Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu răutate. Însă Sfânta Evanghelie ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu. El sigur ceartă şi pedepseşte cu dreptate, fiind Judecătorul şi Mântuitorul lumii, al viilor şi al morţilor.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul "te iert, dar nu te uit", se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greşelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmaşii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre. Pildă de urmat în această privinţă ne sunt Sfinţii martiri sau mucenici, care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau şi-i duceau la moarte, aşa cum a făcut arhidiaconul Ştefan, cel dintâi dintre mucenici, dar şi mulţi alţii. Din Vieţile sfinţilor martiri se vede că aceştia simţeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferinţelor, o putere a prezenţei iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate şi la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfinţenia iertării ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om. Sfinţii mucenici sunt numiţi Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării şi al răutăţii, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv şi iertător.

Iertare divină şi responsabilizare umană

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor noştri greşelile lor, trebuie, mai întâi, să ne rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba între oameni vine şi din lucrarea diavolului care tulbură sufletul oamenilor. "âO diábolos" în limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce desparte, cel ce asupreşte şi tulbură viaţa oamenilor şi relaţiile dintre ei. Adesea, el învrăjbeşte membrii familiei, vecinii şi prietenii şi îi împiedică să facă împreună o lucrare folositoare. Înţelegem, aşadar, că iertarea sinceră a greşelilor altora presupune o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi. Dacă uneori, printr-o pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârşim şi noi tocmai păcatele pentru care am judecat pe alţii, trebuie să înţelegem din aceasta că e mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru semenii noştri ca să se ridice din păcate decât să-i judecăm, considerându-ne superiori lor, adică fără greşeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia acestei duminici este una a iertării, dar şi una a responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, o Evanghelie în care Dumnezeu, deşi este milostiv şi îndelung răbdător, totuşi nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare. De ce? Pentru că El nu voieşte ca iubirea Lui să se oprească la noi, ci doreşte ca iubirea Lui să ajungă prin noi la alţii, ca noi să devenim asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător. Evanghelia ne îndeamnă, aşadar, să înmulţim binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta, creştem duhovniceşte şi ne sfinţim, adică devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin noi, când iertăm şi noi altora greşelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi. Dumnezeu voieşte ca noi să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni. Astfel se opreşte violenţa, se stinge ura, se înlocuieşte răutatea cu bunătatea şi se schimbă "iadul" vieţii noastre în "bucurie a raiului", prin luminarea minţii şi a inimii noastre încă din viaţa aceasta pământească.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri. Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: "Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean" (Matei 6, 12-13). Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 26 august 2011 • Vizualizări: 1659