Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Credinţa, rugăciunea şi postul alungă demonii
Duminica a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23
Valoarea nepreţuită a rugăciunii pentru alţii

În primul rând, vedem că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea sa personală, întrucât el nu mai era în stare să exprime verbal suferinţa sa şi nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Înţelegem aşadar cât de folositoare este rugăciunea altora pentru noi, când noi nu ne mai putem ruga sau nu ştim să ne rugăm cum trebuie pentru noi înşine.

În al doilea rând, vedem că acest tată îndurerat, care trăia el însuşi suferinţa fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii Mântuitorului să obţină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să-l vindece. De aceea a venit la Iisus ca să-I ceară vindecarea fiului său. Mântuitorul arată din ce cauză ucenicii Săi n-au reuşit să-l vindece pe copil, şi anume puţina sau insuficienta lor credinţă. Desigur, ucenicii aveau o anumită credinţă, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus şi să-l elibereze pe copilul posedat. Din citirea Evangheliei se constată că Mântuitorul Iisus Hristos este oarecum supărat din cauza stării spirituale negative a oamenilor care se adunaseră în jurul Său: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?" (Matei 17, 17). Această mustrare sau acest reproş arată nemulţumirea Mântuitorului Iisus Hristos când constată necredinţa oamenilor sau puţina lor credinţă, chiar şi atunci când ei trec prin încercări dificile.

Pentru că îi iubeşte, Mântuitorul îi mustră pe oameni spre îndreptarea lor spirituală

Foarte adesea, încercările care apar în viaţa noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferenţă, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credinţă mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar şi când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubeşte, încât mustrarea Sa este iubire care responsabilizează pe om, care trezeşte spiritual pe cel indiferent şi insensibil. Deşi este supărat pe oamenii necredincioşi, Hristos Domnul ajută totuşi pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: "Aduceţi-l aici la Mine" (Matei 17, 17). Apoi Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieşit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, Domnul şi Judecătorul puterilor netrupeşti.

Evanghelia ne relatează că sărmanul copil lunatic s-a vindecat "din ceasul acela", deci nu după o anumită vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul şi l-a alungat din copil. Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârşit-o, iar ei n-au putut să o facă, L-au întrebat zicând: De ce noi n-am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic? (cf. Matei 17, 19), iar Mântuitorul le-a răspuns: "din pricina necredinţei voastre", sau în altă traducere: "pentru puţina voastră credinţă" (Matei 17, 20). Apoi a mai adăugat ceva, şi anume că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post". Iisus spune ucenicilor Săi că nu au putut scoate demonul din copilul lunatic sau epileptic întrucât au puţină sau slabă credinţă. Ucenicii aveau puţină credinţă şi pentru că nu primiseră încă plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt pogoară peste ei, iar ei devin plini de puterea sau de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările lor ulterioare, ucenicii lui Iisus arată că s-au întărit mult în credinţă şi au primit puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele. Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învaţă că totdeauna credinţa trebuie cultivată, întărită şi aprofundată, prin rugăciune şi post, astfel încât credinţa să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, Care prin harul Său este foarte aproape de om când acesta Îi cere ajutorul.

Totodată, aflăm din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi şi mai violenţi decât alţii, iar neamul de demoni chinuitor de oameni nu iese din om decât numai cu rugăciune şi post. De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, şi anume că pentru vindecare este nevoie de credinţă, rugăciune şi post? Pentru că numai când avem credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică, adică dăruire totală a noastră lui Dumnezeu, atunci şi El Se dăruieşte nouă deplin, adică primim în noi prezenţa sfinţeniei Sale şi puterea harului Său. Însă, dacă omul nu are credinţă puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiţi, că boala nu poate fi vindecată, că totul este fatalitate nefastă, fără nici o posibilitate de schimbare în bine a unei situaţii rele.

