Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Hristos aduce bucuria învierii în locul suferinţei îndoliate
Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16
În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, vedem milostivirea lui Dumnezeu faţă de oamenii îndureraţi şi faţă de cei morţi. Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte durerea fiecărui om, dar şi măsura răbdării lui.

Minunea aceasta nu s-a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L-a invitat în satul Nain pe Iisus împreună cu ucenicii Săi; nimeni nu L-a chemat să aducă alinare durerii mamei care jelea pe ultimul drum, de la casă la mormânt, pe unicul ei copil. Şi totuşi Iisus a venit, din proprie iniţiativă, având iubire milostivă faţă de oamenii îndureraţi ca urmare a morţii celor dragi ai lor.

Mântuitorul Hristos alină durerea şi întristarea oamenilor îndoliaţi

La singurătatea văduviei, în viaţa acestei femei din Nain s-a adăugat şi durerea morţii unicului său copil. Sărmana femeie spera ca acest unic fiu al ei să fie un reazem sau un ajutor la bătrâneţe, dar speranţa ei s-a spulberat. Murind unicul ei copil, ea a trăit cea mai intensă şi mai puternică durere, şi anume durerea mamei care-şi înmormântează unicul ei copil. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în satul Nain să aline durerea acestei mame îndoliate, întrucât Lui Îi este milă de toţi oamenii suferinzi şi îndureraţi. În acelaşi timp, El doreşte să dăruiască viaţă tânărului care a plecat prea devreme din viaţa pământească.

Nu ştim cum îl chema pe fiul văduvei din Nain, pentru că Evanghelia nu ne spune nimic despre numele lui şi al mamei sale. Aceasta înseamnă că femeia îndoliată, adică mama îndurerată care îşi duce spre cimitir pe unicul său fiu, reprezintă pe toate mamele îndoliate, iar tânărul mort purtat în sicriu spre cimitir reprezintă pe toţi tinerii care mor şi lasă în urma lor multă durere părinţilor care i-au născut şi i-au crescut.

Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte minunea învierii tânărului din Nain arătând astfel iubire milostivă şi smerită, adică iubire care suferă împreună cu cei ce suferă. Iubirea aceasta milostivă se numeşte compasiune, adică împreună-pătimire cu cei ce pătimesc din pricina durerii sufleteşti. Evanghelia ne arată în puţine cuvinte cum Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul şi Stăpânul vieţii, Se întâlneşte cu moartea şi cu durerea oamenilor, fiind El Însuşi un "om al durerii" şi al suferinţei Răstignirii, dar şi biruitorul morţii prin Înviere.

Când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu vine să-l mângâie şi să-l întărească

Evanghelia ne spune că "văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!" (Lc. 7, 13). El, Care a plâns pentru prietenul Său Lazăr când l-a văzut mort; El, Care a zis: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!" (Mt. 5, 4), acum în mod surprinzător spune acestei mame îndurerate: "Nu plânge!"

De ce i-a spus El femeii îndoliate: "Nu plânge!", când plânsul era manifestarea firească a durerii din inima ei? Pentru că El ştia că femeia se află la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri copleşitoare. Deci, când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa, întrucât Îi este milă de orice om îndurerat. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, deşi înviat din morţi şi înălţat la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos suferă până la sfârşitul veacurilor potrivit suferinţei fiecărui om. Cu alte cuvinte, taina Crucii Lui, ca iubire jertfelnică, este asumată în Învierea Lui, iar Învierea Lui arată slava Crucii Lui ca biruinţă a iubirii răstignite asupra păcatului şi morţii.

Aşadar, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de această femeie văduvă şi îndoliată îi spune: "Nu plânge!" Prin aceasta El ne arată ce trebuie să facem noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, şi anume când vedem în jurul nostru durere şi întristare, oameni îndureraţi sau îndoliaţi, să mergem spre ei, să nu aşteptăm să ne cheme, deoarece nici Hristos nu a fost chemat în satul Nain, ci S-a dus acolo unde durerea era copleşitoare. Hristos săvârşeşte minuni pentru a întări sufleteşte pe omul suferind sau îndurerat, ca acesta să nu se simtă singur, neajutorat şi părăsit.

Avem datoria să fim solidari cu toţi oamenii îndoliaţi

În tâlcuirea Evangheliei Duminicii a XX-a după Rusalii, de obicei se pune accentul pe învierea tânărului din satul Nain, înţeleasă ca un îndemn adresat tinerilor de a se ridica din moartea spirituală a patimilor egoiste, din indiferenţă sau nepăsare spirituală. Totuşi, considerăm că Mântuitorul Iisus Hristos S-a gândit în primul rând la durerea mamei, durere însoţită de neputinţa sa de a-şi ajuta fiul decedat şi de nedumerire privind viitorul vieţii ei pe pământ. Iisus i-a zis mamei îndurerate: "Nu plânge!" Iar copilului mort i-a zis: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!"

