Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Hambare pline, dar suflet gol
Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii a fost rânduită de Biserică să fie citită în această primă duminică a Postului Naşterii Domnului, pentru că este plină de învăţături în ceea ce priveşte urcuşul nostru duhovnicesc spre marea sărbătoare a Crăciunului, deoarece Dumnezeu, "bogat fiind întru milă (Efeseni 2, 4), a voit ca prin Hristos "să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său" (Efeseni 2, 5-7).

În Sfânta Scriptură, bogăţia şi sărăcia nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu şi de semeni. Iată de ce Sfânta Evanghelie se încheie cu aceste cuvinte: "Aşa se întâmplă cu cel ce îşi adună comoară pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu" (Luca 12, 21).

Patima lăcomiei cauzează decăderea şi însingurarea omului

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina nu se referă la un om anume, ci bogatul lacom, nemulţumitor şi nemilostiv poate fi orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.

Bogăţia nu este rea în sine, pentru că ea vine de la Dumnezeu, dar modul folosirii ei poate fi rău sau bun. Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte. Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl "înnebuneşte" din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi.

"Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te" (Luca 12, 19) îşi spune sieşi bogatul din Evanghelie. În planul său de viitor, bogatul foloseşte verbele: a se odihni, a mânca, a bea, a se veseli, însă între acestea nu apare verbul "a mulţumi", nici verbul "a dărui". Vedem, aşadar, că sufletul bogatului nemulţumitor şi nemilostiv a devenit întru totul trupesc, el nu mai este suflet duhovnicesc. Singura lui preocupare este aceea de a se supune trupului lacom de a mânca, de a bea şi de a se veseli, în totală uitare de Dumnezeu şi de semeni. Modul în care sufletul "se odihneşte" este, de fapt, "îngroparea" lui în cele materiale. De aceea, Dumnezeu îi spune: "Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău!" (Luca 12, 20). Sufletul a început deja să se îngroape în cele materiale, fiind înrobit de trupul care după moarte se va îngropa în materia pământului. Vedem aici o moarte spirituală, o cădere şi o decădere a bogatului lacom şi pătimaş, prin reducerea vieţii umane la starea ei biologică, la dimensiunea ei pur materială: "Mănâncă, bea şi te veseleşte, suflete!" (Luca 12, 19). Chiar veselia bogatului a fost tâlcuită de Sfântul Chiril al Alexandriei ca fiind veselia legată de plăcerile trupeşti pătimaşe, provocate de îmbuibarea pântecelui cu mâncare şi băutură.

Îmbogăţirea în Dumnezeu

Marea iluzie a bogatului lacom de a-şi construi fericirea numai pe averi materiale, pe care le adună în hambare noi, mai mari, este taxată de Evanghelie ca fiind o nebunie. De aceea, Dumnezeu îi spune acestui om pe care bogăţia l-a dezaxat şi l-a dezumanizat: "Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?" (Luca 12, 20). Adică moartea te va desparte de toate averile materiale. Dar cine sunt, oare, cei care vor cere sau vor lua sufletul acestui om bogat, deoarece în textul Evangheliei nu se spune: "Dumnezeu îţi va cere sufletul tău", ci "vor cere"? Acest plural misterios s-ar putea referi fie la îngerii Domnului care duc sufletele oamenilor în faţa Dreptului Judecător, fie la demonii care deja puseseră stăpânire asupra acestui om bogat prin patimile lăcomiei şi ale plăcerilor trupeşti. Oricum, ceea ce contează în text este faptul că moartea fizică a omului are şi o dimensiune spirituală, de evaluare a vieţii pământeşti: "vor cere de la tine sufletul tău" înseamnă: vor cere să răspunzi de modul cum ai trăit viaţa pe pământ.

Evanghelia se încheie printr-o concluzie de o mare gravitate: "Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună bogăţii (materiale) pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu" (Lc. 12, 21). Sfârşitul nefericit al bogatului lacom şi nemilostiv este cauzat de patima sau obsesia lui pentru a acumula averi materiale trecătoare. Evanghelia ne arată însă că există şi o altă formă de îmbogăţire decât îmbogăţirea cu averi materiale trecătoare. Şi anume, îmbogăţirea spirituală în Dumnezeu, adică îmbogăţirea sufletului cu daruri spirituale, cultivate ca virtuţi ale sufletului: credinţa, iubirea, smerenia, răbdarea, speranţa, dărnicia sau milostenia ş.a. Aceste bogăţii sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi. Ele sunt lumina sufletelor sfinţilor.

Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti

Ne îmbogăţim în Dumnezeu când Îi mulţumim pentru darul vieţii şi al sănătăţii, pentru ajutorul primit de la El, întrucât, prin rugăciune, iubirea lui Dumnezeu devine bogăţia sufletului nostru.

Însă ne îmbogăţim şi mai mult în Dumnezeu când din darurile primite de la El, ca semne ale iubirii Sale, dăruim şi altora prin milostenie. De fapt, acesta este şi scopul Sfintei Evanghelii de astăzi: să ne înveţe că dărnicia lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim şi noi darnici sau milostivi, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: "Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este!" (Luca 6, 36).

Înţelegând gravitatea cuvintelor Evangheliei de astăzi pentru bogaţii nemilostivi şi în acelaşi timp speranţa pe care o dau cuvintele Mântuitorului celor care se îmbogăţesc spiritual în Dumnezeu, Biserica ne îndeamnă permanent să unim postul cu rugăciunea şi cu milostenia. Iar milostenia poate fi materială (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) sau spirituală, când oferim cuiva în dar un cuvânt bun, o vizită unui bolnav, o încurajare unui om deznădăjduit, o mângâiere unui om întristat, un sfat înţelept unui om dezorientat.

În contrast cu milostenia care aduce bucurie, lăcomia aduce certuri între vecini, prieteni, rudenii, procese, bătăi, chiar şi ucideri, aduce vrajbă între popoare. O mulţime de războaie au avut ca mobil principal lăcomia şi duhul de stăpânire asupra altora. Iar sărăcia, dacă nu este convertită sau transformată în efort de îmbogăţire spirituală a vieţii omului în comuniunea cu Dumnezeu, aduce şi ea multe rele, ca invidie, răzvrătire, ură, furt, violenţă, deznădejde.

Evanghelia de azi e o lumină a folosirii bogăţiei ca dar al lui Dumnezeu care trebuie împărţit de cel bogat cu oamenii săraci. Acest adevăr este rezumat de poporul român în următoarele cuvintele inspirate din Evanghelie: "Dar din dar se face Rai". Adică din darurile primite de la Dumnezeu trebuie să facem şi noi daruri, ca să intrăm în Împărăţia milostivirii lui Dumnezeu, după ce ne-am îmbogăţit sufleteşte în relaţia noastră cu Dumnezeu, în har. De fapt, numai când devenim milostivi primim bucuria Raiului în sufletul nostru, întrucât ne asemănăm cu Dumnezeu Cel Milostiv.

Biserica îndeamnă pe bogaţi să facă milostenie, iar pe săraci să ceară ajutorul lui Dumnezeu

Luminată de Evanghelia lui Hristos, Biserica, de-a lungul veacurilor, i-a îndemnat pe împăraţii, regii şi domnitorii creştini să facă milostenie. De pildă, la Bizanţ, în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos, împăratul vizita căminele de bătrâni, bolnavi şi săraci, iar apoi oferea bani mulţi Bisericii pentru ca aceasta să organizeze opera filantropică sau caritabilă pentru cei nevoiaşi. Tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română i-a îndemnat pe domnitori, voievozi, boieri şi pe toţi oamenii înstăriţi să facă milostenie, să îi ajute pe cei săraci, întrucât Însuşi Hristos Domnul vine în mod tainic prin ei spre noi. Astfel, în Ţările Române, primele bolniţe sau spitale, cămine de bătrâni, orfelinate şi case pentru pelerini au fost organizate de Biserică adesea cu sprijinul creştinilor bogaţi şi milostivi.

Deşi pentru monahi votul sărăciei de bunăvoie este o regulă, Biserica nu propovăduieşte totuşi sărăcia ca fiind un ideal şi pentru credincioşii mireni, ci îi îndeamnă pe toţi să practice milostenia sau ajutorarea săracilor, adică din darurile pe care le primesc de la Dumnezeu şi le înmulţesc prin muncă să ofere şi celor ce au mare nevoie de ajutor. Pe de altă parte, Biserica nu consideră sărăcia materială a omului ca fiind o stare de disperare, ci îndeamnă pe săraci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogăţire spirituală, prin rugăciune şi smerenie, prin cuvânt bun şi faptă bună, prin hărnicie şi speranţă.

În concluzie, Biserica ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai mult sufleteşte sau duhovniceşte, prin credinţă, bunătate sufletească şi fapte bune, unind postul cu rugăciunea şi cu milostenia, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 16 noiembrie 2011 • Vizualizări: 1674