Demonii se tem numai de dumnezeiescul har prezent în om

Deci, pe de o parte, Mântuitorul vede puţină credinţă în mulţimea de oameni, iar pe de altă parte, vede multă suferinţă în cei bolnavi aduşi la El. Totuşi, multa suferinţă a omului diminuează când creşte credinţa lui şi speranţa de-a primi vindecare. Astfel, când avem credinţă puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care prin harul Său este prezent în noi. Iar harul Lui în noi se intensifică prin credinţă puternică, prin rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se schimbă situaţii care păreau neschimbabile şi se vindecă boli care păreau incurabile. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră, că este atent sau sensibil la bucuriile şi la suferinţele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Cu cât un copil se apropie mai mult de tatăl său şi îi cere ceea ce are nevoie, cu atât arată că tatăl lui este prezent, iubitor, ajutător şi luminător al vieţii sale. Numai prin rugăciune şi post pot fi demonii alungaţi, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om, întrucât iubirea şi sfinţenia lui Dumnezeu contrastează mult cu răutatea şi întunericul duhurilor necurate. Iată de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile prin harul lui Dumnezeu primit în rugăciune. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune. Dacă postim de bucate materiale şi nu ne hrănim mai intens cu hrană spirituală, postul nostru nu este roditor de virtuţi spirituale, iar dacă postim şi nu facem milostenie spirituală sau materială, postul este incomplet. Dar rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Crucii şi bucuria Învierii lui Hristos, întrucât postul adevărat este o dăruire de sine liberă lui Dumnezeu, o jertfă sau ofrandă duhovnicească adusă Lui. La rândul Său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se dăruieşte celor rugători şi postitori, adică le răspunde cu iubirea Lui jertfelnică, pentru că El i-a iubit pe oameni mai întâi şi S-a dăruit pe Sine pentru viaţa lumii prin Răstignirea şi Învierea Sa. Când Iisus Mântuitorul aude că ucenicii Săi nu l-au putut vindeca pe copilul lunatic sau epileptic, El constată mai întâi necredinţa mulţimilor de oameni care au pierdut simţul compasiunii şi al comuniunii, aşteptând adesea minuni spectaculoase, oarecum magice şi exterioare, care le fascinează privirea, dar nu le schimbă trăirea, care îi fac mai curioşi, dar nu mai credincioşi. Aşadar, Mântuitorul cere oamenilor credinţă vie, pentru că El voieşte ca, la vindecările pe care le săvârşeşte din iubirea Sa milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.

Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, el nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi.

Biserica se roagă şi lucrează pentru vindecarea sufletească şi trupească a oamenilor

Foarte adesea, există mulţi oameni care au nevoie şi de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiţi, pentru tot sufletul necăjit şi întristat. Iar la rugăciunea Bisericii se adaugă şi unele instituţii medicale în care ştiinţa şi credinţa se unesc şi se completează, rugăciunea şi priceperea medicală se împletesc, pentru că harul rugăciunii poate lumina şi ajuta, inspira şi întări în lucrarea sa pe medicul credincios care devine mâna vindecătoare a lui Hristos, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", alinând suferinţa bolnavului când acesta cere ajutorul lui Dumnezeu. În privinţa aceasta, Biserica a învăţat din multele vindecări minunate pe care Hristos - Capul Bisericii, le-a săvârşit în lume, că ea, Biserica, fiind trupul tainic al lui Hristos, are menirea să vindece bolile şi neputinţele sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi săvârşită prin Taina Sfântului Maslu sau Ungerea bolnavilor, rugăciunile de alungare a demonilor, pentru cei robiţi de duhuri rele, Biserica a dezvoltat şi o lucrare social-filantropică pentru bolnavi, înfiinţând instituţii pentru îngrijirea bolnavilor. Astfel, ea a organizat bolniţe, leprozerii, farmacii, cabinete medicale, centre medicale şi spitale proprii pentru ca puterea vindecătoare a Mântuitorului să se arate ca lucrare a iubirii Sale milostive în lume. Cu toate că a mustrat pe contemporanii Săi pentru necredinţa lor, Mântuitorul nu a diminuat însă cu nimic iubirea Lui milostivă pentru cei bolnavi. Ca atare, şi noi, creştinii, trebuie să devenim cât mai des "mâinile iubirii lui Hristos", care alină suferinţa celor bolnavi, pentru a arăta iubirea lui Hristos lucrătoare în lume.

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 22 august 2011 • Vizualizări: 1808