Din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm, aşadar, că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor. În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos, adică mila sau harul lui Dumnezeu.

Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune "Nu mai plânge!" celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit.

Uneori, oamenii îndoliaţi, care nu au fost consolaţi sau ajutaţi la timp să dea un sens durerii lor, s-au descumpănit sufleteşte, iar unii chiar şi-au pus capăt vieţii pentru că nu au mai putut suporta prea multa durere a pierderii celor dragi. Deci, vedem că a mângâia sau a consola persoana sau familia îndurerată este un ajutor sufletesc de mare preţ şi un semn de multă bunătate a inimii, o dovadă a iubirii milostive frăţeşti. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng" (Romani 12, 15).

Evanghelia de astăzi ne cheamă, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Harul lui Dumnezeu lucrează prin trupul omenesc. Trupul morţilor trebuie îngrijit cu respect, iar moaştele sfinţilor, venerate

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia după Luca în care se vorbeşte despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune că Mântuitorul Iisus Hristos a atins cu mâna Sa proprie sicriul în care se afla trupul tânărului mort, ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat poate dărui viaţă oamenilor, întrucât "El este învierea şi viaţa" (cf. Ioan 11, 25). Dar Iisus S-a atins de sicriul care conţinea trupul unui om mort, deşi acest gest nu era unul obişnuit în tradiţia iudaică, şi pentru a ne învăţa că trebuie să ne apropiem cu respect de sicriul sau mormântul în care se află trupul omului decedat, deoarece trupul acesta este chemat la înviere şi la viaţă veşnică, după cum se spune în Crezul ortodox: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie". Însă respectul pentru sicriul şi mormântul în care se află trupul creştinului decedat trebuie să fie şi mai mare, deoarece, prin Botez şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie, trupul creştinului a devenit "templu al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). Iar când unui creştin trecut la Domnul i se recunoaşte oficial de către Biserică sfinţenia vieţii sale, atunci osemintele lui se numesc "Sfinte Moaşte" sau "Sfinte Relicve" şi ele trebuie venerate sau cinstite împreună cu icoana sa, deoarece sfinţenia din sufletul sfântului a pătruns şi în materia trupului său, care este epifania sufletului său activ în toate faptele sale săvârşite pe pământ, printre oameni.

Moaştele sfinţilor care au trecut la Domnul sunt cinstite sau venerate nu pentru materia lor, ci pentru lucrarea harului Duhului Sfânt în ele şi prin ele, potrivit adevărului exprimat de către psalmist în cuvintele: "Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Ps. 67, 36). Numai harul Duhului Sfânt prezent în moaştele sfinţilor le dăruieşte acestora putere tămăduitoare şi sfinţitoare, ele fiind într-o tainică legătură de har cu sufletul lor unit cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice.

Tinerii sunt chemaţi să crească în iubirea familiei şi în prietenie duhovnicească

Este semnificativ faptul că cele trei persoane pe care le-a înviat din morţi Hristos-Domnul au fost trei tineri, şi anume: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta şi Maria şi prietenul Domnului Iisus Hristos. Prin aceasta, Mântuitorul ne arată că tinerii sunt chemaţi la viaţă de comuniune cu părinţii, fraţii şi surorile lor, nu la însingurare prin despărţire de ei. De ce? Pentru că însingurarea aceasta, chiar dacă nu este moarte fizică, poate deveni totuşi o moarte spirituală, o existenţă egoistă, "morbidă" pentru suflet. Însă comuniunea de iubire părintească, frăţească şi amicală duhovnicească îi ajută pe tineri să crească spiritual şi să se maturizeze. De aceea, familia, Biserica, şcoala şi societatea trebuie să-i ajute pe copii şi pe tineri să nu confunde libertatea cu înstrăinarea de propria lor familie, nici fericirea cu individualismul egoist şi insensibil la nevoia de ajutor a celor din jur. De fapt, lipsa de comuniune spirituală şi de solidaritate concretă în familie şi în societate este astăzi semnul unei vieţi umane în declin spiritual şi în deficit de omenie.

În concluzie, putem spune că este mare nevoie astăzi să fim alături de familiile îndoliate, dar şi să îi ajutăm pe tineri să preţuiască mai mult viaţa de familie şi să cultive prietenia cu tineri credincioşi, pentru a înţelege că viaţa adevărată este binecuvântare de la Dumnezeu şi bucurie a comuniunii între oameni, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea lumii. Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 12 octombrie 2011 • Vizualizări: 1398